Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Vinea - Rătăcire


Mi-am trădat inima, mi-am ucis sufletul,
am minţit cu vorbele iubirii,
dinaintea lacrimilor am surâs.
Ascund azi ursitei priviri de mult veştede.

Dezbinat de mine, niciodată unul,
gândul şi cuvântul, ca doi fraţi duşmani,
se alungă-n noaptea lui Cain şi Abel.
Ruga-n van te-ndeamnă, Cerule străin,
în trufia-i oarbă, să-mi sfinţeşti blestemul.

Ion Vinea - Manifest activist către tinerime


Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor;
...Luna o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei.
V R E M
minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a aparatului Morse.
D E C I
moarte romanului-epopee şi a romanului psihologic;
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiţi
(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă.
dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele
(Un aparat fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti)
Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) - şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesuturile româneşti etc).
România se construiește azi.
În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.
Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme. Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!


din Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924


Ion Vinea - Război


Toamnă, pământ lepros,
iarba se îneacă pe coline,
negurile-n rochii rupte trec pe coaste,
suflete vagi plutesc pe lângă lume.

Astă-noapte copacii
se schingiuiau ca dervişii,
vântul se-ngâna cu lupii, -
şoaptele şi frunzele se-alungă.

Departe
au îngheţat sentinelele.

1917

Ion Vinea - Sonet


Răpus de veac şi oameni şi retras
în sinea mea şi-n gînd ca-ntr-o cetate,
cuprins de umbre-n prag de bun rămas,
din vorbe şi-amintiri solie las
răzbind prin vremuri în eternitate.

Din cîte-au fost e tot ce mi-a rămas,
rezbel, ospeţe, baluri, stinse-s toate,
şi-ntoarse-n ceasul de singurătate
mă-ncerc tăcerii grele să-i dau glas
de clopot spart care-n paragini bate.

Şi poate-n tremurarea-i ruginită
să-şi mîne-n timp sonorii săi strigoi
ajunşi în visul lumii ca prin sită,
pe cînd învinsul mut, cu ochii goi,
neştiutor de zarva lui stîrnită,
şi-aşteaptă judecata de apoi.


1912

Ion Vinea - Tânguirea lui Azor


De-ai fi fost crudă numai şi vicleană,
ţi-aş fi şi astăzi câine credincios,
pândind câte-o privire, câte-un os,
în umbra ta, din mila suverană.

Ca să-ţi desfeţi stăpânul nemilos
la rândul tău şi tu o mică pradă,
mi te-ai jurat, m-ai pus să fac frumos,
să trec prin cerc, să merg ca la paradă,
sub ochii lui, - cu-o tinichea de coadă.

Azi vorba pângărită se răzbună :
lăsându-ţi juvaieru-i drept prinos,
Azor s-a dus, cu-o lecţie de folos.

Mai urlă el din când în când la lună.
dar ce-a rămas din mândra lui stăpână
prinsă-ntre pragul cel de sus şi jos ?

Ion Vinea - Steaua morţilor


Cine rămâne prin neguri şi ploi
când milioane trec de strigoi?
Se clatină noaptea de negre drapele,
palid obraz luminează-ntre stele.

Steaua purtând-o spre nord, spre sud,
mult e de când cere loc lângă foc
femeia gonită din loc în loc,
inimă de pâine, soartă de câine,
steaua purtând-o spre nord, spre sud.

Ca o taină mare, ca o taină rea
colindă-te, ciudată stea,
şi lăcrimează de mii de ori
vestea ta până la cântători.
Astfel în noapte femeia cânta.

- Bate, femeie, la toate ferestrele,
oamenii dorm greul pământului,
la margini grădina de flori veştede,
caută băncile putrede,
aşterne şi culcă-te,
paznicul însuşi în vis scapătă.

- Femeie, poartă-ţi pretutindeni semnul,
ca o cruce bolta te copleşeşte,
de sub arcade, pe sub portaluri,
prin toată lumea tusea ta descreşte.

Umbră din umbră desluşită,
gândul zăbranic asupră-ţi pregetă.
În rătăcire pierde-te, pierde-te,
cetatea e surdă şi zăvorâtă.

Ion Vinea - Steaua somnului


În adânc unde uitare nu e
şi doar în vis pătrunzi
prin al somnului fără de fund abis,
tu mă aştepţi în lacrămile de altădată.

Palidă reîntâlnire, singură clipă vie
în trena lacrămilor de altădată,
ţi-ai însemnat locul pentru vecie
în adânc, unde uitare nu e.

E mult de atunci şi eşti mereu aproape
lângă izvorul limpede şi mut
pe care-l sorbi cu setea de altădată
şi învii priviri în tristele pleoape.

Topită-n tremurul de aşteptare,
eşti steaua somnului unde-mi dorm apele
şi veghea ta căinţă-n mine suie.
Ziua e de prisos, noaptea e de lumină
în adânc, unde uitare nu e.

