George Topârceanu - Microscopică

Când pleca odată la război un om
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
- „Du-te la bătaie, pentru ţară mori
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.”
Omul, Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat
Condamnat la moarte şi executat.

Morala: Cine crede tot ce-i spui Este vai de capul lui.


Din "Postume"

Antioh Dimitrievici Cantemir - Cămila şi vulpea

Cămila mult geloasă văzând un țap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos și mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc,
Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloșii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește,
Împărtășire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul își spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găsește acea bortă sub niște frasini vechi,
Și capul își afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârșit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Ființa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoașteți că acela ce fala tot gonește
Cu râsul și ocara ades se pomenește.

traducere de Alecu Donici

Alecu Donici - Vulpea duioasă

În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare,
Căci puii ei rămase sărmani în cuibușor!
Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere
Ei casc din pliscușoare, cer milă piscuind;
Cer hrană ș-aripi calde, pe mumă rechemând;
*

Dar muma nu-i!... Când, iată,
O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată
Și de sub cuib începe a predica așa:

— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa
Văzând aste ființe atât de neferice!
Voi, păsări ce zburați
În preajmă-le pe-aice,
Cum nu vă îndurați
Ca să le ajutați?..
Tu, cuculeț, vecine?

Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine
Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?
Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere
În leagănu-ți de zefiri... au, doar, nu simți durere
De ticăloasa stare acestor sărăimani?
O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună
Și adă viermișori
La bieții puișori.
Iar tu, privighetoare,
Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume... adoarme-i și pre ei
În melodii plăcute, în desfătări de zei.
Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,

Voi veți asigura
A lor viitorime,
Și când ei vor zbura...
Atunci un vântișor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botișor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește;
Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește
Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat!
Și oamenii, adese, în fapta generoasă
Sunt vulpea cea duioasă.



Note * Această fabulă au fost compusă la anul 1847 și dedicată unui mare vânător de epitropii, care, ca și vulpea noastră, au smuls ades tiuleile orfanilor, căzuți sub epitropia lui.

Alecu Donici - Poetul şi bogatul

Un sărăiman poet odat-au reclamat
Asupra unui om prostuț, dar prea bogat;
Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
Și preste zei mai mare zeu,
O, Joe preaslăvite!
Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:
Cu ce ți-am greșit eu,
De mă găsesc atât
De soartă prigonit,
Încât nu am nici casă,
Nici lingură, nici masă.
Și singura-mi avere
E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,
Bogatul în trufie,
De-a lui închinători fățarnici ocolit
Și pentru interes adesea măgulit,
În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros și sănătos;
Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime
Prin care, cum au zis un frate-n poezie,
Nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul! Am înțeles,

Lui Joe au răspuns,
De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales
Din bunurile lumii
Al slavei falnic nume,

Și scrierile tale în veacuri viitoare
Vor fi nemuritoare;
Iar desfătarea lui e numai pe viață.
Și când el ar avea o minte mai isteață,

Atuncea ar cunoaște
Și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;
Fiindcă cel ce naște
Plăcuta poezie
E mult mai însemnat
Decât un nătărău bogat.

Alecu Donici - Dlui Grigorie Alexandrescu

La hărăzirea fabulei
"Râul și heleșteul"
Nici gândeam ca pentru versuri să iau în mână condei,
Când țintirea-mi aici este la un altfel de idei,
Care nu cer epistole, nici fabule de glumit,
Ci protesturi, reclamații dreptului de sprijinit.*
Dar dorita întâlnire-ți mă făcu să stau un ceas,
Și din cuprinsul Temidei să mă cațăr pe Parnas.
Rodul astei întreprinderi e fabula ce-ți închin,
Scrisă cu o grabă mare, într-un stil nu prea senin;
Dar a mea dorință este ca tu să fii vecinic râu
De poezii curgătoare, de talentul cel mai viu;
Să scrii pentru-a noastră slavă, ca toți să ne lăudăm,
Câți o limbă românească astăzi întrebuințăm.
Știi prea bine că talentul este de la ceruri dat
Și oricare-și va da sama cum în lume l-au tractat.
Talentul tău este mare și sama-ți va fi mai grea,
Când din orice întâmplare a-l părăsi tu vei vrea.
Toți poeții cearcă-n lume feluri de nemulțumiri,
Dar din ele scânteiază cele mai vie simțiri.
Ațâțați de-mpotrivire ei se luptă ne-ncetat,
Și izbânda le e slava cu care s-a-ncununat.**
Scrie! scrie! iată-ți legea ce trebuie să urmezi,
Pentru ca să fii ca râul și-n viitor să viezi.

