Nouasprezece Trandafiri de Mircea Eliade (Teatru Radiofonic)

Mircea Eliade - Lucruri de taină...

În societăţile aşa-numite "primitive", orice secret este o primejdie. Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului şi colectivităţii. Un "păcat" este un fapt grav, desigur. Dar un "păcat" nemărturisit, ţinut ascuns, devine un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţă cu timpul întreaga comunitate. De aceea, când se întâmplă vreo nenorocire - când dispare vânatul, sau nu plouă, sau se pierd bătăliile - toţi membri colectivităţii se grăbesc să-şi mărturisească "păcatele". Confesiunea se face, de obicei, înainte sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc.)În timp ce bărbaţii se luptă sau vânează, femeile rămase acasă îşi mărturisesc păcatele - nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor.
De aceea societăţile "primitive" şi arhaice nu cunosc secrete "particulare", personale. Fiecare ştie despre vecinul său tot ce se referă la viaţa lui intimă. Ştie lucrurile acestea nu numai prin confesiunile "păcatelor" ci prin însuşi felul de a trăi, de fiecare zi, al oamenilor din jurul lui. Am amintit, cu alt prilej, valoarea simbolică a fâşiilor de batik din Jawa şi simbolismul jadului în China.
În asemenea societăţi nu există secrete personale. Cu o formulă cam prea accentuată, am putea spune că oamenii sunt transparenţi unul faţă de altul. Tot ce fac şi tot ce înseamnă ei în cadrul comunităţii este mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi. Iar atunci când un individ săvârşeşte ceva în taină, se grăbeşte să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare.
În asemenea societăţi "primitive" şi arhaice, secretul este exclusiv dogmatic, niciodată episodic. Cu alte cuvinte, anumite lucruri sunt păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi - dar aceste lucruri nu se referă la viaţa profană a individului (cine este el, ce meserie are, unde se duce, ce "păcat" a săvârşit etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceştia păstrează anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică, şi care nu se comunică decât tinerilor printr-o ceremonie de iniţiere. Tot ce se cade, însă, în sfera existenţelor individuale, tot ce depinde de om ca atare - este public sau este făcut public prin confesiunile orale. Ceea ce am numit episodic se referă tocmai la aceste întâmplări individuale şi semnificaţii profane: stare socială, vocaţie, origină, intenţii etc.
"Primitivii" nu acceptă să confere întâmplărilor profane o stare de taină, care nu e firească şi necesară decât realităţilor sacre. Secretul e firesc şi obligatoriu numai atunci când se referă la lucruri sacre şi la teorii metafizice. (Pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia aceasta, "primitivii", ca şi popoarele de cultură arhaică, au concepţii metafizice foarte coerente, deşi sunt formulate exclusiv prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii etc. O cosmogonie şi o teologie melaneziană nu e mai săracă în substanţă metafizică decât o filozofie pre-socratică. Singura deosebire este felul de manifestare: cea dintâi e formulată prin mit şi simbol, cealaltă prin "discurs").
De aceea, orice întâmplare profană "prea umană", care încearcă să se ascundă, să devină tainică, se transformă într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potriveşte lucrurilor din lumea aceasta.
Calitatea de taină nu poate fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acest "secret profan" într-un izvor de negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum e un sacrilegiu să tratezi realităţile sacre într-un mod profan - tot aşa e un sacrilegiu să acorzi lucrurilor profane valoare sacră. Într-un caz ca şi în celălalt, este o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum este "logica" primitivă), o răsturnare de valori aduce după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică. Universul e solidar cu omul. De aceea secretul e o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbură ritmurile cosmice şi provoacă secetă, sau nenoroc la pescuit etc.
...Dacă ne-ar fi îngăduit să încheiem această notă cu o reflecţie asupra societăţilor moderne, este uşor de înţeles enorma prăpastie care le separă de mentalitatea tradiţională.
Într-o societate modernă, oamenii nu sunt "transparenţi" unul faţă de altul. Fiecare dintre ei este un mic atom, separat de ceilalţi. Dacă nu-şi fac "cunoştinţa", nu ştiu nimic, sau aproape nimic, unii de alţii. Cel mult dacă descifrează gradul unui militar sau sensul vreunei medalii. Dar despre descendenţa lui, despre viaţa lui socială, despre dispoziţia lui sufletească - nimic. Trebuie să vorbeşti foarte mult într-o societate modernă, ca să te faci cunoscut vecinului tău.
În ceea ce priveşte primejdia secretului, lucrurile se petrec tocmai invers în societăţile moderne. Viaţa interioară ca şi "evenimentele" personale sunt în general ascunse cu mare grijă.
Suntem obişnuiţi să admirăm "discreţia" oamenilor. Unul din motivele admiraţiei noastre faţă de englezi este tocmai această magnifică dicreţie a lor.
Ne ascundem întâmplările, aventurile, "păcatele" noastre, - adică tot ce aparţine nivelurilor profane ale condiţiei umane, tot ce nu are valoare metafizică, tot ce este înghiţit în neantul devenirii universale. În schimb, în societăţile moderne nu există secret relativ la realităţile religioase şi metafizice. Orice om, de orice vârstă, de orice pregătire intelectuală, poate pătrunde în orice biserică străină confesiunii lui, poate citi orice text sacru al umanităţii, poate "ataca" orice metafizică. Marile adevăruri religioase şi metafizice, care altădată erau comunicate sub jurământ în ceremoniile severe ale iniţierii - sunt astăzi tipărite şi traduse în toate limbile moderne, şi pot fi cumpărate cu câţiva lei de oricine.
În schimb, un adulter descoperit provoacă "scandal", iar o întâmplare personală mărturisită este un "sacrilegiu".


eseu din "Fragmentarium" (1939) 

MARI ROMANI - MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade - Universuri imaginare

"Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă ar trebui să imaginez consecinţele acestei mari revoluţii, redescoperirea lui Homo religiosus, aş fi obligat să ignor contextele şi posibilităţile politice pentru a avea libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale şi spirituale, într-o lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute.

