Alexandu Paleologu - Despre prietenie

 

 

 Probabil că marile prietenii, cum a fost cea dintre Caius Laelius şi Scipio Aemilianus, al cărei elogiu îl face Cicero în De amicitia, erau şi atunci destul de rare, poate tot atât de rare ca în zilele noastre şi ca întotdeauna. Vestitele şi exemplarele cupluri de prieteni ca Damon şi Pithias sau Harmodius şi Aristogiton, care au existat istoriceşte, pentru a nu mai pomeni pe cele legendare ca Ahile şi Patrocle sau Oreste şi Pilade, erau, ca şi cel care i-a inspirat lui Cicero cunoscutul dialog, cazuri cu totul excepţionale: au şi fost reţinute ca atare în amintirea omenirii. Fireşte că asemenea prietenii s-au legat şi se pot lega şi între oamenii obscuri, dar experienţa şi judecata ne spun cã numãrul lor nu poate fi decât o minoritate.

Marea prietenie e fără îndoială tot aşa de puţin obişnuită ca marea dragoste. Ca şi aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de cultură, adică un produs al spiritului, care, potenţând o pornire spontană şi sporadică (gr. sporadikos: împrăştiat: în cazul dragostei, instinctul perpetuării, în cazul prieteniei, sociabilitatea), o transformă într-un sentiment concentrat, conştient şi continuu. Aşa cum toţi oamenii au, mai mult sau mai puţin, o viaţă sentimentală, dar cei mai mulţi ignoră marea iubire chiar dacă-şi închipuie că au parte de ea, toţi avem relaţii mai mult sau mai puţin preferate cu unii din semeni.

Dintre aceştia unii ne devin apropiaţi şi intimi, pe temeiul plăcerii şi folosului material sau, ca să ne exprimãm mai frumos, al —“afinităţilor elective”. Dar câte din aceste prietenii nu rezistă decât fiindcă nu au avut prilejul verificării printr-o probă severă şi eliminatorie? Câte nu se desfac pur şi simplu prin schimbarea domiciliului sau locului de muncă? Şi câte rezistă unei lungi absenţe, câte nu sunt foarte uşor înlocuite? În ce mă priveşte, am avut, e drept, bucuria să mă întâlnesc în străinătate, după decenii de despărţire şi fără să ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care am regăsit imediat aceeaşi înţelegere perfectă şi cordială de odinioară, chiar mai profundă mulţumită maturităţii. Dar am văzut în jurul meu cum schimbările pe care timpul le aduce în cadrul existenţelor noastre fac să treacă în uitare persoane cu care am avut, probabil chiar ani de zile, obiceiul să ne petrecem răgazurile împreună: ne erau şi le eram de fapt destul de indiferenţi.

Deşi, cum spuneam, nu cred că proporţional prietenia era mai puţin rară în vechime decât azi, e totuşi foarte probabil că în societatea modernă alegerea prietenilor, cât şi relaţiile cu ei sunt mult mai întâmplătoare decât în epocile trecute, din cauza aşa-numitului “ritm al vieţii”, adică a organizãrii ocupaţiilor şi a “timpului liber”. însăşi expresia aceasta, pe care lumea veche nu o cunoştea şi care a apărut cam o dată cu taylorismul şi ca un efect al acestuia, implică faptul că o parte însemnată a timpului, deci a vieţii oamenilor, nu e liberă, iar pe cealaltă se grăbesc s-o “omoare”, scop în care se inventă şi proliferează pe scară din ce în ce mai mare divertismente standardizate. Paraziţii sociali al căror timp e în întregime “liber” îl… “ omoară ” în întregime, ceea ce înseamnă în definitiv că-şi anuleazã totalmente existenţa (or, între inşi cu existenţe nule nu se pot întemeia prietenii reale). în ziua de azi, timpul zis “liber” e folosit îndeobşte pentru aşa-numita “deconectare”, care nu înseamnă propriu-zis altceva decât suspendarea sau obliterarea oricăror preocupări reale, deci iluzie şi inconştienţă mai mult sau mai puţin organizate. În consecinţă, prieteniile au şi ele acest caracter şi se revine la relaţii superficiale, dacă nu şi efemere, respectivii prieteni fiind de fapt simpli parteneri de week-end, bridge şi celelalte.