1930

Ion Vinea - Stelele


Tăcerea a înmărit luna.[...]
şi tăcerea e atât de veşnică încât aud vrabia timpului foşnind
scurt între ramuri.[...]


Şi iată că vis sau demenţă, - nu mai ştiu pentru cine mă întreb
căci mă gândesc că cerul e opac ca pleoapele ei
că liniştea asta n-am mai simţit-o de demult.


Iubita mea [...]
ce vedenii sapi în perne cu fruntea ?[...]
iubita mea [...]
vezi cum s-au destins şi dorm pe umbre şi lumini crengile [...]
cum se sting luminile la ferestre
cum se netezeşte totul mărginit în liniile lui clare
acoperişurile geometrice şi cupolele de stuh
muchia dealurilor cu păduri măreţe şi rouă,
mătasea cerului tăiată de taina zărilor şi stelele
stelele
stelele
stelele.

Ion Vinea - Ton


Bang. Un sunet plin
trece rar ca o lumină
peste viaţa reculesă şi deplină
dintr-un peisaj creştin.

Pe sub sonorul adăpost
turmele seculare vin
de pe unde au fost.

Într-un piept de bârne
cine s-a gândit, de viu
sus clopotul să-l atârne,
inima ce cântă în pustiu.


Ion Vinea - Un căscat în amurg


A tăcut pădurea nervoasă ca o herghelie; pântecul ei,
valea mată şi rotundă, în bruma dealurilor: femeie goală între perne moi.
Cloşcă supranaturală, seara închide aripi de nori pe ouăle
săteşti, - şi pe un dâmb din fund Dumnezeu a jucat table
şi a scăpat Gîrcenii, zaruri cu geamul rotund.
...De o săptămână nici un factor poştal n-a mai sunat din corn, călare
în schimb, iată un popă-negru călăreşte cu picioarele în şosea
iată depărtarea muge şi s-aşterne pe o cireadă
iată vântul se înhamă cu tălăngi moştenite din tată în fiu
iată...
nu mai ştiu, pesemne e târziu,
căci luceşte sărăcia-n luminiţe la ferestre mici ca nişte iconiţe
căci gospodăriile cerului s-au închis
sfinţii şi-au lepădat pe nori nestinse pipele şi s-au culcat cu nevestele
căci turme biblice şi plictisite urcă, urcă, urcă, urcă pe
cărare şi pocnesc printre bice, hăis-cea şi vorbe murdare.

din Constatări

Ion Vinea - Tuzla


Val pal, stâncile arse,
albastrul sat într-un inel de var.
Femeile ţărmului au obraz de mărgean
şi se vând pe stras şi suliman.

Vreau să rămân aci la Tuzla
lângă valsurile moarte-n casa albă
când pleacă şcolarii rahitici
şi-n plajă sângeră macul sălbatic
cheag tuşit în amiaza fragedă.

Seara bate semne din far
peste goarnele vagi de apă
când se întorc pescarii cu stele pe mâini
şi trec vapoarele şi planetele.

din Ora fântânilor


Ion Vinea - Tuzla (I)


Luna lăsa pagini de argint
şi vibrau buzele apelor
neînţelese cetiri.
Am dezlegat barca dintre stâncile de fier
am desfăcut pânzele palide.
Ţii minte - pescarul tocmit
ştia cântecele Dobrogei
asfinţiri în bezna de la cârmă
şi-l asculta marea când înceta.
Pe sidef patinam în respirări
- ce vânt moale aiura prin lume -
drumul sticlea mâna lui cu jucării de diamant
luna era oglindă uitată într-un palat
ne gândeam la cine încă nu ne-a mângăiat.
Pe ţărm cârciuma roşie danţa
şi-n fund dormeau bancurile de aur.

lui Marcel Iancu

Ion Vinea - Vaier


Să nu găsesc în mine nici un strigăt
care strabate dincolo la tine,
să fie piatra, piatra şi tăcerea
o mare nemişcată de suspine,
să fie-adevarat că veşnicia
s-a şi statornicit între noi doi
iar deznădejdea-şi rupe melodia
ca vântul fugărit prin pomii goi,
că nu se află drumuri înapoi ? 



1930
 
 

Ion Vinea - Velut somnia


Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere
printre avântul izvoarelor,
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nţeles lunecând şi de urmă.

Da faţă veşnic între loc şi oră,
martor - al cui ? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii ?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, -
la creştetul lor fumegă cuvintele.


Ion Vinea - Zigzag


Cum s-a ales din ambru şi mărgean
fiinţa ta clamând pe-aceste praguri,
chemarea ta şi dorul tău de larguri
privite printr-un fermecat ochean.

Opreşte ora-n mâna ta suavă
şi visul în privirea ta de fum.
Trecutul ca o floare de otravă
mi-a cotropit aleile de scrum.

