Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă
roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină
al păsării.
În liniştea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
deplin.
O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.
