Adrian Popescu - Curtea Medicilor

Am fost primit cu bunăvoință de mic la Curtea Medicilor,
acum intram, după douăzeci de ani, pe sub vechiul portal,
se schimbaseră multe, dar nu pentru mine, nu mai erau
crengile de măcieș ascunzând o poartă zidită, abstractă.

Ducea spre Depozitele Bibliotecii, spre foișorul său straniu
acoperit cu ardezie și cărămizile-aparente ale veacului
într-un fraged amurg năluceau ochilor mei de copil
tratate severe cu topografia corpului amănunțită.

Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenței mele,
marile descoperiri anatomice erau descrise cu lux de
amănunte exotice în volume legate-n piele de vițel.
Eu nu pe Vasco de gama l-am admirat mai întâi

Pe blândul Michel Servet, sfârșind pe rug. Sărăcia și
rugul sunt prețul se știe. Numai brazii erau acum mai
puțini și tăiaseră tufele acelea rotunde, tunse exact,
care dădeau locului un aer de Versailles.

Ferestrele-aseptice strălucitoare hublouri ale sălii de operații
de al treilea cat, pe care le deslușeam ușor de pe Cetățuie
Ce fotografii vechi vă arăt, cât de caraghioase poate, ce hârtie
îngălbenită! Parc-ar fi de la radiografiile misterioase

Pe care le contemplam uimit, desfoliate de cămășile lor de
gălbenuș de ou și miere. „E chiar inima mea” (Adrian)
doctorul aspru: „nu fi sentimental!”, magie montană, bâjbâind
prin întuneric mă îmbrac repede bucuros să ies la lumină.

Camera obscură a memoriei. Revelatorul amintirilor mele naive și
Fixatorul cuvintelor unde clătesc și-mbăiez această foaie de hârtie.
Se poate oare citi ceva? Deslușiți coloana, vertebrele și ramificațiile
marelui nerv simpatic? Vomerul și coccisul, rotula și axisul?
Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiogramele nervoase
zigzagul unui schior, grăbind spre finiș între mii de obstacole:
sunt fiul risipitor al familiei lor imaculate. Și Emil Isac
murind la numai câteva saloane de camera noastră (un
salon transformat în locuință, cum se văd unele vagoane
dezafectate pe o linie moartă, pufăind din coșurile bucătăriei
improvizate) și Blaga între brazii de peste drum,
ca un pustnic în munte, îngropat de nămeți.

Numai eu știu limpezi filmele anilor duși în Curtea
Medicilor în camerele lor de gardă, în Amfiteatru, în
lifturile silențioase coborînd în neant, urcând din coridoarele
nesfârșite oameni care se caută (de bolile subpământului,
apei, văzduhului) sau sunt căutați (numai între 2 și 4)
ascultați, întrebați, palpați, fotografiați, măsurați, îmbrăcați,
spălați, bărbieriți.

Figaro, desigur, cânta binișor (pe nas), știa italiana, stăpân
absolut al morților și viilor, preț de câteva minute,
când părul (blond sau negru, roșcat sau castaniu, sârmos
sau mătăsos) ignora orice vârstă, profesiune sau condiție
socială. Îmi tundea chica rebelă, zăngănindu-și foarfecele
nichelate. La nici zece ani frizerul venea acasă, mă aștepta
răbdător. Eram cineva.

Cu vremea totul începe să semene. Capetele, părul,
sprâncenele, câte regimente de convalescenți apucase să
tundă-ntr-o viață de om, câte divizii de adolescenți, câte
companii de copii? Își scutura șervetul alb de buclele noastre
și surâdea enigmatic. Briciul lui susurând aproape de
urechi, pe gât, ne-nfioară ca un proverb obscur.
(din vol. Curtea medicilor, 1979)