Margareta Sterian - Îndemnurile Vulturului albastru

I

Știi ceva?
Mi s-a urât...
Hai în parc
să fac un vraf
din regrete,
și condeie,
și culori,
iar din vraf
să se înalțe
focul vesel de adio.
O caleașcă botezată
- nu știu cum -
o să ne poarte...
Unde?
Iar ai început?
Unde-odată
am vrut s-ajung
și n-am ajuns.

II

Toată viața vrei să numeri
geamurile de peste drum
și să vezi castanul roz
cum își scutură lumina?
Zboară pe un pat alb de nori
peste lacuri violete
și șosele paralele,
peste lanuri aurite
și clopotnițe ascuțite...
Nu-ți închipui că-i vis:
pe la prânz ești la Paris.

III

Știți și voi despre un trib indian
ce-și schimbă locul în fiecare an, primăvara
când vine Vulturu-albastru
și îi croncăne Mai-marelui în ureche c-ajunge,
și să se ridice să plece și chiar nu simte acela deloc
că rădăcinile ce a prins i-au întrecut statura?
Apoi, mulțimea salută solemn Vulturu-albastru
și, spre a-și aminti pe cine slăvește,
îi smulge din creștet o pană semeață
pe care acesta o dă bucuros
spre popularitate.

IV

Vulturu-albastru a coborât o pleoapă
iar cu celălalt ochi a privit valea toată
și l-a văzut pe Jim cu două fete;
era fără sombrero și fără ghete -
Vulturu-albastru și-a spus: E nebun! Pe arșița asta?
Dator sunt să i-o spun.
- Ei, Jim, băiete; așa te plimbi tu cu Hester și Kate?
Dă fuga în Fifth Avenue,
sparge o vitrină și ia ce vrei tu:
pălăria cea mai mare, ghete cu-elastic
și niște blue-jeans mai cochete
cu manșete late și adrese pe fese
Iată și un cec de gheara-mi semnat,
și să nu mai umbli așa alt'dat'.
Jim să prindă hârtia nu s-a deranjat
și acesta, dansând, mai departe a zburat...

V

Mă spionezi?
Nu-mi vine să crez.
Ba, zău că nu, dar
fără să vreau
de-aici din copac
te-am văzut ades
pictând sau dansând
și, fără voia mea
chiar sărutându-te
părea un englez...
- O, Vulture-albastru,
mă spionezi?
Făceam doar o probă de film -
mă crezi, nu mă crezi...

În viață principiul de bază-i
să pari ce nu ești,
să faci să se creadă...

Margareta Sterian - Speranța

Speranța mi-am clădit-o pe nesigur teren:
strânsoarea mâinii tale, un zâmbet,
fâșia de albastru ce destramă un nor -
semne mărunte, dar aștept cu ele
lumina să cuprindă cerul tot.

Margareta Sterian - Nike din Samothrace

Umbra marilor aripi furau ziua slabă din muzeu
când am ridicat ochii întâia oară de-a-naltul tău,
m-am alipit puternicelor coapse
- numai în gând, altfel nici n-aș fi putut să ajung.
Marea îți ruginise veșmântul, trupul tău tăia norii,
fruntea semeață, ochii de oțel îi vedeau luptătorii
răsfrânți în valuri întunecate, călătoare oglinzi.
Din ce depărtări am venit azi la tine, nu simți?
Dincolo de portalii se-aștern scumpele pajiști franțuzești,
o lume mai mică, zeiță, din care tu nu ești.
Cum ai putea, ajunsă vreodată la țărm,
sub arc neîncăpător de marmură rece să treci?
E o poartă de biruință din zilele noastre vechi: Carousselul.
Aripile tale desfășurate vor cerul
dar cerul e o boltă a întrecerilor noastre deșarte...
Un simbol rămâi în muzeu, poetă a pornirilor moarte.

*

În noaptea asta Parisul a fost din nou bombardat.
Ziarele.

