„Frate
Vlahuţă
De
ce să ne facem spaimă si inima rea degeabă? La noi nu e nici mai multă nici mai
puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea
altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii
sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi
morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au
trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar
deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor,
pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu există pe pământ speţă zoologică mai
unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai
rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-şi găti
bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai
inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma
urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace! Aşadar, să nu ne mai
facem inima rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată
decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut
încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare
sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu
poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să
asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, sufla
şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel
încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună
apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.
În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiasca socotelile cu
„binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să
vină şi întelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei,
nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii
sunt astazi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi
aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea,
având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie
morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un
amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale si
altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila peceţie romanica, latină,
care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stapânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare
a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea
europeană. Și de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de
„înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului naţional”, de…
„pierderea românismului”!
Să
se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se
prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă
bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii
progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi
tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc
zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine
decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual,
ce-i place şi ce ştie face… Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau
altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede
înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte şi
stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a
face nimica, să ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că
alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; si,
mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe
de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt
spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei
prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără
socoteală. Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi
mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul
nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în
pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâția bătrâni tineri…
atâția zdrăveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţi
înainte de a fi legat rod… …
Să
se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Muresul
de-a’ndărătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc
tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când
să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât
va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om
învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot
în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia
nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc! Dumnezeu să te
ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu, Caragiale”
(I.L.
Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc)