Pe de altă parte, ocupaţiile devenind din ce în ce mai specializate, prieteniile sunt de obicei ocazionate de “specialităţi”: medicii între ei, inginerii între ei, economiştii, scriitorii, avocaţii, militarii, pictorii etc., între ei (cu toţii, la rândul lor, diferenţiaţi pe specialităţile tot mai distincte din sfera profesională: chirurgi, electronişti, dramaturgi şi aşa mai departe). Şi căsătoriile sunt prilejuite mai mult de coincidenţe profesionale decât de alte afinităţi. Durata acestor relaţii, fie amicale, fie conjugale, e şi ea determinată de relativul status quo al împrejurãrilor.

Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că şi prieteniile ilustre ce se pot arăta ca exemple au fost şi ele, de cele mai multe ori, între oameni oarecum de aceeaşi “specialitate”, Laelius şi Scipio, de pildă. E firesc ca între oamenii ce se consacră unor mari idealuri şi acţiuni, în artă, în ştiinţă, în politică, să se aleagã prieteni cu afinităţi personale profunde şi durabile. În asemenea cazuri, eventualele disensiuni şi rupturi ce pot surveni nu au niciodată decât motive de ordinul credinţelor şi principiilor şi deci prietenia, chiar dacă încetează definitiv, rămâne undeva, în plan ideal, întreagă, iar stima şi poate chiar iubirea mutuală, trecând într-un domeniu al tăcerii, nu pot să dispară cu totul. Nu cred deloc că asemenea prietenii erau mai frecvente în lumea antică decât în cea medievală, în cea modernă sau în cea contemporană. Dar e adevărat că în antichitate se punea un preţ mult mai mare pe prietenie decât pe dragoste.

Fără îndoială că aceasta se datorează relativului dispreţ al anticilor faţă de femeie, adică mai exact desconsiderării ei în plan social. În Evul Mediu condiţia juridică a femeii nu s-a ameliorat aproape deloc, dar cea socială a câştigat enorm prin cultul Madonei şi instituţia cavalerismului: de aici apariţia amorului courtois, idealizat în poezia trubadurilor, în legende ca a lui Tristan sau a lui Lancelot. Mai târziu au apărut filozofii “libertini” şi senzualismul, atât filozofic, cât şi “galant”, apoi romantismul, pe urmă şcoala naturalistă şi în cele din urmă Freud. în toate aceste perioade a dominat interesul faţă de femeie, văzută alternativ, când ca Madonă, când ca Veneră.

Între timp, în vremea Renaşterii, atât datorită recrudescenţei interesului pentru antichitate, cât şi altor cauze pe care nu e loc să le enumerăm acum, prietenia virilă redevine o temă “culturală”, şi Montaigne, de pildă, vorbind de prietenia dintre el şi Etienne de la Boétie, o tratează în spirit şi cu referinţe antice. Trebuie să remarcăm că la Grecii antici prietenia virilă fãcea loc şi aşa numitului “amor grec”, despre care Montaigne spune: “Et cet`autre licence Grecque est justement abhorée par nos moeurs, laquelle pourtant pour avoir, selon leur usage, une si necessaire disparité d’aages et différence d’offices entre les amans, ne respondoit non plus assez a la parfaite union et convenence qu’icy nous demandons.” (Ess., I, cap. XXVIII).

