Pentru cei neştiuţi şi uitaţi şi pierduţi în lutul
orb şi risipiţi prin veacuri, dar care au fost sarea pământului şi care
au purtat pe umerii lor binele lumii, sunt scrise rândurile acestea. Cred că nu
e nimeni dintre noi care să nu fi cunoscut asemenea oameni. Să-i înmulţim
cu numărul incalculabil al generaţiilor, cu întinderea continentelor şi cu
puzderia insulelor şi, adunându-le, în gândul nostru, umbrele fără nume şi
chip, să-i celebrăm o clipă, aici şi acum, în zarva plină de nume a istoriei.
În ei se întrupează acea parte din bine a speciei graţie căreia omenirea are
totuşi chip omenesc şi a dăinuit în ciuda crâncenelor ei cusururi.
Am putea să-i numim buni prin natură sau, dacă vreţi,
buni pentru că aşa i-a lăsat Dumnezeu printre noi. Ei nu trebuie neapărat
gândiţi în funcţie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci în
spontaneitatea din adânc a bunătăţii lor, care poate fi chiar bunătate, sau
cinste sau răbdare sau dreptate, smerenie, îndurare sau curaj, dăruire,
necruţare de sine, chezăşia cuvântului dat, devotament, fidelitate şi onoare,
dârzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a răspândi în jurul lor
încredere şi bucurie, iubire şi har. Sunt cei înzestraţi cu un fel de
exemplaritate inefabilă, ca reprezentanţi ai unui bine necontingent, martori ai
acelei părţi a omenescului pe care, printre atâtea rele şi printre atâţia răi,
suntem înclinaţi prea adesea s-o uităm.
Există un mit hasidic potrivit căruia se află mereu şi
mereu, împrăştiaţi pe pământ, treizeci şi şase de înţelepţi, oameni de
obicei nevoiaşi, umili şi umiliţi, oameni fără nume pe care se sprijină lumea
ca să nu cadă în pierzanie, oameni drepţi în strâmbătate şi îndărătnici sub
bici, în întunericul vremilor. Dar treizeci şi şase este doar expresia
simbolică a unei prezenţe mult mai cuprinzătoare în dăinuirea ei. A tuturor celor
care trăiesc şi făptuiesc ţinând dreaptă cumpăna istoriei cu o mână nevăzută,
iar apoi se duc în uitare. Dacă cineva vrea pilde, să recitească parabola
samariteanului, căruia, spre deosebire de preot şi de levit, i s-a făcut
milă de cel căzut în drum şi ,,i-a legat rănile şi-a turnat peste ele untdelemn
şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A
doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a
zis: ”Ai grijă de el şi, orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere “.
Sau să recitească ”Insula lui Artur” a Elsei
Morante. Condiţia noastră este înălţată şi izbăvită prin neîncetata aflare în
lume a celor buni şi drepţi şi curaţi. Şi nu trebuie să ne gândim la ei decât
cu veneraţie, cu recunoştinţă şi cu dragoste, fără vreo încrâncenare pentru
soarta lor: prezenţa lor în omenire este, spre binele ei, adâncă, cum adânc e
şi răul, dar este şi uşoară, ca un zâmbet ascuns în lumină, mereu. Cineva,
prin Renaştere, pare-mi-se că în Olanda, a scris în latineşte câteva tomuri de
Vieţi ale oamenilor obscuri . N-am citit cartea, dar iată ce s-ar mai
cuveni spus: la sfârşitul sfârşiturilor, când toate vor înceta şi vor fi
judecate, ultimul poet al lumii să citească la şir, în tăcerea aceea şi în acel
alt timp şi altă lumină, numele tuturor celor fără de nume, de la un capăt la
altul al vremii. Numele celor nevădiţi şi uitaţi şi de nici o seamă, care au
purtat lumea, sarea pământului, sămânţa şi roada ascunsă a lui. Numele celor
care, din sinele lor şi de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul
august al umanului.
(Din vol. Petru
Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii române, Bucureşti, 2000)
