Ion Heliade Rădulescu - Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare

O dihanie de cioară,
Ce-i dăduse naiba-n gând?!
Să ia fulgi de alte păsări,
Să iasă la zbor cântând.
Iat-o împopoţonată
Şi mereu se gâtuieşte,
Ulubeasna-mpestriţată
Răţoit bănănăieşte.
Ce nume să-şi dea acuma?
Că e lucru-nsemnător!
De la nume-atârnă toate
Şi trecut, şi viitor.
Dar cioara, de! e tot cioară,
Şi astfel se socotea:
Nu-şi mai vedea de loc ciocul
Şi trupul nu-şi mai simţea.
Se gândi cum s-o brodească
Şi să-şi cate vrun năşic:
Dar naşul i-o da vrun nume
Ce n-o plăti mai nimic.
Haide! singură se face
În biserica de caş
Ş-alde popă, ş-alde naş,
Ca să fie bine pace:
Fără sfadă, fără price,
Rămâne zis ce-şi va zice.
Se numi privighetoare,
Păsăruică cântăreaţă,
Unde cântă pe răcoare,
Ştii, colea, de dimineaţă.
Şi zbura de bucurie
Biata cioară când gândea
Că cioroii or s-o ţie
De poet şi păsărea.
Iese-acuma îngâmfată
Şi la lume se arată
Şi ne-ncepe a cânta.
La-nceput coţofenează,
Glasul şi-l mai subţiază,
Dar ce-i faci? că e tot ga!
Ţipă: ga! şi ga! răsună;
Păsările se adună,
Ascultă şi aud: gară!
Se uită, dar nu văd cioară.
Dihania-nnebuneşte,
Cântă — cine-o mai opreşte?
“Sunt — zice — privighetoare
Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasăre zburătoare.
Care de pe lângă mine
Va zice că nu cânt bine,
E mare, mare măgar.”
Şi eho răspunde: gar!
Pasările aud: gar!
În tăcere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveşte,
Fiecare îşi zăreşte
Fulguleţul, pana sa,
Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
Poetul rămâne cioară!