Ion Vinea - Panoplii


Panoplii, confetti, marote şi cai
Suflet pavoazat de 10 mai,
Pălării înalte, muzici şi ecou,
Fastul se repetă, trece-un rege nou.

poem inedit

Ion Vinea - Celei venite


Să-mi fie mâinile tale ultimele
ce aştern inimii
zăpada liniştii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.

să fie ochii tăi soarele sumbru
al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.

să-mi fie glasul tău adierea
departatelor mări în care s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.

să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele şoapte.

să-mi fie sufletul tău sărut
pe reci pleoape
şi lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.

să fie iubirea târzie
valul care ne leagană
în veşnicie.

1925



Ion Vinea - Ceas rău


Din inima noastră deşertată
Ora s-a prelins a despărţirii.
Ca o perla bolnavă a zăcut pe fund
Setea, când n-a mai avut ce să mai soarbă.


Ora de doliu, veşnică, fără moarte,
A pândit în noi ca un vechi blestem.
Cu seva otrăvită a timpului
A suit în soarta iubirii
Şi toate cuvintele au înflorit amare,
Şi în toate privirile
Au tremurat presimţirile.


Cum se-nfrăţesc mâinile în acest adio,
Cum îşi citesc ochii acest bun rămas.
A cui e voinţa care ne dezbină
Când strigă-n noi sângele
După tot ce a fost?


Ion Vinea - Adagio


Marş funebru pentru iubirile moarte,
Aur solemn din fluide fanfare.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.
Ritmic polenul silabelor rare
tremură-n floarea cărărilor palide
din cimitirul feeric al toamnelor
pînă departe,
ce monoton stelare.
Cum le plâng de-ndelung clopotele.
Van uragan de ruini de volute sonore
grav fulgerat în deşertul gol de fantome,
legeni în drum coroanele fără de nume
rostogolind pe treptele ude şipote, ropote,
glorii de dolii pe urma uitatelor urne şi ore.
Unde sunt, unde sunt Umbrele?

Marş funerar în amurg închinat bacantelor moarte,
Ruga de-apoi pentru cele căzute
Pasionat pe-al lor câmp de onoare,
Vis efemer sortind pomenirii eterne.

Glas sepulcral de alămuri finale,
funeralii iubirii neîntâlnite,
funeralii eroinei necunoscute.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.


Radu Gyr - Rugăciune


Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
şi Veşnicie limpede, Iisuse!
Tu, care ai primit pe frunte spinii
şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
care din cruce ne-ai făcut lumină
şi Răsărit din rănile tăcerii
şi cântec din osânda-ţi fără vina –

da-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
din ceasul pironirii-nsângerate,
să ne primim şi cuiele şi fierea
ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune
şi Neamul care-acum osânda-şi duce
învaţă-l Tu amara rugăciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
din răni opreşte sângele fierbinte,
închide-n piepturi geamătul furtunii,
sărută-i ţării lacrimile sfinte!

Şi sus pe crucea crâncena, pe care
stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o să vină.

Şi spune morţilor din lut să nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara,
s-aştepte paşii Tăi calcând prin ţară
şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.

Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte
că va veni cândva o dimineaţă
când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă,
cuminecat prin morţii din morminte.

Radu Gyr - Rugăciune -


Dă-i fetiţei mele, Dimineaţă,
tălpi cu care lipăi prin verdeaţă,
tril de ciocârlie-ascuns în guşă,
zburda veveriţei jucăuşă,
lângă uşă.

Cireşar, dă-i zmeura cunună,
zâmbet de caisă şi căpşună,
fă-i caleşti din fluturi şi rădvane,
şi din crini pantofi şi lampioane
diafane.

Pune-i Basm, pe zodie lăstunii,
scutură-i în vis găteala lunii,
adu-i Sânzienele să-i coase
scrânciob de matase-n chiparoase
somnoroase.

Şi tu, Cântec, suie-mi-o lumină
pe-o lăcustă lină, cristalină,
du-mi-o bob de rouă prin glicină
şi din floare-n floare mi-o aşază,
ca o rază!

Radu Gyr - Noi nu am avut tinereţe


Noi nu am avut tinereţe,
să spumege viaţa în cupe;
priveam cum din crengi pădureţe
un fruct de otrava se rupe.

Nici lauri, nici mirt şi nici roze
n-au vrut pentru noi să zâmbească.
Tot cerul de-atunci de moloze;
luceafărul, tânăr de iasca.

Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane;
pe clare şi reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici vişinii nopţii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase;
scriam doar pe inimi cu cretă
un spân, încă trei, încă şase.

Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tăcute,
stropi negri şi grei în ulcioare,
prelinşi de pe cruci nevăzute.

Cântam! Era sânge poemul!
Hoream! Curgeau lacrimi pe fete!
Zâmbeam! Şi-n surâs sta blestemul!
Noi nu am avut tinereţe.
Mereu şchiopătând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam că tot spini sunt şi-n astre
şi-n lună tot temniţe crunte.

