Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Featured Posts

Biblioteca

George Geacăr - Bicicleta lu tata


nu-mi venea să cred că tata îmi cumpărase ceva atât de mișto.
eram în poartă și el înainta repede printre oameni
mult prea repede pân-am observat că
stătea în șa pe o bicicletă roșie mică nu nouă cred
o bicicletă treisferturi.

făcea niște manevre ciudate în dreptul curții noastre
ca un avion înainte de aterizare.
așa a și reușit să oprească: s-a prăbușit
peste piciorul ăla al lui cu nervul atins de glonț.

ar fi trebuit să te apropii de gard
și să te ții de gard când cobori i-a zis un vecin
și abia atunci am înțeles că bicicleta
nu era pentru mine.

tata nu s-a mai urcat niciodată pe bicicleta aia
darmite să se mai aventureze pe drum în șa. bicicleta roșie a ajuns în pătul
printre țevi și prin tablă. au trecut ani
până mi-am adus aminte de ea
și asta fiindcă unui amic îi trebuiau cauciucuri. i le-am vândut
și lui tata când a observat că lipsesc i-am spus că n-am avut bani de țigări ce să fac

iar bicicleta tot stătea acolo degeaba


George Geacăr - Expert


sunt expert
în administrarea
puținului.
la fel de bine
mă voi descurca și
cu nimicul

sper


George Geacăr - Din eroare

au cerut să tăiem dudul.
suntem responsabili de viața
dar vor să fim și de moartea lui. a avut
crengile pline de omizi câțiva ani în urmă
dar a trecut prin astea
și face și acum aer răcoros în fața blocului. pare
că știe cui îi datorează câte ceva. noaptea
frunzele lui se mișcă pe ecranul jaluzelelor
aproape de noi.
ne liniștește. noi n-am crescut aici
am venit de la țară
dudul pare că știe și asta. uneori e plin de ciripituri.
o să-l ajutăm să îmbătrânească aici
chiar așa cum e el
cum a apărut el
dintr-o eroare

George Geacăr - Mai vedem

de-afară se-aud mamele tinere cum își cheamă
copiii la umbră.
țin fereastra înclinată pentru o gură de aer
și intră țipetele lor și mă integrează. e o generație 
sub patru-cinci ani care deocamdată nu e gerontofobă.
deci îmi face plăcere
s-o ascult
s-o primesc odată cu aerul reavăn în camera mea.
parcă suntem pe buza vulcanului. încă nu e amiaza.
soarele încă n-a explodat.
mai e mult până se înnoptează. mai avem. mai stăm pe-aici
mai auzim
mai vedem


George Geacăr - Mă uit la știri

nu sunt un om împuținat mai am totuși
șaizeci din noușcinci cât aveam.
sunt o insectă mare
cu exoschelet.
coșul pieptului
membrele subțiate osoase
mandibula.
apuc hrana și o duc către gură
bâțâind chelicerele. ochii larg deschiși
și sticloși
impenetrabili
se potrivesc cu noul ordin
căruia-i aparțin. nu mai am sentimente.
simt totuși ceva
o lipsă 
îmi lipsesc elitrele cred. măcar mi s-ar fi împlinit
un vis din viața anterioară
de om.
aș fi putut când am chef
să zbor 
de la fereastra mea de termopan.
să fac ture ample și să vin înapoi
să mă uit la știri la tv


Anghel Dumbrăveanu - Niciodată uitarea




Între noi sunt zăpezi şi nisipuri.
Mâine, poate pustiuri, oceane.

Niciodată uitarea.

Sub icoana ta îmi încep ziua.
Aripa mea creşte din umărul tău.
M-au închinat mării, aprig şi pur,

Să fiu şi să nu fiu învins.

Între noi sunt zăpezi şi nisipuri.
Mâine, poate cerul căzut.
Dar bucuria de-a traversa noaptea,
Să-ţi ies înainte pe celălalt ţărm,

Unde niciodată uitarea ...



Din volumul “Diligenţa de seară”, 1978

Ana Blandiana - O continuă pierdere




Nu e greu să pierzi,

Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poţi trăi
Fără obiectul pierdut
Şi, chiar dacă e vorba de o fiinţă,
Durerea cuprinde şi o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânţă
Din care, dincolo de lacrimi,
Poţi să aştepţi să răsară ceva.
Nu e greu să pierzi,
De fapt, înălţarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor şi fiinţelor căzute
Te ajută să urci,
Te propulsează în haos,
Acolo unde singurătatea
Devine materie primă
Pentru demult visate palate
Pe care nu mai are cine să le locuiască.

Nichita Stănescu - Enghidu

"A murit Enghidu, prietenul meu care ucise lei cu mine."
                                                     ( din poemul Ghilgameş )


Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuţinându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mângaiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele şi râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
şi dupa aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munţi, trecerea timpului,
ştiindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătoreşte, pete mări întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.

Traian T. Coşovei - Erau seri


Erau seri
când străzile se revoltau împotriva oricărei apăsări.
Când fiecare frunză, căzând, strivea o pleoapă de carne
sub şaua unui han tătar.
Erau seri când lucrurile începeau să se mişte şi să se tulbure
(şi din ele timpul curgea ca un firicel de sânge
amestecat cu frânturi de glasuri),
când întunericul era atât de dens – încât,
răsfrântă în ochii tăi, flacăra unui chibrit părea
un paralitic surprins de incendiu.
Apoi, ziduri holbându-se la mine cu verzi mâzgălituri
vomitoare nichelate pentru lungi, interminabile discuţii
despre truda cu care îţi aduni un insectar de prejudecăţi
învechite,
un coridor de tentaţii…
Şi, deodată, pata gălbuie din tavan pătrunzând prin ferestre
în locul soarelui de dimineaţă.
Erau seri când presimţeam paşii tăi scăldându-se
în apa călduţă a covoarelor vechi, –
când pielea ta – secretarul albit şi lacom al cărnii tale
îmi trimitea un semn
dintr-o sfâşietoare indiferenţă