Venea
o seară moale ca mingile ce ni-s
aduse din afara terenului de tenis.
Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc,
cărămiziu şi umed în spate de parc,
cînd fu schimbată ultima minge.
Pieri şi cel ce strânge
accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda
masiva jucătoare Clotilda.
Vârându-şi racheta-n pânză portocalie,
ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor saşie,
uşor obosită, legănând un sac,
zâmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lângă lac.
Iat-o fredonând, aşezată
la masa nichelată.
E liberă, calmă, iubeaţă,
coctail imens are-n faţă,
iar pe scaunul de vizavi,
melancolic că se duce gingaşa zi,
în volte dulci, urmând plan măiastru,
execută contorsiuni lente un vârcolac albastru.
Are de-a lungul trupului din paftale şi inele
trei creste paralele
şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,
ca două lune sângerii.
Priveşte trist la Clotilda care,
nepăsătoare,
se face că nu-l bagă-n seamă.
Deşi, mă rog, parcă tot naşte un pic de teamă
albastrul vârcolac consumator şi banal,
în acest mic, dar faimos local
de noapte, de petrecere, de nebunii,
din nesfârşitul parc cu arbori fumurii.
Se tot lăsa o-ntunecime de vată
când, fără voie parcă, dintr-o dată,
masiva jucătoare întinde palma peste masă,
iar firava labă veselă şi sticloasă,
albastră, a fiarei, într-o clipită
se cuibăreşte acolo, fericită.
Şi cum scânceşte animalul de bucurie,
un vârf ivind de limbă purpurie.
Şi rămân amândoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,
cu capetele-ntoarse la iolele sidefii
ce trec mirate-n mişcare centripetă
pe apa tot mai violetă.
Se aud de departe - rumbă, tango, song -
orchestre calme, numai alămuri şi gong.