 * Mă aflam la București în pricini de judecăți.
 * * Precum Tasso.

Alecu Donici - Greierul şi furnica

Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.

Furnica l-au ascultat,
Dar așa l-au întrebat:
— Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei?

— Eu cântam
În petrecere cu toți.
— Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.

Alecu Donici - Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;

Ci singur el, mereu
Se puse să-l cârpească.

Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au tăiat ca o a patra parte

Și antereul l-au gătit

Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.

Văzând aceasta el, au zis în gândul său:
"Lăsați, că doar nu sunt așa de nătărău,

Vreun lucru mare nu-i
Să-mi tai eu poalele de pe la antereu
Și mânecile să le pui
Mai lungi decât era".
Au zis și au făcut.
Dar lumea se mira

Că antereul lui era acum prea scurt,
Și nu asemăna nici cu un bun mintean.

Se-ntâmplă și boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeași minte,
Să o îndrepte vor
Și fac ca și Arvinte.

Grigore Alexandrescu - Vulpoiul predicător

Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învățat în școală,
Logica știind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Și să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Și cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrînată
Totdauna ne-amăgește,
Fără a ne da vrodată
Cîte ne făgăduiește.
Dar la buna-i predicare
Nimini nu da ascultare.
Cîțiva șoarici, cerbi de munte
Veneau rar să o asculte;
Însă ei în depărtare,
Neavînd nicidecum stare
Fără cinste sau favor,
Nu putea da-ncredințare,
Slavă astui orator.
Așa el schimbă vorbirea,
Defăimă năpăstuirea,
Pe urși, tigri, lei, pardoși,
Arătînd a lor turbare
Și a sîngelui vărsare,
Și că sînt nesățioși.
Atunci cerbi, ciutele toate
Ascultau întru mirare,
Și în lacrimi cufundate
Plecau de la adunare.
Vulpea-și făcu mare nume;
Un leu foarte cu credință,
Domn p-acea parte de lume,
Să o vază-avu dorință:
Deci și ea cu bucurie
La palat grăbi să vie,
Unde ajungînd vorbește;
Tonul ei înmărmurește
P-ai pădurilor tirani:
Cu putere ea descrie
Slaba nevinovăție,
Pradă acestor dușmani,
Cufundată în durere,
Cerînd la-nalta putere
Asupră-le ajutor.
Curtezanii în mirare
Ascultau cu supărare,
Căci așa vrea prințul lor,
Care plin de bucurie
La palat pofti să vie
Vulpea în acel minut.
„Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place,
Căci prin tine mi se face
Adevărul cunoscut;
Însă pentru osteneală,
Spune fără de sfială,
Ce vrei? slujbă, rang sau bani?“
Oratorul zise-ndată:
„Prințule, în loc de plată,
Aș pofti cîțiva curcani.“

(Ed. 1832)

Grigore Alexandrescu - Dreptatea leului

 

Leul, de multă vreme, rîdicase oștire,

Să se bată cu riga ce se numea Pardos;

Căci era între dînșii o veche prigonire,

Și gîlcevire mare, pentru un mic folos.

        Vrea, adică, să știe

        Cui mai mult se cuvine

        Să ție pentru sine

        Un petec de cîmpie

Și un colț de pădure, de tot nensemnător,

Ce despărțea ținutul și staturile lor

Acum sînge mult curse, și multe luni trecură,

        Făr-a se putea ști

        Cine va birui.

        Elefantul năsos,

        Și bivolul pieptos,

        Cu lupul coadă-lungă

        Multe izbînzi făcură.

Fieșcare tulpină era plină de sînge.

Ici se vedea un taur jumătate mîncat;

Lîngă el un tovarăș ce zbiară și îl plînge;

Colo, un porc sălbatec fără două picioare;

Și mai la vale, vulpea se tăvălește, moare,

Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpat!

Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,

De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzînd că lupta nu se mai isprăvește,

Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare,

Ce spun că știa multe, și că proorocea

Întîmplările toate, după ce se trecea;

Trimise, zic, la dînsa să-i facă întrebare,

Cum poate să ajungă sfîrșitul ce dorește.

Ea se puse pe gînduri, tuși, apoi răspunse,

Rozînd cu mulțumire darurile aduse:

„Ca să poată-mpăratu lesne să biruiască,

        Trebuie să jertfească

Pe acel ce în oaste e decît toți mai tare,

Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare.“

Auzind astea leul strînse a sa oștire:

„Lighioanelor! zise, viu să vă dau de știre

Că astăzi din noi unul trebuie să murim:

Așa va proorocul. Rămîne-acum să știm

        Cine este mai tare.