Margareta Sterian - Albastrul

Cu apă, cu nisip, cu sare,
frământă marea
aluatu-i refractar și înspumat
pe care soarele îl coace cu putere
și nopțile îl poleiesc cu miere
sub valul care de milenii
neîncetat se-adună, se desparte,
neștiutor de mărturiile ce poartă...
Pe țărmurile-i necuprinse
civilizații s-au născut și au pierit
în vreme ce, neostenit, nepăsător, fără de moarte,
albastrul se adună, se desparte...

Margareta Sterian - Grădină în pantă

Grădina coboară-n terase pe lac:
hortensii, trandafiri și legiuni de flori galbene cu nume cunoscut
dar pe care l-am uitat acum, îl fac brâu de lumină.
Mai jos ghirlandele viei stau umăr la umăr
și ochii lor viorii sau de tulbure-opal
privesc aprig, cheamă cu gingășie...
În adânc, stufărișul e garda cu blănuri și moațe
a bătrânei salcii de la malul lacului cu banchize de frunze înmărmurite
în jurul celor doi nuferi albi, adormiți...

Margareta Sterian - Omul de lut

Mi-a trimis Dumnezeu un om de lut
să nu fiu singură pe pământ.

Om de lut cu ochi de cobalt,
în apele lor adânci mă scald.

Om de lut cu gura de floare,
o vorbă m-alină și alta mă doare.

Margareta Sterian - Vetustă

Jucării cu resorturi stricate,
cu zâmbete vagi, distrate,
cu prea lungi rochii și prea mari pălării;
în mâini subțiri mănuși îngălbenite
și în sacoșele de catifea-nverzită
batiste de dantelă - verveine, armoarii...
și urma unei lacrimi căzută... nu mai știi...

Margareta Sterian - E o prințesă

Marea e o prințesă la un bal de curte,
poartă coturni de-argint și diademă pe frunte;
dansează și râde cu fiecare
cât e ziua de-ntinsă, cât e vara de mare...

Margareta Sterian - Fericirea ce înspăimântă

Vine fericirea ce înspăimântă
cu podoabele ei violente,
cu-ntretăiatele-i întrebări.
În ale inimii cămări
străveziul rubin se zbate, se-ncheagă...

Fericire din mozaic, de ce nu te-arăți întreagă?
Măștile ți le știu toate, ce ești în adevăr:
amăgire, cântec sau moarte?

Margareta Sterian - Covorul oltenesc

Covorul oltenesc e o grădină
în care păsările stau la soare
și ciugulesc mărgăritare
iar șerpi perfizi ce unduiesc din loc în loc,
le-adulmecă cu limba lor de foc.

Deoparte, mai spre margini de grădină,
ca o lumină curge o apă vie,
din apă plantele frunzele-și desfac,
sunt frunze sau mici insuli de smarald
sau peștișori ce, ritmic înșirați,
se-aseamănă-ntre ei ca doispce frați?
Ici-colo flutură evantalii egiptene
cu lungi stamine ca întoarse gene...

De-ai trecut apa, dai iarăși de flori:
acesta e chenarul exterior
adesea roș cu zimți cărămizii sau altcumva -
așa cum zâna care l-a țesut îl vrea
și legea lucrului aicea se vădește,
aicea obârșia și rânduiala - stilul -
ca într-o carte se citește
și nu mai e nevoie de nume și de an:
în trăinicia firului,
dârzenia culorilor,
desenul păsărilor și al florilor
visează și muncește,
adună viață și o risipește
un neam.

Margareta Sterian - Sport

Noaptea, pisicile de lutru cu faruri de aur în ochi,
n-au nimic mai bun de făcut decât să traverseze în fugă strada
tocmai în clipa când apare un automobil
pe care îl evită ca prin minune,
întreprinzând în clipa următoare și în sens invers
același drum și-escaladând precipitat și cu-acurateță
zăbrelele propriilor împrejurări...

Margareta Sterian - Acasă cu tine

Conturul dantelat al continentelor,
albastrul liniat al mărilor pe hartă,
nu mă mai cheamă.
În adânc au adormit sirenele,
au putrezit palmierii pe coastă;
tu doar trăiești.
Ai rămas în inima mea
și mă tem să nu te împrăștii.
Cât aș vrea să adorm
ca să nu te destrami,
durerea mea!
Cât cuprinde primăvara e locul tău,
cât cuprinde cerul, ești numai tu.

