Dürer e comparat adesea cu Leonardo. Dar e comparat şi cu Luther. Şi tocmai faptul că e comparat cu amândoi demonstrează că, de fapt, nu poate fi comparat până la capăt cu nimeni. Fără îndoială, el are aceeaşi foame de a şti ca Leonardo şi aceeaşi pasiune arzătoare ca Luther. Dar nici nu e discret ca Leonardo, nici zgomotos ca Luther. E sigur de sine. Atât.
Şi chiar în galeria autoportretelor e greu să-i găsim un termen de
comparaţie. N-are obrazul supt, devorat de febră şi cotropit de o barbă ţepoasă
ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui
Corot. N-are singurătatea lui Cézanne. N-are asprimea lui Goya. N-are umbrele
lui Rembrandt. Nu. El e Dürer. Frumos, elegant, constient de valoarea sa.
Cândva a vândut, se zice, gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată
în prăvălie. Dar poate că asta nu e decât anecdotă. În autoportrete, observaţia
se impune, el n-are absolut nimic plebeian. Dimpotrivă. Priviţi-l cu câtă grijă
s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în oglindă. E limpede că i-au placut hainele
elegante şi că n-a văzut nici un motiv pentru care ar fi trebuit să ascundă
asta. N-a neglijat nici o cută a veşmintelor, nici o buclă. Şi, ce-i drept, nu
există în toată istoria autoportretului un pictor cu un păr mai frumos ca al
lui Dürer. Uităm, privindu-l, că era fiul unui modest argintar, încredinţaţi că
avem de-a face cu un tânăr nobil.
E vanitos ? Dar ce artist nu e vanitos ? Taciturnul Velasquez, ajuns la
Roma şi întrebat ce parere are despre Rafael a răspuns sec: “Nu-mi place
deloc”. Dürer e mai abil. El nu spune că nu i-au plăcut pictorii veneţieni după
ce a ajuns la Veneţia. El îi scrie, în schimb, unui prieten din Germania că
pictorii veneţieni au vrut să-l otrăvească în timpul unei mese. Ceea ce,
fireşte, spune mai mult în materie de vanitate decât acel “Nu-mi place deloc”
al lui Velasquez.
Doar Tiţian mai priveşte lumea cu aerul acesta princiar. Numai că
Tiţian capată această privire în special la bătrâneţe. Când ştie cine este. În
vreme ce Dürer afisează un aer seniorial şi în autoportretul de la douăzeci şi
doi de ani aflat acum la Luvru. Are aici o privire mândră şi un curaj ce nu
trebuie dovedit cu sabia. Şi, cu siguranţă, (ne simţim ispitiţi să ne spunem)
nu-l înţelege pe Sisif. Cum adică, să urci mereu o stâncă doar pentru ca ea să
se rostogolească la vale ? E atât de îngrijit şi de calm, încât nici zeii n-ar
îndrăzni să-i dea o asemenea pedeapsă.
Dar să ne apropiem de autoportret şi să citim ce scrie deasupra
capului: “Destinul meu va progresa după Ordinea Supremă”. Zeii nu s-au gândit
să-l supună pe Dürer la o pedeapsă ca a lui Sisif, dar Dürer a hotărât singur
să şi-o asume.
În general, cei care aspiră spre ordinea supremă pot fi
suspectaţi. Ori sunt prea vulnerabili şi vor să ascundă asta, ori sunt prea
orgolioşi; ori sunt prea însetaţi, ori sunt prea singuri. În ce-l priveşte,
Dürer n-a declarat niciodată cu insolenţa lui Gauguin: “Să urmezi maeştrii ?
Dar pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au
urmat pe nimeni”. Ba chiar se duce la Veneţia în dorinţa de a-şi căuta un
maestru. Şi-a căutat un maestru, se ştie, pentru a nu se găsi decât pe sine. A
declarat însă altceva, care ne lămureşte pe deplin: “Dacă nu putem ajunge
niciodată la desăvârşire,- se întrebă el – trebuie să renunţăm cu totul la a
mai învăţa ?” Iată aici miezul gândirii lui Dürer. Şi întreg secretul său. Cu
cine să-l comparăm acum dacă nu cu Sisif ? Ca şi Sisif, el ştie două lucruri
mai bine ca orice: 1. că nu poate atinge ceea ce urmăreşte 2. că nu va renunţa
să urce totuşi spre ceea ce nu poate atinge.
Pentru Sisif, muntele nu e decât un drum de parcurs, un obstacol care-l
desparte de scop. Scopul fiind oprirea stâncii în vârful muntelui. În schimb,
pentru Dürer drumul devine chiar scopul. El ştie că nu poate atinge
desăvârşirea, dar acesta nu e un motiv să renunţe la ea. Ne rămâne cel puţin
drumul spre imposibil dacă imposibilul ne e refuzat. Gravorul din Nürnberg
rezolvă astfel dintr-un singur gest drama lui Sisif şi îşi găseşte pe muntele
lui chiar sensul existenţei sale de artist. După ce declară că desăvârşirea e
inaccesibilă, începe metodic, încăpăţânat şi pătimaş să escaladeze muntele spre
ea. Nimeni nu a străbătut cu atâta rigoare drumul spre imposibil, fără să se
clatine şi fără să se mintă, refuzând în egală masură ispitele exaltării şi ale
desnădejdei.
Şi întrucât nu poate ajunge la ţintă, descrie toate lucrurile
care îl separă de ea. Cu acul de gravat, cu dăltiţa sau cu penelul, el
povesteşte tot ce vede. Are o imensă curiozitate şi nu-şi poate stăpâni foamea
de amănunte. Nimic din natură pare să nu lipsească din tablourile şi gravurile
lui. Ca să se revanşeze parcă pentru pierderea imposibilului adună în ele tot
ce e posibil, de la vieţuitoarele pământului la unelte şi mituri. Cu
înflăcărare, luând în stăpânire totul, Sisif îşi descrie fiecare pas de
pe munte, îşi caută o consolare în fiecare fir de iarbă, în fiecare piatră, în
fiecare copac, în tot ce întâlneşte, în ordinea pe care o caută în dezordine.
El cântă chiar urcuşul şi pe măsură ce face asta se vede din ce în ce mai bine
muntele şi din ce în ce mai puţin culmea unde ar trebui ca stânca să se
oprească. Pentru că gravurile şi tablourile lui Dürer ne întâmpină cu acest
paradox: totul e spus cu lux de amănunte şi clar, răspicat, precis, pentru ca
ansamblul să devină enigmatic. Spre deosebire de Leonardo care face să surâdă
şi pe Gioconda să vorbească având buzele pecetluite.
Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1374 – 08.10.1981