Cît pentru mine unul, cum vreți… dar mi se pare

Că nu prea sînt puternic, căci pătimesc de tuse.“

Vulpea era aproape: „Ce-are a face! răspunse,

        Înălțimea ta ești

        Oricît de slab poftești.“

        — „Dar și puterea noastră

        E îndestul de proastă“,

Strigară tigrii, urșii, și cu un cuvînt toate

Lighioanele-acelea ce erau mai colțate.

„Nu rămîne-ndoială“, le răspunse-mpăratul.

Iepurile, sărmanu — crez că-l trăgea păcatul,

        Sau păcate mai multe

        De moșii lui făcute —

Veni să-și dea părerea. Dar toți, cît îl zăriră,

        Asupră-i năvăliră.

„Ia vedeți-l! strigară. Cu bună-ncredințare

        El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, și nu-i plăcea să moară

Ca să ne facă nouă biruința ușoară!

Pe el, copii! Luați-l: el are să-mplinească

Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!“

        Cîinii atunci săriră

        Și-n grab ți-l jupuiră.

Se află vreo țară, unde l-așa-ntîmplare

Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.

Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate,

Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

 

(Ed. 1842)

Grigore Alexandrescu - Lupul moralist

V-am spus, cum și se pare, de nu îți fi uitat,
Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui.
Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroșii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulți prigonitori,
Porunci să se strîngă obșteasca adunare,
Lîngă un copaci mare;
Căci vrea pe unii-alții să îi cam dojenească,
Și-n puține cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.
Toți se înfățișară: și-nălțimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniți?
Nu aveți nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceți nedreptate și să năpăstuiți?
Toate slujbele voastre țara vi le plătește;
Încă, pe la soroace,
Cîte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveți din fire,
Nu se tămăduiește.
Vedeți cu ce morți grele
Se isprăvesc din lume
Și cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gîndiți-vă că poate veți da cuvînt odată.
La-nalta judecată.
Gîndiți-vă la suflet, și luați de la mine
Pildă a face bine.“
Ast cuvînt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvățat,
Trecînd pe lîngă sat.
La ziua unui sfînt, cînd preotul citea
Și propoveduia,
Pe mulți din dregători, să plîngă i-a-ndemnat.
„E! ce ați hotărît, jupîni amploiați?
Oare-o să vă-ndreptați?“
Îi întrebă atunci înălțimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneți, o să schimbați purtarea-vă cea proastă?“
— „Să trăiți la mulți ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreți a ne-arăta,
De unde-ați cumpărat postavul de manta?“

Cînd mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiți siguri că despoaie.

(Ed. 1842)

Grigore Alexandrescu - Vulpea liberală

Vulpea fără-ncetare
Striga în gura mare
Că de cînd elefantul peste păduri domnește
Trebile merg la vale și lumea pătimește.
Că este nedreptate
Să va să cheltuiască
Veniturile toate
Pentru masa crăiască.
D-acestea elefantul, cît a luat de știre,
Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răsvrătire,
Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise,
O invită la curte, o-mbrățișe și-i zise:
„Am aflat, jupîneasă, că ai mare talent.
Voi să te pui în pîine;
Și începînd de mîine
Îți dăm cu mulțumire,
Ca un semn de cinstire,
Al găinelor noastre întins departament:
Caută-ți bine treaba.“
— „Pe seama mea te lasă“,
Răspunse oratorul și, sărutîndu-i laba,
Se întoarse acasă.
În ziua viitoare,
Vulpea ca totdeauna veni la adunare;
Dar însă oblojită, pe subt barbă legată,
„Ce ai, de ești asfel?“ o întrebară toate.
„Îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate,
Și cu trebile țării să mă lăsați în pace.
Craiul știe ce face;
El nencetat gîndește la al obștii folos.
Adio! sînt bolnavă: m-am înecat c-un os.“

Cunosc mulți liberali, la vorbe ei se-ntrec,
Dar pînă în sfîrșit cu oase se înec.