Margareta Sterian - Cupola

Cupola circului îi este cerul. Cineva s-a prins cu mâna
de un fir de oțel coborât din cer, apoi l-a îndepărtat și, liber,
s-a avântat în spațiu.
Viața nu se mai ține decât de
reîntâlnirea precisă
cu acel fir.

Margareta Sterian - Pe fereastră pasărea a zburat

Pe fereastră pasărea a zburat,
coloratele-i pene au pavoazat pervazul;
numai moţul negru îl mai purta întreg pe cap.
Striga: „Vreau să mă zdrobesc, să scap!
De ce e aici atât de cald? De ce nu e frig?
De ce nu stau grăunţele risipite pe jos?
De ce trebuie din blid să le ridic?
De ce numai tu să mă iubeşti?
De ce numai pe tine sa te iubesc eu?
De ce să nu m-aplaude lumea-ntreagă când mă despoi
Şi mă tăvălesc, dacă vreau, şi-n noroi?”
„O, nu te lăuda atât”, i-am spus, „nu te mai lăuda,
nu te crede nici o părticică din inima mea.”

Margareta Sterian - Economie

Oameni bătrâni, fală a zilei de ieri, divinizează soarele,
cu pleoapele coborâte se odihnesc în parcuri, sorbindu-mi mângâierea
dar curând harnica moarte cu mânecile suflecate
înșfacă fragilul material
și-l îmbrâncește în cuptorul de lut spre recuperare...

Margareta Sterian - Eroziune

Un val și încă unul izbind cu-nverșunare țărmul,
alipindu-i-se cu voluptate...
Un val, nesfârșire de valuri, ostenind zi și noapte
sub focul soarelui, sub argintul lunii, sub rafalele ploii
lovind cu furie țărmul, sărutându-l cu gingășie,
măcinând roca, biruind-o cu-ncetul: Divide et impera!

Margareta Sterian - La voi mă întorc

Munţii sunt tot aici,
Inima mea nu e nicăieri,
Nu-i lângă tine - s-a rătăcit,
Nu zboară la cer - e de plumb.

Munţii sunt tot aici,
Inima mea nu e nicăieri,
Pădurile umbresc munţii,
Norii cuprind pădurile.

Mânia norilor e chipul tău,
Fulgerul ce-i despică, zâmbetul tău
Inima mea nu e nicăieri,
Munţii sunt tot aici...

Margareta Sterian - Viteză

Cu o sută de kilometri pe oră,
în bătaia vântului ca Nike la proră,
pe drumul lucios, vioriu ce supus
se integrează mașinii,
în fuga ce răstoarnă pomii,
coboară cerul, înalță spinii,
zăresc depănându-se ruleta nenumăratelor ogoare...
A soarelui floare, smucindu-și capul după ibovnic,
își saltă salbele pe sâni...
Coloanele albe punctate cu-argilă ce-apar și se pierd
sunt țărani români.
Val este lumea, viteza absoarbe și solul pe care plutim
numai pădurea - stă dreaptă la orizont,
multiplele-i brațe peruca îi țin...

Margareta Sterian - Ecran

Nu vreau și nu-mi este ușor să-mi amintesc
câte false primăveri a străbătut inima mea,
câte valuri înalte a înfruntat,
cum nimeni n-a venit la timp
și am rătăcit sub cer incert, infinit...

Margareta Sterian - Roman

Frumos câine! Și ce mare!
Da, când stă lungit între paturi
Nimeni nu se mai poate apropia.
E un paznic credincios.
Pe mine mă păzește.
Ești prea frumoasă.
Bărbatul meu e de aceeași părere.
Bărbatul dumitale unde este?
Niciodată acasă.
Ce faci mereu singură?
Aștept.
Îl aștepți pe el?
Aștept... ceva...
Uneori mă plimb prin grădină.
Câinele mă urmează.
Dacă vine cineva,
Se așterne la picioarele mele
Și ne separă.
Paznic de nădejde!
Bine dresat.

Frumoasa ridică un colț al
Perdelei; apare o grădină de vis...
Visăm...