Ce vânt secetos şi fierbinte
ne-a frânt orice aripi răzleţe?
Căzuţi în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinereţe!

Şi-aduna azi zdrenţele anii
şi visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chiţoranii
cum petece rod mai departe.

Bătrâni, şi cu fete de ceaţă,
cu paşi năclăiţi în tristeţe,
prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.
Noi nu am avut tinereţe.

Radu Gyr - Luminiţă


Are tata o fetiţă
Luminiţă,
pas de vis şi mânuşiţă
de crăiţă.

Când prind umbrele să cadă
în livadă,
păuniţe de zăpadă
vin s-o vadă.

Sună vântu-n cinstea ei
clopoţei
şi albine-aduc cercei
de scântei.

Se-mbulzesc în faţa uşii
corcoduşii:
îi fac tumbe cărăbuşii,
jucăuşii.

Şi când trec spre cuib lăstunii
bărzăunii
îi aduc mireasa lunii
din petunii…

Dar la casa argintie
de hârtie,
doar tăticu prost mai scrie
şi nu ştie
ca de dragul Luminiţii
licuricii
au aprins la geam aglicii,
iar piticii
au cărat o lună mare
în spinare
şi-au proptit-o-n casa noastră
la fereastră.

Radu Gyr - Crez


Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.

Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii mucenici
cu haiducii-s gemeni.

Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mâna.

Şi-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge şi prin fier
ne-om croi dreptate.

Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
ce-a-nfrăţit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!

Radu Gyr - Basm


A fost odată în basm, în baladă,
o fată mică de cer şi zăpadă . . .
şi-un tată trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tâmpla de cântec brumată.

Au fost odată un tată şi-o fată,
şi fata scria cu litere mari, încete . . .
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale şi comete
şi le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.

A fost o fată cu slove domoale –
şi-un tată cu stele şi portocale.
A fost odată . . . a fost odată . . .
Fetiţa a rămas departe-n povesti,
cu mâini de icoana curată,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată
de-o sută, de-o mie de ori;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spânzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la şcoală,
dar seara, când ploua mărunt
şi frunza tremura goală,
din fundul temniţei, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adânc, de sub bezna grozavă,
din smoală, din lună,
peste munţi şi păduri de otravă,
peste cetăţi şi genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
şi se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i străfiartă
pe uliţa moartă.

Şi-ntreabă şi plânge,
din poartă în poartă,
din uşă în uşă
şi din cenuşa în cenuşă:
-Unde-i fetiţa de-atunci ?
-Unde-i tăticul de-atunci?
şi-ntrebarea cumplită
se face muget de stânci
şi catapeteasmă trăznită
şi cutremur şi dinamită.

-Sparge-te, lacăte!
-Zidule, pleacă-te!
-Temnită, crapă-te!
acolo, departe-n poveşti,
o fată mică de şcoală
cu obrazul lipit de fereşti,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti
aşteaptă o stea şi-o portocală
şi se roagă să plece puhoiul, să vină acasă strigoiul.

Emil Botta - Fantasmagoria


Stele ascunse în telescop
întorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.


George Coşbuc - Românii ţinând drumul lui Napoleon cel mare


Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797), e cunoscut faptul, că răsboinicul împărat pe atunci numai general, tânăr de douăzeci şi şapte de ani, trei zile s'a svârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.

În raportul ce-l face însuşi Napoleon către directorul republicei spune limpede, că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a incongiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale Habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit” şi n'are destule cuvinte să laude îndărătnicirea acestor nemţi, a căror resistentă a fost într'adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.

Napoleon însă nu ştia pe cine lauda. Acel batalion nu era de nemţi. În întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chemă Voestenradt ; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului până la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n'a putut trece Napoleon trei zile de-a rândul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general s'a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe raul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.

Era batalionul al doilea dintr'al doilea regiment de plăeşi români din Nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin cu oştirile republicei. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n'a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă, unul în Nord la Năsăud, altul în Sud, la Făgăraş, au fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau Habsburgii să alerge cu încredere pe câmpul de luptă”.

Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secundă, terţia” pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, 0115 la 1866, date pe timpul luptelor câte le-au purtat Habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „Falange” au fost avant-garda oştilor imperiale, şi de nenumerate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da câte un batalion „transilvanico-valah” sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, câte o «phalanx valachica» era scoasă şi lăudata în faţa întregii armate („în conspectu totius exercitus” e termenul întrebuinţat de generali în rapoarte).

După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. Împăratul Austriei, văzându-se strâmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Intr'unul din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amândouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. ln cele dintâi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi după câteva zile de la Verona, iar în a treia luptă la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austriaci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atâta resistenţa încât a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celălalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-l avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg. Posiţiunea cea mai importantă pe care trebuia s'o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Veneţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost ea acum înconjurată şi atacată de la spate, şi ar fi fost fără îndoială nimicită.

Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintâi. După datele oficiale, cei ce s'au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Raul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor. Nu e de comparat, bine-nţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amândouă acele lupte au puncte de asemenare.