(Ed. 1842)

Grigore Alexandrescu - Ursul şi vulpea

Ce bine au să meargă trebile în pădure,
Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna
Și noi vom guverna —
Zicea unei vulpi ursul — c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit.“
— „Și-n ce o să stea oare
Binele acest mare?“
Îl întrebă.
„În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim,
Și legea criminală s-o îmbunătățim;
Căci pe vinovați tigrul întîi îi judeca
Ș-apoi îi sugruma.“
— „Dar voi ce-o să le faceți?“
— „Noi o să-i sugrumăm
Ș-apoi să-i judecăm.“

Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Daca din întîmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.


 („Patria“, 1855)

Ion Luca Caragiale - Talmud

„Tu, Șmul, ești leneș, zice Ștrul,
Tu nu vrei să lucrezi destul,
Și d-aia nu câștigi nimică!
Tu de vr-un an tot migălești
O iconiță mititică:
O tot sucești și-o învârtești
Și văd că n-o mai isprăvești...
Eu într-o var-am isprăvit
O mânăstire și un schit.
Cu învelit și cu vopsit
Iar Șmul răspunde trist: „Hei! Știu...
Dar... tu — tu ești tinichigiu,
Și eu — eu sunt giuvaergiu”...

Morală
Una-i Ștrul
Și alta Șmul.

(Convorbiri Critice, nr 18, an I, 15 Sept. 1907)

Gheorghe Asachi - Iepurile și amicii săi cei mulți

Nu-i în lume fericire, nici plăcere mai dorită,
Decât s-aibi amic de suflet ș-o femeie-nduioșită.
De iubești pe mulți deodată, la mulți dacă te închini,
Agiutori nu afli în nime când nevoile îți vin.

Un sur iepure odată,
De o fire minunată,
Între iepuri filantrop,
Trăind viața în galop,
Cât putea pe fiecine cu ceva îndatorea,
Și pe vita mică-au mare văr și frate o numea.

Într-o zi de dimineață,
Sorbind roua din verdeață,
Iac-aude prin strâmtori
Buciumând pe vânători,
Și haliciul din seneață,
Îi trecu pe la musteață.

Cum că-i foarte slut la Prut
Sărmănelul acum vede;
Fără-a pierde un minut,
În călcăii lui se-ncrede.
Se rădică-n două, aleargă,
Tremură chiar ca o vargă,
Stă, răsuflă-un pic, ascultă,
Mânat iar de spaimă multă
Prin râpi fuge și tufari.
A lui urme ca să-nșele,
Face multe vârtejele,
Pănă scapă de ogari,

Ș-obosit de fugă, acum
Se lungește chiar în drum.
Ah, ce dulce bucurie
În cumplit-acela val
Au simțit, când pe câmpie
Alergând văzu un cal.
Zisu-i-au deci: Frățioare,
Ca să scap de vânătoare
Să te-ncalec puținel,
Sprinten tu, eu ușurel,
Este-a cailor virtute
Pe vecinul său s-agiute!

Nechezând calul îi zice:
Vei da gios de pe cerbice!
De aceea-alege-n urmă.
Călăuz mai bun din turmă.
Vinea taurul cel gras,
Însă cu mai iute pas.
Pre el iepurile giură
Ca să-l scape de friptură.

Cornoraticul vecin
I răspunsă c-un suspin:
În secretu-ți spun că-n luncă
Mă așteaptă-o mândră giuncă;
Și tu iepure galant
Datoria știi d-amant!

După taur vine-apoi
Un bătrân bărbos căproi,
Dar nici ista vra să-l ducă,
Zicând că la mers hurducă.

Iată că-ntre cii ce trec
Vinea ș-un lânos berbec;
Ce și el ceru iertare
Că de-agiuns povoară are,
Ș-apoi giocuri de noroc
Nu vra peste-al său cojoc.

Spre vițelul care rage
Bietul iepure se trage
Ș-agiutori ceru duios
De la vărul credincios.
Să mă-ncaier, zisă,-acum
L-așe certe de pe drum?
Sinior iepure, ț-oi spune
Razim în mine nu pune,
Când bătrânii din cireadă
Nu s-amestecă la sfadă.
Că sunt fraged, tu știi bine;
Plânge-voi deci după tine,
Și-n pieire timpurie
Mângâierea asta-ți fie!
Mă despart de tine greu,
Că ogarii vin, aleu!

Gheorghe Asachi - Iepurile și broasca țăstoasă

Cătră un scop de iute alergi,
Nu agiungi, de-ncet nu mergi.
Iepurile ș-o țăstoasă
Ni dau prubă curioasă.

Zis-au broasca cea târzie
Iepurelui sprintinel,
Că ea, pășind cătinel,
Mult mai sigură a să vie
Și mai iute la un scop,
Decât dânsul în galop.
Încât pus-au rămășag
Ș-au ales de țântă un fag.

