Din “Ce este frumuseţea, nu ştiu”, scria Dürer. Dar cine ştie ?
Sau cine a ştiut ? Cum cine ? ne mirăm singuri. Grecii. Dar e deajuns să ne
aducem aminte de războiul troian şi să judecăm lucrurile la rece ca să ne dăm
seama că am fost victimele autorităţii lui Homer. În realitate, troienii aveau
o părere mai exactă despre frumuseţe din moment ce ştiau că frumuseţea nu poate
fi cucerită cu forţa. Să recunoaştem, chiar dacă nu ne plac bărbaţii de seră,
că între Menelau şi Paris există o deosebire esenţială. Paris n-avea nevoie de
o armată ca s-o oblige pe frumoasa cauză a războiului troian să doarmă în
acelaşi pat cu el. Şi numai datorită lui Homer vedem întreg războiul troian din
corturile grecilor. Aşa cum, datorită sculptorilor greci, de mai bine de două
mii de ani credem că frumuseţea stă în măsură, că excesul e impur, neînţelept
şi vulgar.
S-a vorbit mult despre măsura greacă. Poate prea mult. În felul acesta
a fost încălcată prima dintre cele două porunci pe care se baza înţelepciunea
elină, înscrise pe templul lui Apollo din Delfi: “Nimic prea mult”. (Şi, de
fapt, principala poruncă deoarece a doua, “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, era
îngrădită de prima, Narcis fiind un avertisment în această privinţă). Vorbind
atât de mult despre măsură, am uitat că, la urma urmei, tot exces înseamnă şi
pasiunea cu care sunt combătute excesele. Şi că, probabil, nu e cu putinţă
decât alegerea formei de exces. Căci nu poţi crea fără să fii tu însuţi şi nu
poţi să fii tu însuţi repetându-ţi mereu “nimic prea mult”. Orice e “prea mult”
e nu numai de prisos, e o eroare, pare să sugereze deviza înţelepţilor greci.
Or, dintotdeauna a fi într-adevăr “ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva;
a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea
calitate a ta care cântăreşte mai mult decât celelalte. Cine nu vrea să fie în
nici un fel excesiv renunţă nu numai la orice exces, ci şi la orice şansă.
Întrucât a arde până la limita destinului tău înseamnă a fi într-o pasiune fără
măsură. A fi în stare să fii fără măsură. E norocul de a fi excesiv, e curajul
de a apăsa în balanţă cu ce avem mai important, mai lipsit de măsură în noi. În
artă, asta înseamnă a înţelege că numai aşa Michelangelo a putut deveni
Michelangelo. Şi cum s-ar putea aplica, oare, deviza “nimic prea mult” unui Van
Gogh sau lui Rembrandt ? La ei totul e prea mult. Adică întreg, nedrămuit. Şi
poate nu numai în artă, ci în orice domeniu, pentru a fi cu adevărat ceva
trebuie să iubeşti ceva fără măsură.
În definitiv, chiar şi în măsura grecilor găsim un exces. Nimeni n-a
vorbit atât de mult despre frumuseţe cum au făcut-o ei. Şi nimeni n-a purtat un
război de zece ani pentru o femeie frumoasă. Ce fel de măsură e aici ? Şi
oricine poate constata în primul muzeu de artă greacă veche că “nimic prea
mult” a însemnat, dimpotrivă, în unele privinţe, şi mă gândesc la armonia, la
liniştea statuilor clasice, “nimic prea puţin”.
Acum nu ne mai poate deruta faptul că Dürer recomandă în “Tratatul
despre proporţii” media obţinută prin evitarea exceselor.
Şi nu ne mai poate surprinde că tot el declară apoi că fiecare artist e “dator
să mergă singur mai departe şi să imagineze ceva nou”. Ca orice artist care
vrea să-şi exprime zbuciumul, el încalcă această măsură după ce a invocat-o. Nu
ştiu dacă în matematică drumul cel mai scurt dintre două puncte este
într-adevăr linia dreaptă. Dar, cu siguranţă, în artă lucrurile stau altfel.