Caracterul ambiguu al prieteniei la Greci apare ca de la sine înţeles în dialogul lui Platon, Lysis sau despre prietenie. Dialogul acesta e plin de arguţii sofistice aduse pe de departe pentru a stabili teze practic contestabile, dar filozofic fecunde, în mod obişnuit atribuite lui Socrate de către Platon, cum este cea că prietenia (philia, aproape identică la el cu eros) ar fi năzuinţa unilaterală a neîmplinitului către împlinire şi că deci numai fiinţa imperfectă iubeşte, cea perfectă rămânând impasibilă (teză de altminteri amendată foarte subtil chiar de Platon la finele dialogului).

Cu toate arguţiile acestea, nu rareori iritante, dar şi stimulatoare pentru inteligenţă, Platon deduce în Lysis, într-o extrem de frumoasã şi subtilă viziune artistică (şi dramaticã în planul mişcãrii spiritului) esenţa ultimă a prieteniei, principiul ei generator, care e ideea de Bine. Dar despre prietenie propriu-zis, adicã despre ceea ce înţelegem în mod obişnuit şi efectiv prin acest cuvânt, despre formele şi modalitãţile ei ca fenomen concret, social şi individual, aflãm din Lysis prea puţin.

Tuturor acestor forme şi modalităţi le face inventarul complet Aristotel în cărţile opta şi a noua din Etica Nicomahică. Nimic nu e de adăugat, nici de amendat la ceea ce spune Aristotel în această materie (ca şi în aproape toate materiile).

De la început face o afirmaţie extraordinară, care dacă nu e înţeleasă în spiritul civic, etic şi raţional al filozofiei greceşti şi clasice, riscă să ducă la cele mai funeste consecinţe. Anume: legiuitorul înţelept pune mai mare preţ pe prietenie decât pe dreptate. Dacă ne gândim la importanţa pe care o dă filozofia greacă legiuirii, adică ordinei şi cetăţii, înţelegem că prietenia e prin excelenţă tema primordială a filozofiei (ceea ce rezultă în mod evident şi din Lysis). În nici un caz afirmaţia lui Aristotel nu înseamnă că dreptatea ar putea fi eventual sacrificată de dragul prieteniei, ci, dimpotrivă, că ea decurge în mod necesar din prietenie. Omul fiind prin definiţie sociabil (zoon politikon), fireşte că afinităţile prin care se asociazã cu semenii săi sunt determinante pentru constituirea oricãrei comunităţi. Aristotel spune că toate comunităţile sunt părţi ale comunităţii politice (recte ale cetăţii) şi că deci aceasta se întemeiază pe prietenie.Dar numai cetatea, adică societatea civilã, poate asigura dreptatea şi numai în cadrul cetăţii, în care se cristalizează morala ca fenomen individual de conştiinţã, e posibilã prietenia.

Bineînţeles că afinităţile care determină comunitatea umană sunt în primul rând interesele vitale, adică folosul şi plăcerea. Aristotel, deşi declară că folosul şi plăcerea nu confirmă în mod perfect prietenia, fiind supuse fluctuaţiilor şi nefiind intrinseci şi imuabile şi pure ca virtutea (adică, după Lysis, binele), care singură consacră adevărata prietenie, le reţine totuşi ca esenţial necesare, chiar dacă nu suficiente. Mânat mai mult de umoare şi lipsit de spiritul metodic al Stagiritului, Montaigne, comentându-i acest pasagiu, se pripeşte cam imprudent să tăgăduiascã plăcerii şi folosului caracterul de factori determinanţi ai prieteniei:“Car, en général toutes celles (les amitiés n.n.) que la volupté ou le profit, le besoin publique ou privé forge et nourrit, en sont d’autant moins belles et genereuses, et d’autant moins amitiez, qu’elles meslent autre cause et but et fruit en l’amitié, qu’elle mesure” (loc. cit.).