Iepurile, care crede
Că puterea-n călcăi șede,
I-au zis: Ți-ai ieșit din minte,
Soro, pas tu înainte!
De-oi purcede la asalt
Sunt la țântă într-un salt.

Văzând țânta apropietă
Și țăstoasa-ngreoietă,
Iepurele, după un pas,
Stă și rumigă-n popas,
Înainte face doi
Și atâția pași napoi.

Mai zburda,
Adulmeca,
Tot la umbra lui visa,[1]
Își bătea de broască gioc
Că încet pășea din loc.

Când din a lui fantazie
Iepurele s-au trezit,
Nenea broască cea târzie,
Neabătută-n calea sa,
Pe încet, dar tot urma,
Ș-agiungând întăi la fag
Prinde a ei rămășag.

Apoi iepurelui zice:
Tinerel ești, vinetice,
Nu-i de-agiuns a fi ușor,
Mintea-n cap stă, nu-n picior!
Oare ce ai face, frate,
De ai purta ș-o casă-n spate?

Iași, 12 noiembrie 1857

Notă

1. ^ 

Cunoscută legumă sălbatică numită Umbra iepurelui (Gh. A.). 

Aurel Baranga - Fabula moralei

Într-o noapte,
De vis,
Diafană,
Pe un lac,
Sub tremur de lună,
Pluteau împreună
O raţă
Şi o lebădă wagneriană.
- “Uită-te la ea, ce îngâmfată”,
Şopti raţa înciudată.
“Dacă stai şi te socoţi bine,
Ce diferenţă între ea şi mine?
Aceleaşi pene
Şi acelaşi cioc,
Ce mai calea-valea,
A avut noroc,
Arză-o-ar focu’ s-o arză,
Vedea-o-aş pe varză!”

E şi în istoria asta
O socoteală,
Deşi cam strâmbă
Şi
Cam

MORALĂ:

Dacă nu poţi să urci,
Măcar să bârfeşti şi să spurci.

Ion Heliade Rădulescu - Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare

O dihanie de cioară,
Ce-i dăduse naiba-n gând?!
Să ia fulgi de alte păsări,
Să iasă la zbor cântând.
Iat-o împopoţonată
Şi mereu se gâtuieşte,
Ulubeasna-mpestriţată
Răţoit bănănăieşte.
Ce nume să-şi dea acuma?
Că e lucru-nsemnător!
De la nume-atârnă toate
Şi trecut, şi viitor.
Dar cioara, de! e tot cioară,
Şi astfel se socotea:
Nu-şi mai vedea de loc ciocul
Şi trupul nu-şi mai simţea.
Se gândi cum s-o brodească
Şi să-şi cate vrun năşic:
Dar naşul i-o da vrun nume
Ce n-o plăti mai nimic.
Haide! singură se face
În biserica de caş
Ş-alde popă, ş-alde naş,
Ca să fie bine pace:
Fără sfadă, fără price,
Rămâne zis ce-şi va zice.
Se numi privighetoare,
Păsăruică cântăreaţă,
Unde cântă pe răcoare,
Ştii, colea, de dimineaţă.
Şi zbura de bucurie
Biata cioară când gândea
Că cioroii or s-o ţie
De poet şi păsărea.
Iese-acuma îngâmfată
Şi la lume se arată
Şi ne-ncepe a cânta.
La-nceput coţofenează,
Glasul şi-l mai subţiază,
Dar ce-i faci? că e tot ga!
Ţipă: ga! şi ga! răsună;
Păsările se adună,
Ascultă şi aud: gară!
Se uită, dar nu văd cioară.
Dihania-nnebuneşte,
Cântă — cine-o mai opreşte?
“Sunt — zice — privighetoare
Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasăre zburătoare.
Care de pe lângă mine
Va zice că nu cânt bine,
E mare, mare măgar.”
Şi eho răspunde: gar!
Pasările aud: gar!
În tăcere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveşte,
Fiecare îşi zăreşte
Fulguleţul, pana sa,
Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
Poetul rămâne cioară! 

Ion Heliade Rădulescu - Corbul şi vulpea

(La Fontaine)
Jupân corbul câştigase
Din negoţul ce-apucase
Un bun chilipir de caş,
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaş.
Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam şterge de p-acasă,
Şi ieşise la primblare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:
“Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumuseţe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene măreţe!...
Dar n-are glas; ce păcat!”
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.
Lungi gâtul, căscă ciocul
Şi-ncepu a croncăi.
Caşul căzând, vulpea-aci,
Cântăreţul păţi jocul.
“Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îţi lipseşte;
Şi fă bine de mă crede
Şi-nvaţă, te foloseşte:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc.” 