Francezii isbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mâna mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învalmaşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lângă el ; Lannes, generalul a fost rănit, şi însuşi Napoleon, apucat de vârtejul soldaţilor săi care fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroiu. A doua zi, lupta la pod cu românii, a ţinut din zori până seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a încongiurat posiţia şi a făcut a treia zi pe la amiază să se retragă austriecii din posiţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta până în amurg şi apoi s'au retras şi ei.

Intr'acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mâinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prisonieri. Intr'aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atâţia francezi câţi şi austrieci.

Acesta a fost „îndrăcitul” batalion, pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s'a părut aşa de eroică şi îndrăsneaţă celui mai îndrăsneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai că, se înţelege, batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce bine-bine aminte, că el într’adevăr era „transilvanico-valah”.

B.Petriceicu Haşdeu - În reviste din Budapesta


Privirile noastre, aruncate firav către trecutul marelui enciclopedist Haşdeu continuă şi, poate nu ne vom plictisi.
Contactul lui Haşdeu cu elita românilor ardeleni nu a fost unul blând. Părerea lui Haşdeu, exprimată în studiul său: ”Perit-au dacii”, apărut pentru prima dată în “Foaia de istorie şi literatură” , a stârnit aprige controverse( gazeta editată pentru scurt timp – cinci numere – la Iaşi, în 1860, tipărită la Imprimeria Statului). Pentru prima dată, cineva cu autoritate în domeniu punea la îndoială latinismul românilor şi linia trasată de Şcoală Ardeleană, către o direcţie cu totul nouă: originea geto-dacă a poporului român. ”Doptoriul Petru Maior, doptoriul Laurian, şi alţi doptori ardeleni , şi reazăm hojmă zisele pe credinţă lui Dion Casiu, scotend din ele lungi bucăţi în elinesce şi în latinesce, şi fiind gata de a le scoate chiar în turcesce, deacă literature turcească liar fi cunoscută şi deacă s`ar afla un Dion Casiu , tradus în limba osmalailor.” Iritat de ignoranţa şi, de multe ori, omiterea cu intenţie a unor surse şi izvoare istorice de către “doptorii” ardeleni, Haşdeu a avut o izbucnire pătimaşă, afirmând că este mândru că nu este doctor şi că nu este ardelean! “Crăpar-ar toţi umbraticii doctores din Ardeal, după nimerita expresie a şăgalnicului Petroniu, şi tot va rămâne învederat că “sunt” nu este “a fost”, că “a cuceri” nu seamănă cu “a stinge” , blestemă Haşdeu cu patos!

În timp, deşi resentimente n-au încetat să existe, pornirile năvalnice s-au îmblânzit şi recunoaşterea reciprocă a meritelor ştiinţifice a fost pusă la baza colaborărilor ulterioare.

Vreo două cuvinte despre băgările de seama asupra activităţii lui Haşdeu, făcute în gazete apărute la Budapesta, se cuvin a fi spuse.

Aceste gazete erau privite atât de către românii patrioţi, cât şi de către ungurii naţionalişti, ca vârfuri de lance, înfipte în inima Ungariei.

În revista Albina numărul 76, de duminică 24septemvre/6 optomvre 1872, tipărită la Pesta, în tipografia lui Emericu Bartalis, având “redactoru respundietoriu” pe Vicenţiu Babeşiu, apare o elogioasă recenzie la “Istoria critică a româniloru”, în care se afirmă:
“Dlu B.P.Haşdeu, după o neobosită muncă de 20 de ani, îngropandu-se în bibliotece şi archive străine şi naţiunale, adunându pribegitele membre ale corpului mare istoricu, supunendu-le la scalpelurile artei, limpedindu cestiunile obscure, a reesitu deja a pune bas`a unei adeverate istorii natiunale. Nimeni, după nemuritorele N.Balcesu, nu a dusu critică mai de parte că d. Hasdeu care, pe lângă o minunată pătrundere o rebdare de feru ce n`o veţi găsi de câţu dora în unul Tierry, Niebuhr, Momsen, pe lângă aceea ce se dice în poesia şi istoria: inspiraţiunea geniului, dsa mai are o colosale erudiţiune ce-lu pune mai pe susu de toţi conatiunalii şei. În dice ani, de candu a eşitu pe arena publicităţii, neobositu istoricu, pe lângă scrierile sale poetice, economice, politice, filosofice, literării propriu dise, a indiestratu literatur`a istorică cu o mulţime de opere.”

Mihai Eminescu îşi începuse în acestă foaie carieră publicistică, în numerele din 7/19 şi 9/21 ianuarie 1870, când a publicat articolul “O scriere critică” , în care lua apărarea lui Aron Pumnul atacat într-o broşură a lui D. Petrino: ”Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”, apărută la Cernăuţi în 1869.

