În orice comunitate umană şi în orice moment al istoriei
sale există un anumit procent de oameni ticăloşi.
Uneori sunt mai mulţi, alteori mai puţini, au o influenţă mai mare sau mai mică
asupra corpului social, sunt, rămânând mereu ticăloşi, de un fel sau altul.
(...) Acum la noi ticăloşii sunt mulţi şi feluriţi, până la speciile cele mai
abjecte. (...) Ne aflăm cuprinşi cu toţii, cu buni, cu răi, într-o societate
grav deteriorată, ticăloşită, rămasă, din propria ei alegere, pe mâinile
vechilor rânduieli şi a vechilor mentalităţi. Numai buni pentru un veac de scârnă.
Printre oamenii care dau culoarea vremii se disting prin numărul lor, ticăloşii.
Unii sunt persoane bine ştiute, care pângăresc amarnic ţara prin tot ceea ce
fac. (...) Alţii, cei mai mulţi, nu au notorietate naţională, dar îi ştiu cei
care pătimesc de pe urma lor în cercuri mai restrânse. Dar, aşa mai puţin sau
deloc cunoscuţi, se află pretutindeni, întinşi ca o pecingine. Cum nu se
poate tăgădui importanţa prezenţei lor printre noi, merită să scriem despre ei.
Nu ca istorici, nu ca sociologi, nu ca moralişti, ci într-un chip deosebit: ca
filologi. Cu alte cuvinte, vom lăsa să vorbească în locul nostru limba românească
însăşi, a cărei istorie lexicală s-a desfăşurat paralel cu istoria ticăloşiei
româneşti. Am ales cuvântul ticălos,
dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa
pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit.
Însă limba ştie foarte bine să facă şi portretul ticălosului la tinereţe,
oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimica fiind, vrea să devină cineva, el este
doar o mică secătură, o hahaleră şi
o farfara, se dă pe lângă
alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic,
linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar.
Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbătător
şi ajungăreţ, este înfigăreţ,
sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi
parşiv. În ordinea economică nu este însă un mare spoliator şi
un tâlhar, nu este încă fur
şi lotru, este doar o
javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi şiretlicuri. Te
trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte
aşa cum se află a fi: un coţcar,
un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar, şi un panglicar,
un om care umblă după ciupeală,
după chilipir şi după
pleaşcă. Adică după câştig
nemuncit, scos de la oameni cărora le dă pe bani chiar dreptul lor legiuit,
practica pe care o va folosi până la sfârşitul, de obicei fericit, al vieţii
sale. Terminologia românească în acest domeniu este pe atât de veche, pe atât
de bogată, astăzi acoperind cu vorbe o scară ce urcă de la nişte sute acolo, până
la sume fabuloase, pe care le numim bacşiş,
ciubuc, sau "o mica atenţie" ;
dar spunem şi mită, şpagă, plic,
dar sau cateodată dar sau
plocon. Însă din adâncul
istoriei noastre se aud vorbe preţioase, uitate, care ar merita să fie puse din
nou în circulaţie, pentru mai multă nuanţare. Dacă mai ştim ce înseamnă peşcheş - la origine darul
suplimentar pe care domnitorii noştri îl trimiteau Porţii împreună cu haraciul,
adică tributul - am uitat ce este ruşfetul, mita
dată pentru obţinerea unei slujbe, ghelirul,
locmaua şi sabasul, câştiguri obţinute în fel şi chip fără muncă. Dar această lepădătură şi această
pramatie are gânduri mai mari: în el dospeşte, nemăsurată, lăcomia
de bunuri şi puteri. Şi ticălosul de trei parale, dacă are stofă, trece de la
furtişag la jaf şi se pune pe căpătuiala. Pehlivanul, şoitarul şi măscăriciul vrea să
se îmbuibe şi să se lăfăie, să hălăduiască şi să trăiască în huzur. Şi astfel din lichea devine ticălos, în toată
legea, şi toată legea lui este să fure, să mintă şi să stăpânească în afara
oricărei legi, şi de aceea îi spunem acestui samavolnic:
om fără de lege sau nelegiuit. Prinzând osanză, el începe
să-şi facă mendrele: să jupoaie şi să jecmanească, să ia cu
japca; jefuieşte
ca-n codru, ia şapte piei de pe om, îl aduce la sapă de lemn.