Ion Heliade Rădulescu - Calul, vulpea, lupul

O vulpe copilandră ce-abia se apucase
De-aceea ce-nvăţase,
Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,
Să cumpere la gâşte, găini, cocoşi, curcani...
Porni din vizunie,
Prin crâng se tot coti,
Ieşi într-o câmpie —
Ş-odată se opri.
Un cal slobod aicea păştea în voie bună;
A vântului suflare prin coamă-i se juca,
Şi falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,
De latele-i copite pământul se detună.
Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;
Se uită, îl măsoară,
Şi ochii-n cap îi joacă
Şi dinţii-n gură-i toacă...
Se-ntoarce, se strecoară,
Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasă fuse.
Aleargă la cumătrul, nea lupul, şi-l găseşte:
“Nea lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte,
Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc,
Să vezi un... ăla mare, un frunteş dobitoc.
Aoleo, dragă cumetre!
E un zdravăn chilipir,
D-aci poţi, zău, să te umfli
Şi în burtă, şi-n chimir.”
Iar lupul îi rânjaşte (căci astfel el zâmbeşte)
Şi-ncepe să-i vorbească: “Cu mine cin’ s-a pus
La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte,
Urechile lungi are? Sau coarne nalţă-n sus?
Sau dinţi mistreţi spumează?
Mustăţi, gheare zărit-ai?
Vrun muget auzit-ai?
Vro trombă naintează?
Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos şi mare,
E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”1
“D-istoria naturii o ştii că n-am habar,
Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar.
La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc:
Îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc».”
Aşa vorbea-ntre ei
Meseriaşii mei;
Şi-n sfatu-nsufleţit
Nici prinseră de veste
Când, iat’, au şi sosit
La locul de poveste:
Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.
Iar calul, cât îi simte, păşunea pe loc lasă,
Pe loc în vânt înalţă cap falnic, fioros,
Şi nările-i se umflă; un ochi înfurios
Albeaţa-ntreroşaşte, lumina aţintează,
Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază;
În jos capul avântă, azvârle dinapoi
(Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);
Pe câmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună
Şi bubuie pământul şi luncă, crâng răsună.
Dar vulpea e vicleană,
Şi viclenia zboară;
O ia după poiană,
Prin tufe se strecoară
Şi iese înainte, când calul se opreşte,
Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte:
“Stăpâne, plecăciune!
Sunt roaba dumitale.
Eşti slobod şi e jale
Cu-atâta-nţelepciune
Să umbli preste câmpuri. Îţi spun, drept datorie,
Că noi, câteva fiare, avem tovărăşie
Dreptatea să cunoaştem1, curând să dezrobim
Juvinii, dobitoace şi slobozi să trăim.
În astă eterie ce pravili mari găteşte,
Un lup cu coada lungă, vestit republican,
În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntăreşte,
Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.
Eu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi.
Dar, ia, şi prezidentul soseşte dinapoi
Şi va să-ţi dezvelească
Materia frăţească.
Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie
În condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie.”
Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoieşte,
De coada titirită a vulpii se-ndoieşte
Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde;
Şi, făr-a pierde vreme, rânchează şi răspunde:
“Jupâni republicani,
Vestiţi americani!
D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi,
E ici scris pe potcoavă. Puteţi să mi-l citiţi.”
La aste vorbe vulpea îndată o sfecleşte,
În laturi cam priveşte,
Încet coada îşi strânge, se trage la o parte.
“Cât pentru mine, zise, vă spun că nu ştiu carte,
Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,
Şi tata, fără slujbă, la şcoală nu m-au dat;
Iar domnul lup se trage din casă lăudată,
Şi cartea, câtă este, de rost o a-nvăţat.”
Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase
Şi maţu-i leşinase
Şi burta începuse să tot îi ghiorăiască,
Se duse să citească.
Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,
C-o bună lovitură ţi-l culcă binişor.
Avântă iarăşi capul şi fuge ninchezând;
Iar vulpea o tulise republica plângând.
Desluşit ne dovedeşte
Fabula ce am citit
Că viclenii îşi fac planuri,
Dar nu-n veci au izbutit. 

Urmuz - Cronicari - fabulă

Fabulă

Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaş,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
“Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: ”Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.