Părerea că prietenia ar fi “dezinteresată” e un clişeu moralizator lipsit de acoperire: nu există prietenie fără plăcere şi folos. Diferenţa dintre prietenie şi formele inferioare, superficiale, de cârdăşie, nu e alta decât cea dintre nivelurile de interes (fără a le exclude pe cele elementare, care sunt de la sine înţelese). Butada cinică a lui Bloy:”Je reconnais un ami à ceci qu’il me donne de l’argent” nu e nici meschină, nici nedreaptă. Asistenţa băneascã e, orice s-ar spune, o probă crucială a prieteniei. Tot Bloy spunea altădată că între prieteni nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte. Folosul mutual e de toate felurile cu putinţă, valorile de ordin moral şi cele de ordin material intrând într-un joc de compensaţii şi de amestecuri care în cele din urmă menţin un echilibru egal şi constant. Saint-Exupéry spune undeva că prietenul este acela la care nu te sfieşti să baţi în toiul nopţii la uşă strigându-i: “Deschide, sunt eu!”. Unui prieten adevărat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde nimic. De aceea, nimic nu e mai absurd şi mai injust în prietenie decât reproşurile şi întoarcerea serviciilor şi sacrificiilor fãcute: acesta e, de altfel, şi sensul afirmaţiei lui Aristotel că între prieteni nici nu e nevoie de dreptate. Prietenia e dreaptă prin ea însăşi, ea e prin excelenţă întruchiparea dreptăţii.

Nu mai puţin şi a libertăţii. Prietenia e una din manifestările esenţiale ale libertăţii, în primul rând fiindcă înseamnă alegere, dincolo de legăturile rudeniei (dar, liberă fiind alegerea, ea poate fi făcută şi înăuntrul acestora). Prietenie înseamnă opţiune manifestă şi constantă, deci o angajare deliberată şi încărcată de răspundere. E deci cu totul străină de orice capriciu şi de regulă nu se declanşează prea spontan (ceea ce nu înseamnă deloc că întâmplarea nu joacă şi în prietenie ca şi în toate lucrurile omeneşti un rol pe care numai cine nu are simţul realităţilor se încumetă a-l nega). Aristotel subliniază de la început că, neputând exista prietenie decât mutuală, ea trebuie să fie manifestă, ştiută nu numai de cei în cauză, ci de toată lumea. Îmi pare evident că nu pot exista prietenii secrete. O conjuraţie nu e prietenie propriu-zisă, dar se poate întemeia pe prieteniile existente sau poate da naştere altora care să subziste ulterior. Dar prietenia nu poate fi clandestină: ca act de libertate, ea trebuie să fie pe faţă, uneori chiar sfidătoare: clandestinitatea e contrariul libertăţii. (E adevărat însă că “ocultarea”, “conjuraţia”, “ilegalismul” sunt, în anumite perioade şi împrejurări, singura subzistenţã a libertãţii, dar scopul nu poate fi altul decât ieşirea la lumină).

Aristotel arată că regimul politic cel mai favorabil prieteniei e democraţia, în vreme ce sub tiranie prietenia devine extrem de rară. Tiranii au numai adulatori şi sicofanţi; ei nu pot avea prieteni şi nici tolera prieteniile dintre supuşi; fac totul pentru a le ruina, prin insinuarea suspiciunii mutuale, îndemnarea la delaţiune, dezbinarea prin tentaţie şi frică. Prietenia e singura forţă care, prin simpla ei existenţă, se opune implicit tiraniei şi menţine spiritul relaţiilor civile în plină oprimare şi degradare a virtuţilor civice. Fireşte că la atari presiuni nu rezistă decât foarte rare prietenii adevărate. Acestea sunt de asemenea singurele promotoare ale relaţiilor civile şi în cazul anarhiei.

 

 

 

”Prietenia fiind o opţiune, cum spuneam, deliberată şi constantă, fiind un mod de a asuma destinul altuia, e limpede că ea nu se poate da cu uşurinţã. Genul de om “prietenos”, aşa-zis cald şi comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni cu bunăvoinţa împrăştiată e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate chiar în aparenţă mai egoist, poate uneori cu un caracter mai dificil. Nu e de pus multă nădejde în prietenia altruiştilor fără astâmpăr, maniaci ai negării de sine şi idealişti nerăbdători; aş crede chiar că o oarecare nuanţă de mizantropie e mai curând proprie unor prietenii adevărate. Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc tot una cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj; aceste două însuşiri, pe care Descartes le preţuia atât de sus, nu pot exista fără o foarte precisă putere de reprezentare a realităţilor nevăzute şi fără o foarte fermă putere de decizie, adică fără imaginaţie şi simţ practic. Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi fără simţ practic.(...)