Pentru că este lacom, apucător,
prădalnic, hrăpăpareţ, nesaţios şi
hulpav. Şi, pe măsură, ce îi cresc belşugul şi puterea devine trufaş şi fudul, îngâmfat, îşi dă aere, are ifose, e ţanţoş şi băţos, colţos, tâfnos şi arţăgos, cusurugiu
şi cârcotaş, se răsteşte
la tine şi se oţăreşte,
te înjură şi te terfeleşte,
te face de ocară şi te porcăieşte.
Îi place să taie şi să spânzure,
să te ţină la cheremul lui,
să te prindă la strâmtoare, să-ţi
bage frica în oase. Dacă nu ar opera de veacuri printre noi,
de unde am avea aceste opt crâncene verbe: a
asupri, a împila, a oropsi, a urgisi, a obijdui, a năpăstui, a prigoni, a
vitregi? Iar ticăloşii ce săvârşesc asemenea lucruri ce
altceva sunt ei decât oameni ai
dracului, nemiloşi, neîndurători, necruţători, neomenoşi, făpturi fără inimă sau negri la inimă, câinoase şi haine;
inşi cruzi, hapsâni şi crunţi.
Neîndurând binele altcuiva, fiind
pizmaşi, sunt mârşavi,
fameni, avani şi zăcaşi.
Toate sunt cuvinte care trimit la
perfidie şi la calomnie, la defăimare şi la hulă, la măsluire şi la răzbunare. Ticălosul
nu recunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este
aşadar neruşinat, fără obraz sau gros de obraz. Şi
nu arareori ticălosul este şi grosolan,
mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost. Nu
pentru că ar fi neapărat lipsit de educaţie, ci prin esenţa sa scârnavă, care
ne face uneori să-l numim porc şi
râtan. Şi să simţim pentru el, dincolo de orice dreaptă ură, mai
ales scârbă, greaţă, silă şi
o nesfârşită lehamite.
Se află printre noi, mişună şi făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc
viaţa şi ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe faţă, vor să ne
stăpânească, reducându-ne la simpla condiţie de instrumente ale lor. De cele
mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că ştiu să cumpere sau să sperie
dreptatea, pentru că ştiu să lucreze în cârdăşie,
să se înhăiteze, să se acopere unii pe alţii, şi, împreună, să se
revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfânt, să joace teatrul virtuţii.
Mai ales ştiu să mintă şi să măsluiască adevărul. Sunt cei cu care se încheie Scrisoarea a III-a. Am spus că a
folosi resursele limbii pentru a-i zugrăvi este un fel mai puţin grav de a
vorbi despre ei. Scriind, m-a părăsit însă orice uşurătate. Nu ştiu cât şi cum şi
când se va putea aceasta, dar trebuie stârpiţi fără cruţare. Orice cruţare şi îngăduinţă
faţă de ei conţine, în adânc, o formă de complicitate, oricât de greu
perceptibilă ar fi. Iar cea mai măruntă complicitate cu ticaloşii este o ticăloşie
şi ea, şi, punând ţara la cheremul
lor îi ajută să o ducă
de şi să o lase de
haram. Şi încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiţie şi
proaspătă înflorire este cu atât mai primejdios cu cât s-a înfipt mai sus. Să
luam mai ales aminte la cârmuitori şi dregători. Măcar aceştia ar putea fi
cumva înlăturaţi, cu prăsila lor cu tot.
(Din vol. Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului,
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995)
