I s-a spus lui Panait
Istrati, „vagabondul genial”- şi aşa va rămâne peste veacuri, fiindcă spiritul
lui nu cunoştea sigilii decât ca să le rupă, îndrăzneţ, revoltat, ca vântul
semănând primăvara, la Brăila,
praf verde din Orient, praf negru din Balcani.
S-a născut, fără
îndoială, pe un pat de scânduri de corabie când luna, la Dunăre, scoate pui de
nebunie şi, făcând parte din neamul de oameni care nu vor să moară până nu s-or
trage zece draci pe roată, s-a înhămat de mic să iubească drumulşi să bea numai
din vinul neliniştii. A străbătut Europa, Nordul Africii, Caucazul şi partea
cea mai dulce a Asiei, Istanbulul, dar cei ce socotesc că Istrati a fost un
călător se înşeală. Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esenţa a mii de
călători cu vocaţie: un nomad, adică un călător numai prin rănile drumului şi
mărăcinii timpului. Nu ştiu dacă a flămânzit mult, cred mai degrabă că foamea-l
căuta necontenit, prinzându-l uneori din urmă, dar asta e cu totul altceva,
căci pîinea lui cea adevărată a fost să vadă, şi din lumina adunată să arunce
un curcubeu. Trupul lui, măcinat de boală, neobişnuit să viseze locul pe care
dormea a cunoscut o singură robie: dorul de-a urca pe cele mai teribile culmi,
ale exaltării sau mizeriei, de a fi vultur sau lup şi de a se topi apoi în
iubire pentruoameni şi pentru colţul lui de stea , care era Brăila.
Cred, fiindcă inima mi-o
spune, că nomadul l-a desăvârşit pe scriitorul Panait Istrati.