Gazeta politică şi cultural-literară “Albina” , apare la Viena de 2-3 ori pe săptămână, în perioada 27 martie 1866 şi iulie 1869, apoi la Pesta (ulterior Budapesta) 16 iulie 1869-31 decembrie 1876. Articolul-program este semnat de Fraţii Mocioni: Andrei, Anton, Alexandru şi George, care sunt şi finanţatori ai foii, de numele cărora este legată “mândra şi îndârjita rezistenţă “ a românilor bănăţeni, mai ales după ce, în 1861, Banatul este încorporat în Ungaria.

“Redactoru respundiatoriu” au fost, pe rând: Georgiu Popa (Pop) , Vicenţiu Babeşiu ( şi “conducetoriu politic” Iulian Grozescu) şi Ioanu Ciocanu .
Întâiul editor a fost Vasilie Grigoroviţia, apoi “editoru şi redactoru respondiatoriu” fiind pe rând : Vicenţiu Babeşiu, Ioan Ciocanu şi Iulian Grozescu.
La Viena, foaia a fost tipărită în tipografia Mechitaristiloru, iar la Pesta (ulterior Budapesta) la tipografia lui Emericu Bartalis, apoi în tipografia lui I.C Kiss.
Formatul iniţial a fost de 51×34 cm, reducându-se în anul al XI-lea de apariţie la 37×26 cm.

Pentru exemplificare putem privi următoarele imagini:

1.Albina Anul 1 nr.26, tipărită la Viena în 1866-număr din primul an de apariţie, conţine mesajul regelui Franţ Iosif : “Cătră poporele Mele”.


2.Albina Anul 4 nr.55, tipărită la Viena în 1869-ultimul număr din revistă tipărit la Viena


3.Albina Anul 4 nr.56, tipărit la Pesta în 1869-primul număr din revistă publicat la Pesta


4.Albina Anul 7 nr.37, tipărit la Pesta în 1872-conţine necrologul lui Ion Heliade Radulescu


5.Albina Anul 7 nr.38, pagina 2, tipărit la Pesta in 1872-conţine “Oraţiunea funebră pronumciată de Haşdeu la înmormentarea lui I.Heliade Rădulescu”. Mai conţine şi un articol “Pentru cunoscinti`a zidariloru liberi.(Francmason, Freimanrer)”.Este cunoscută apartenenţa la francmasonerie a iniţiatorilor şi susţinătorilor foii.


6.Albina Anul 7 nr.46 , tipărit la Pesta în 1872 –conţine recenzia la “Istori`a critica a romaniloru” .


7.Albina Anul 11 nr.56, tipărit la Budapesta în 1876, ultimul an de apariţie.


8.Foiţa de istorie şi literatură în care a apărut primul din cele trei capitole ale lucrării “Perit`au Dacii”.Celelalte capitole au apărut în numerele următoare.



Un alt vârf de lance era revista ”Familia. Foia enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”.

Apare de trei ori pe lună la Pesta (ulterior Budapesta), din 5 iunie 1865 până în 17 aprilie 1880. “Proprietariu, redactoru şi editoru” era Iosif Vulcan, iar tipărirea era realizată în tipografia lui Alesandru Kocsi.

Din 27 aprilie 1880 până în 31 decembrie 1906, revista apare la Oradea Mare. ”Proprietar, redactor, respundator şi editor este în continuare Iosif Vulcan, iar tipărirea se face la tipografia lui Iosif Lang.

Această este prima serie de apariţie a revistei Familia.

Revista Familia are multe merite culturale, dar cel mai important este descoperirea şi promovarea talentului poetic al lui Eminescu (şi al multor altora, printre care şi al lui George Coşbuc).

Revista Familia i-a publicat şi lui Haşdeu numeroase lucrări sau fragmente din lucrări, printre care şi mai multe poezii cu mesaj educativ patriotic.
Între 1926 şi 1929 apare la Oradea seria a doua a revistei Familia, iar între 1936 şi 1940, apare, tot la Oradea, seria a treia.

Animatorul demersului a fost patriotul aromân Mihail G. Samarineanu (1893-1859), născut în Macedonia, satul Metova (un sat cu circa 3000 de aromâni la acea vreme).
După Dictatul de la Viena, face efortul de a muta redacţia revistei la Bucureşti, unde scoate seria a patra, între anii 1941 şi 1944, rămânând în continuare directorul ei.

La centenarul apariţiei revistei, în 1965, apare seria a cincea, care continuă şi astăzi tradiţia revistei pornită de Iosif Vulcan.
Despre revista Familia, dar şi despre Iosifu Vulcanu, poate vom povesti altă dată mai pe larg, că merită!

