Ex ossibus ultor! de George Coşbuc

George Coşbuc

EX OSSIBUS ULTOR

(Cel ucis se răzbună)

A fost un tânăr împărat,
De la mişei a smuls averea
Şi a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.
Dar patru inşi vorbind în şoapte
L-au dus în giulgiuri învelit
Şi-n codrul cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.

Cei tari au zis: „A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme!“
Iar popii fulgerau blesteme,
Şi cei ce mai vorbeau de el
Nici voie să-şi cernească portul,
Nici drept să-l plângă n-au avut
Şi niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul.

Şi nu vor şti! Căci groapa lui
În blestemat pământ s-ascunde.
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.
Jurat-a Iadul să-ngrădească
Cu nopţi de veci acel mormânt,
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nu-i clatină ca să vorbească.

Dar noaptea-n zare uneori,
Când e furtună-n depărtare,
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori
Şi-ntruna spre păduri arată
Şi scapără spre ea mereu
De parc-arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată!

Iar într-o noapte va lovi!
Şi spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină
Şi brazii-n flăcări vor vorbi.
Atunci, cu fulgerul tovarăş,
Ieşi-va mortul împărat
Şi-n iad, de unde au plecat,
S-or prăbuşi tiranii iarăş…

Matei Vișniec- Ora exactă

 

 

Pe strada pustie – calul şchiop şi tăcut

pe altă stradă din univers – eu însumi

tăcut şi înfricoşat

de piciorul meu, legată cu lanţ

marea bilă neagră cu ceas

 

în buzunarul meu de la piept

minutarul şi arătătorul

în buzunarele de la pantalon

cifrele opt, nouă şi zece, unu şi doi

 

celelalte cifre amestecate încâlcite

sălbatic în pălaria mea cadranul ceasului

învelit intr-un ziar vechi

îl ţin la subsoară

 

alte rotiţe arcuri mici pedale şi

zeci de suruburi pretutindeni uitate

prin manşete şi pe după curelele grele

pe sub cămaşa udă şi pe sub piele

 

calul trece pe una din străzi

eu pe altă stradă din univers

nu ne întâlnim niciodată

 

 

 

 

 

 

 

Matei Vișniec - I se topesc roțile în timpul mersului

 

 

Multă vreme am crezut că șinele de cale ferată

sunt urmele unui tren mai stîngaci

căruia i se topesc roțile în timpul mersului

 

ani de zile am așteptat

ca șinele de cale ferată din fața casei mele

să dispară, să se topească încet și ele

să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt

 

dar nu, orașul este cel care s-a subțiat între timp

s-au evaporat acoperișurile, punctele cardinale s-au ciobit

a dispărut auzul din urechi și văzul din ochi

mințile ni s-au chircit și cuvintele ni s-au uscat pe limbă

 

nimeni nu-și mai amintește să fi văzut vreodată vreun tren

trecînd prin mijlocul orașului

iar dacă n-ar exista aceste două șine care nu duc nicăieri

nici n-am ști în ce direcție să ne tîrîm