Uneori, pentru a ajunge la sine însuşi un artist a fost nevoit să meargă până
la patruzeci şi patru de ani, ca Goya, sau să facă aproape ocolul lumii, ca
Gauguin. De aici aparentele contradicţii în care trăieşte adesea artistul şi
care, în fapt, nu sunt decât un mod al fiecăruia de a-şi găsi locul
adevărat între măsura pe care o respectă şi excesul pe care-l visează. Se face
astfel, după părerea mea, prea mult caz de ambivalenţa lui Dürer, “mai vechi
decât vremea sa”, cum spune Focillon, dar şi mai nou decât ea, mai modern. Ni
se aminteşte mereu că el îl admiră pe Luther şi e elogiat de Erasm. Că aparţine
Evului mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. Goethe exclamă
“Sărmanul Dürer”, în timp ce nouă ni se pare că în autoportrete pictorul are un
aer de cuceritor sau de prinţ. Desigur, Dürer e şi poet şi meşteşugar.
Şi filosof şi constructor. Şi scrupulos şi nerăbdător. Şi
exact şi misterios. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi.
E ardent şi auster, după o formulă dragă admiratorilor săi. E un amestec de
senzualitate şi răceală. Labirintul său e cizelat cu minuţie de bijutier şi
zugrăvit cu o “culoare voluntară”. Dürer ne e înfăţişat ca omul a două epoci, a
două tendinţe. Dar în felul acesta el nu e contradictoriu, ci e Dürer. Un
profet al măsurii şi un credincios al excesului său. Nu l-a înşelat nici pe
Luther, nici pe Erasm, n-a trădat nici Evul mediu, nici Renaşterea şi n-a
încetat, asimilând arta italiană, să rămână artistul german prin excelenţă.
A ne gândi la Dürer înseamnă a iubi, a surâde şi a ne aminti de noi
înşine, nota Thomas Mann. Şi nu cred că se poate aduce un elogiu mai înalt unui
artist. Într-adevăr, văzând autoportretele lui Dürer, îţi vine să spui: Aceasta
mi-am dorit totdeauna. O împăcare cu toate. Iar o împăcare cu toate trebuie să
înceapă probabil printr-o împăcare cu tine însuţi.
Adam şi Eva, din cele două panouri aflate
acum la Prado, ne poartă, se spune, spre frumuseţea pură. Dar cum eu nu ştiu ce
înseamnă “frumuseţea pură”, această precizare nu mă poate ajuta. Nu-mi rămâne
decât să-I privesc din nou pe Adam şi Eva, aşa cum ni-i înfăţişează Dürer,
pentru a încerca să înţeleg singur ceea ce ar fi de înţeles. În fond, o operă
de artă este ceea ce suntem în stare să vedem în ea. Într-adevăr, fiecare se
gândeşte, poate, la altceva văzând aceşti primi oameni despre care Dürer nu ne
spune nimic; dacă sunt izgoniţi acum din paradis, ori n-au descoperit încă
vina; dacă se iubesc sau sunt indiferenţi, existând ca arborii, liberi de păcat
şi de orice speranţă; dacă merg unul spre altul ori se despart… La urma urmei,
toată povestea noastră pe pământ poate fi spusă cu ajutorul a doi oameni, un
bărbat şi o femeie. Şi fiecare dintre noi îşi poate alege din această poveste
ce i se potriveşte mai mult sau ce îl atrage mai mult.
Pe mine, de pildă, mă interesează în această clipă pământul pe care
calcă, dansând parcă, Adam şi Eva în panourile lui Dürer. Pământ ? Nu, m-am
înşelat, m-am grăbit. Ei nu merg pe un pământ obişnuit. E un sol lunar, arid şi
pietros pe care nu creşte nici un fir de iarbă. Un soi de deşert. Sau chiar
deşert. Dar un paradis într-un deşert ? Ce fel de paradis mai e acesta ?
Tiţian, Rubens şi toţi ceilalţi pictori pe care I-a atras această legendă (ori,
mai degrabă, s-au folosit de ea pentru a picta nuduri) ne-au înfăţişat un cu
totul alt gen de paradis. Un fel de parc tropical, luxuriant, prolix şi tandru,
unde vegetaţia, senzuală şi caldă, e aliatul şarpelui. E greu să rămâi inocent
într-un asemenea decor care te îmbie la dragoste, par să ne sugereze pictorii
respectivi. Dürer face excepţie de la regulă. El ni-i arată pe Adam şi Eva
într-un paradis ciudat, în care vegetaţia a fost exterminată şi unde, în afară
de conturul unui arbore impus de legendă, nu se vede decât un sol deşertic
presărat cu pietre.