Pentru exemplificare, putem privi următoarele poze:

1.O frumoasă vignetă de frontispiciu la unul din numerele revistei Familia



2.Portretul lui Eminescu în unul din numerele revistei



3.Poezia “Bradul” a lui Haşdeu, apăruta în revista Familia tipărită la Oradea-Mare



4.Poezia “Craniul lui Mihai Viteazu” a lui Hasdeu , aparuta in revista Familia tiparita la Buda-Pesta



5.Primul număr din seria a IV-a din revista Familia, apărută la Bucureşti sub direcţia lui M.G.Samarineanu, începand cu 1 ianuarie 1941




Autor Constantin Nemeş

Adrian Păunescu - Biografie


Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia - d. 5 noiembrie 2010, Bucureşti, România) este un poet, publicist şi om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeţi români contemporani.

Deşi născut în Basarabia (în Republica Moldova de astăzi), Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bîrca, în judeţul Dolj. A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru "activităţi anti-comuniste" de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte 3 ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.
A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista "Flacăra". Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985.

În perioada comunistă, a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu.

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista "Totuşi iubirea". În calitate de publicist a mai condus ziarul "Sportul românesc", o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la "Antena 1".

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stînga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stînga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. Păunescu a întreţinut relaţii strînse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid. După 1989, Păunescu este unul din puţinii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrînd rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ.

Între anii 1970-1980, Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România datorită combinaţiei de idei de stînga de inspiraţie occidentală şi de naţionalism. Mulţi artişti pe care autorităţile comuniste îi puteau considera "subversivi" au fost lansaţi sau promovaţi de Păunescu prin Cenaclul Flacăra.

Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergînd de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 pînă în 1998 a fost membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD.
La 17 septembrie 1973 înfiinţează Cenaclul "Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, pînă la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului "Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori.

În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2010, după o lungă luptă cu boala, Adrian Păunescu s-a stins din viaţă. Diabetul de care acesta suferea i-a afectat mai multe organe, iar în noaptea de 4 spre 5 noiembrie, starea poetului s-a înrăutăţit. Medicii nu l-au mai putut salva, în ciuda eforturilor depuse.
Aurel Martin se pronunță asupra creației poetice păunesciene zicînd că e "un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană şi, într-un fel, de a demistifica, stabilind relaţii noi între fenomene sau între om şi lumea înconjurătoare, răsturînd, dacă e cazul, înţelesuri vechi, propunînd în locu-le altele inedite, şi umplînd cu eul său omniprezent spaţiile Universului."
Articol îngrijit de: Vlada Afteni


Bibliografie (surse):
  1. Aurel Martin, Poeţi contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967;
  2. Adrian Păunescu, Sînt un om liber, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989;
  3. www.personalitati.infoportal.ro;
  4. www.ro.wikipedia.org;
  5. Limba și literatura română, aprecieri critice.

Grigore Vieru - Biografie


Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova. Grigore Vieru s-a născut  într-o familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.
A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”.
În 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de română și latină, împreună avînd doi copii: Vieru-Teodor și fiul mai mic - Călin.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret. Mai tîrziu, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brîncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.
Un an mai tîrziu, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de cîţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai cîteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întîlnirea cu redactorii revistei "Secolul XX".

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cîrneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cîrmu.

La sfîrşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cîntecele pe versurile sale) avînd un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cîntece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen.
În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunînd în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.
Un an mai tîrziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
La împlinirea vîrstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar 3 ani mai tîrziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinînd un moment de reculegere.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.
Cîteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.
 
Acesta este Grigore Vieru, poetul, care o viaţă de om serveşte cu dăruire poezia. Contemporan cu noi, el este şi un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională pe care le exprimă artistic şi le îmbogăţeşte cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre.
 
Un cuvînt despre poetul Grigore Vieru produce emoţie, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi creatori iluştri, reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa şi sufletul omului.

 
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1. www.grigorevieru.md;
  2. Grigore Vieru. Taina care ma apara. Iasi, Ed. Princeps Edit. 2008;
  3. www.ro.wikipedia.org;
  4. Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.

Ion Barbu - Biografie


Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian  (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.
Studiile elementare şi gimnaziale le face la Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. Urmează liceul la Bucureşti. Demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de mathematician. După ce-şi i-a licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice.
În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie.
Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.
Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.
Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară". Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă", este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, “în somn fraged şi răcoare", departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel". Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solavitate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.

Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu,totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintele în context un alt sens decît acel pe care îl au în uzul comun.

La 11 august 1961, moare la spitalul “Vasile Roaită" din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.

“Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate şi i-a secat vâna. De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.” 

Şerban Cioculescu
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1. Limba şi literatura română, aprecieri critice;
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. Tudor Vianu, Introducere în opera lui Ion Barbu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970;
  4. Marin Mincu, Poezia lui Ion Barbu, Constanţa, Editura Pontica, 1995.

Lucian Blaga - Biografie


Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.  
 
Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)
Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…” 
(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)


"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.” 
(Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic) 
   
Bibliografie (surse):

  1. Limba și literatura română cl.XII, ediția 2000;
  2. Saeculum şi Vestala, București, 1995;         
  3. Vol. Euphorion, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969;      
  4. www.wikipedia.org ;  
  5. Ioan Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate;
  6. Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, Fundaţia Culturală Libra, 4 volume, 1995-1999.