Dar marile crize politice, lovituri de stat, revoluţii, război civil pot arunca buni prieteni în tabere opuse. În asemenea cazuri, adversităţile sunt ireductibile nu numai pentru că pasiunile se exacerbează extrem, cu consecinţe sumare şi implacabile, ci şi pentru că problema binelui public, salus populi, capătă un caracter radical, adică tragic.

Atunci se pune proba de foc. Cazuri de acestea au fost mai puţin rare decât s-ar putea crede, în vremuri de război civil şi teroare: prietenii se pot afla în tabere vrăjmaşe iar unul să cadă în teritoriul stăpânit de ceilalţi şi la cheremul aparent fostului său prieten. Acesta nu va ezita să-şi trădeze mai curând cauza decât prietenul, călcând peste propria convingere, cu orice risc, inclusiv cel suprem.

Iată înţelesul ultim al tezei lui Aristotel: prietenia este mai presus de dreptate. În ultim resort, aceasta e dreptatea.

Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu.”

(Din vol. Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Polirom, Iaşi, 1997)

Ioan Alexandru - Omul

 

 

Cu omul din spatele meu
ducem împreună o uşă – lemnul din care-i
închipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.
Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii
cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.
Suntem în zori şi coborâm o pantă.
Azi-noapte a plouat şi lunecă
pământul sub călcâie.
Cămăşile albe umflate de vânt -
parcă ducem un mort printre valuri
de grâu nemişcat. Omul ar trebui
să fie în faţă. E mai înalt şi
panta coborând-o toată greutatea
a năvălit pe mine şi mi se umflă
venele la gât şi-aş vrea grozav
să trag o înjurătura. Cine eşti, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roată dărâmată.
Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc
de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine ştie unde.
Când trecem
pe la-ncrucişări de uliţi,
ne scoatem pălăriile tăcuţi
şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde
să apuc şi printre pomi înguşti
înclinăm uşa ca să putem pătrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
şi reci îi simt sub gulerul cămăşii,
pe umeri şi sprâncene, şi mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treabă asta neînţeleasă
şi tu, mamă, nicicând n-ai să mai ştii
încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.

 

Octavian Paler -Scrisoare domnului Unamuno

 

 

Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.

Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.

Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Binenţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de de orgoliu.

Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântului bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor...

Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea."

Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă.

Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi... Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care
le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul... (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru.

Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.
Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce
urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu
pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a salvat până acum un om de la moarte". Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?" Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voiaa lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.

Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an din viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuși pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce înfloresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza". Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.

Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-idezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.

Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.
Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Ştim şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..." În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.

Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va ficel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.”

(Octavian Paler-Scrisoare domnului Unamuno, din vol Rugați-vă să nu vă crească aripi)

 

 

Ion Vinea - Pasărea măiastră

 Lui C. Brâncuși

 

Duhul e-n minți- și pe pământ umbră.

Ochii noștri trag stelele în gări.

Miresmele au culcat zgomotele,

cu adieri ne pipăie câmpia,-

 mătasea mării pașilor se dăruie,-

vântuie vremea prin ramuri greu încărcate,

veștile, simte-le, coapte, cad pretutindeni în noapte.

Sorii mâinilor cerului i-am întins.

Pe mormintele nedeschise împinși

ne purtăm fântânile în sânge.

Să înălțăm vrem iar turnul lui Babel,

din năzuinți cuib cuvântului să boltim.

Ca în fața unui cântec mare

pasărea setii fulg de flacără

răstignească-și ivirea măiastră

amăgitor de sfânt pe catapeteasmă.