Aşadar, în locul luxului vegetal, un pustiu arid. În loc de o natură
paradisiacă, singurătatea cea mai desăvârşită. Dar cum se poate teme cineva să
fie izgonit dintr-un deşert ? Şi ce nostalgie e aceea care are la bază un
pustiu pierdut ? În spatele lui Adam şi al Evei nu se vede nimic. Nici un
amănunt. Un fond negru.
E greu să credem că Dürer a vrut să demitizeze legenda; că a văzut în
paradisul pierdut singurătatea pierdută şi în păcatul originar primul semn de
libertate a omului în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi… Îmi repet că un artist
spune mai mult decât a vrut să spună şi, uneori, chiar altceva decât a vrut să
spună, în timp ce caut o explicaţie pentru pustiul din jurul acestor nuduri…
Adam seamănă izbitor cu Apollo. Eva are o albeaţă de
porţelan. Ne amintim că nici grecii n-au avut nevoie de naturi abundente pentru
a-şi plasa în ele ideile. Geografia lor secetoasă i-a învăţat luxul
simplităţii, iar marmura n-a avut niciodată un piedestal mai bun decât stânca
goală de pe Acropole. Şi e oare o întâmplare că Dürer însuşi, îmbătrânind, a
ajuns la concluzia că simplicitatea e scopul extrem al artei ? Poate că Dürer a
refuzat peisajul în cele două panouri pur şi simplu pentru a pune în valoare
nudurile, care se scaldă astfel într-o tăcere primordială. Dealtfel tot el,
folosid acul de gravat, ni i-a arătat altădată pe Adam şi Eva într-o pădure cu
aer nordic. Dar deşertul pe care calcă, la Prado, Adam şi Eva mă face să trec
peste obiecţii şi să mă aventurez în supoziţii, fie şi lipsite de orice temei.
Nu cumva ceilalţi pictori au urmat prea cuminte legenda ? Poate, omul n-a fost
igonit din paradis, ci a fugit din paradis. Din singurătate. Şi, oricum, la
Dürer cei doi poartă întreaga răspundere pentru păcatul şi pentru dragostea
lor. Ei nu datorează nimic peisajului. Dimpotrivă, îl contrazic. Deoarece
într-un deşert omul descoperă, de obicei, asceza, nu dragostea. În felul
acesta, îmi zic, Dürer pare convins că Adam şi Eva n-au descoperit dragostea
întâmplător. Şi că omul a început prin a iubi lumea; abia apoi s-a gândit
uneori să renunţe la ea, asceza fiind reacţia unui om deja vinovat.
Undeva între cele două panouri se joacă, s-a spus, destinul nostru,
vinovăţia noastră, iar pasul de dans, pe solul ars, sugerează fragilitatea
condiţiei umane. Asta îmi aduce aminte o ironie a lui Dürer: “Sunt destui
neciopliţi care zic că arta l-ar face pe om trufaş”. Căci, iată, în Adam şi Eva
ne arată, dimpotrivă, cât de vulnerabili suntem şi tocmai de aceea câtă nevoie
avem să nu renunţăm. Frumuseţea greacă poartă aici, în ea, anxietăţile omului
gotic, dar şi o sete din totdeauna. Şovăind, pictaţi pe două panouri separate,
cei doi se apropie, simţim, unul de altul.
Poate, Dürer n-a ales totuşi întâmplător solul unui pustiu ostil.
Într-un deşert nu poţi să speri altceva decât să fii izgonit. Într-un asemenea
paradis, a rămâne nu e un privilegiu, ci o pedeapsă, iar dragostea nu mai e o
vină, ci unica soluţie pentru a ieşi din deşert, din singurătate. Pentru a
deschide închisoarea, cum va spune Van Gogh şi mă surprinde că-l asociez pe
austerul Dürer, hotărât să-şi urmeze destinul după ordinea supremă, cu un
pictor care a umplut Golgota cu lanuri de grâu. Dar pe coridoarele labirintului
dispar nuanţele şi deosebirile. Nu mai rămân decât cele două sensuri. Ca şi în
paradisul lui Dürer unde, dansând, Adam şi Eva se apropie din ce în ce mai mult
de clipa când vor fi, în sfârşit, izgoniţi din singurătatea în care s-au
născut.
Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1377 – 29.10.1981