George Topârceanu - Biografie


George Topârceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topârceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul “Doamna Elena", amândoi originari din părţile Sibiului.
Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu ”o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public.

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul ”G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească.

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topârceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu. 

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.

La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu ”prietenul meu, poetul”.

Volumele sale se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista ”Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi. Este înmormântat în cimitirul ”Eternitatea”, din Iaşi.

„Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topârceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere...”
(Demostene Botez)

Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1. Călinescu, G.: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva, 1984;
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. Limba și literatura română, aprecieri critice.
  4. www.art-zone.ro.

George Coşbuc - Biografie


George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj. 

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: "Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti".  

În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: "De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. 

Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: "Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori ...".
Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). 

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. "O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide", scria N. Iorga în toamna acestui an. 

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: "Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."
 
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.
"La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că "poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: "Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut."

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: "Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc."
 
Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

   1. Gavril Scridon, viața lui George Coșbuc, Cluj, 2003;
   2. www.georgecosbuc.eu;
   3. www.ro.wikipedia.org;
   4. Limba și literatura română, aprecieri critice.

Barbu Ştefănescu Delavrancea - Biografie

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar de Bucureşti. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grîne pe traseul București-Giurgiu și ”staroste al cărăușilor din barieră”. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: ”Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...”. Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era ”fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu”.

Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: ”Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decît o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mîrsă neagră și-l lingușeam și-l mîngîiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță”.

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, ”să-l învețe slovele noi și să citească”. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, ”om luminat”, urmînd ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul ”Sf. Sava”, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la ”Sf. Sava” și imaginea adolescentului vibrînd de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Adevărata ”producție poetică a liceanului” poate fi identificată mai tîrziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: ”Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu”.

Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvîrși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmînd să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație.
La 29 aprilie 1918 scriitorul moare la Iași și este înmormântat la Cimitirul "Eternitatea"
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie:
  1. www.art-zone.ro;
  2. www.ro.wikipedia.org.

Alexandru Macedonski - Biografie


Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie 1854; d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator, dramaturg, șef de cenaclu literar, publicist român.

Născut la Bucureşti în mahalaua "Precupeţii-Noi", la 14 martie 1854, Alexandru Macedonski a fost nepotul lui Dimitrie Macedonski, căpitan de panduri, participant la revolta din 1821 şi adept al Eteriei. Tatăl sau, colonelul (devenit apoi general) Al. Dimitrie Macedonski, a avut un rol foarte important în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al celor două provincii româneşti unite. A devenit Ministru de război al domnitorului Cuza. Mama sa, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Părăianu din mica boierime oltenească.

Cea mai mare parte a copilăriei Alexandru a petrecut-o în satul natal al tatălui Adâncata-Pometeşti, pe valea Amaradiei, în judeţul Dolj. În toamna lui 1862, Alexandru Macedonski, a păşit pragul celei mai vechi (şi mai importante, pe atunci) şcoli primare a Craiovei din epoca sa, şcoala de la biserica Obedeanu. După absolvirea cursurilor şcolii primare, viitorul poet este înscris, în septembrie 1865, în prima clasă a Colegiului din Craiova. Plecat după absolvirea clasei a IV-a gimnazială, la numai 16 ani, în străinătate, colindă de unul singur Austria, Italia, Elveţia, apoi din nou Italia, pentru a se stabili, în 1872, la Bucureşti.

Poezia lui Macedonski este eclectică, are elemente împrumutate de la parnasianism, simbolism, sau romantism. Până în 1890 Macedonski scrie poeme ample, de faptură romantică, cu versuri lungi, şi cu un pronunţat caracter satiric, scrie ciclul Nopţilor, caracterizat şi printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopţile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare. În acest an scrie Rondelurile, iar discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză şi se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunţă la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi muzicalitate.Tot în aceeași perioadă scrie: Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Macedonski este şi fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacţie a influenţei germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa - Literatorul. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor Arghezi, Gala Galaction.

Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influenţat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.
În februarie, anul 1919 boala de inimă face progrese. Peste câteva luni scrie ultima serie de Rondeluri.

Este numit de Octavian Goga, ministrul cultelor şi artelor, sef de birou clasa I. Socotindu-se retrogradat, refuză demn această "ofensă".  Apare în "Universul literar" ultima poezie tipărită de Macedonski în timpul vietii este: Rondelul apei din ograda japonezului.

În septembrie 1920 este țintuit definitiv la pat având un consult medical excesiv.

La 24 noiembrie poetul moare inhalând parfum de trandafiri, cerut cu aviditate. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006).
Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
  1. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski;
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. www.art-zone.ro;
  4. Limba și literatura română, cl. XII, ed. 2000.

Titu Liviu Maiorescu - Biografie


Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.
La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.
Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1. Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu. Bucuresti, 1925
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. www.autorii.com.