Prima consecinţă ar fi că religiile, oamenii religioşi n-ar mai fi consideraţi ca etape despăţite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înţelegem că este vorba de o structură a conştiinţei umane.
Cred că prima concluzie are un interes pentru aspectele cele mai evidente ale geniului uman. Nu vom mai fi impresionaţi doar de creaţiile artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală. Suntem din ce în ce mai interesaţi să descoperim neverosimilul, sacrul, dacă vreţi, ceea ce este foarte preţios aproape de noi. (…)
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice, morale, care sunt camuflate în obiecte obişnuite sau evenimente cotidiene, o dată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje şi de speranţe. E foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închişi între zidurile unei cetăţi; nu ne mai simţim într-o celulă. (…)
Călătoria pe lună e foarte interesantă. Ne bucurăm că am ajuns acolo, dar a înţelege semnificaţia miturilor, simbolurilor, a evenimentelor religioase, revelaţiile date de obiecte şi de fiinţe, deschid perspectiva de cunoaştere a unor niveluri de existenţă, de realitate, care înainte erau ocultate, inaccesibile. Sper că e un optimism, fiindcă lumea nu va mai fi opacă, fără sens pur în care chiar tragedia nu mai are sens în această lume teribilă a unor anumiţi scriitori şi filosofi. Această consecinţă va fi importantă şi pentru viaţa personală a fiecărui om. O asemenea deschidere va fi o sursă de creativitate culturală – de la geometrie, la poezia pură; de la erudiţia filosofică, la marea muzică. Creativitatea va fi radical reînnoită. Ne considerăm, şi poate că suntem la sfârşitul unei epoci culturale, dar tocmai prin aceste consecinţe indirecte, care uneori trec neobservate, descoperirea lui Homo religiosus ne-a ajutat să înţelegem condiţia umană în sensul istoriei. Altă consecinţă: creativitatea umană va avea deschideri şi expresii noi nebănuite. (…) Se vorbeşte de sfârşitul filosofiei, al matematicii. Eu aştept o epocă de creativitate culturală absolut unică în istoria ultimelor trei secole din istoria mondială, şi mai ales occidentală – aici criza fiind mai profundă. Putem numi asta optimism, dar cred că e realism. Nu cred că descoperirea lui Homo religiosus poate rămâne fără consecinţe existenţiale şi creatoare culturale. Sterilitatea, plictisul, decadenţa, sfârşitul, simptome contemporane încă, dar idei la modă acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplul fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune că sunt optimist…“

Scara virtuţilor



Foto
Mănăstirea Suceviţa

La Ţigănci - adaptare dupa Mircea Eliade - 2012

Mircea Eliade - Pe strada Mântuleasa (fragment)

De cîteva minute, bătrînul se plimba prin faţa casei neîndrăznin'd să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră aproape severă, aşa cum se clădea pe la începutul secolului.
Pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră dar strada era încinsă; soarele lovea din plin, cu putere nămiezii de vară. Bătrînul îşi scoase batista şi şi-o înfăşură în jurul gîtului. Era un bărbat destul de înalt şi foarte slab, cu o figură prelungă, osoasă, ştearsă, cu ochii cenuşii, fără expresie ; mustaţa, crescută neîngrijit, era aproape albă, uşor îngălbenită de tutun. Avea o pălărie veche de paie şi era îmbrăcat în haine de vară, decolorate, foarte largi, parcă n-ar fi fost ale lui. Văzu pe ofiţer apropiindu-se de el şi-l întîmpină de departe, scoţîndu-şi pălăria.
— Îmi puteţi spune cît e ceasul ? întrebă el extrem de politicos.
— Două, răspunse ofiţerul fără să se uite la ceas.
— Vă foarte mulţumesc, făcu bătrînul clătinînd de mai multe ori din cap, şi zîmbi. Apoi se îndreptă hotărît spre poartă. Cînd puse mîna pe clanţă, auzi pe ofiţer în spatele lui:
— Trebuie să apăsaţi întîi pe buton, întoarse speriat capul, şi eu stau tot aici, spuse ofiţerul întinzînd mîna şi apăsînd pe buton. Pe cine căutaţi ? îl întrebă el cîteva clipe mai târziu fără să-l privească.
— Pe domnul maior de la M.A.I., Borza.
— Nu ştiu dacă e acasă. La ora asta e de obicei la serviciu.
Vorbea cu un glas neutru, privind doar înaintea lui. Poarta se deschise şi ofiţerul îl lăsă săintre, dar tot fără să-l privească. Din penumbra hall-ului răsări un portar şi-l salută.
— Dumnealui caută pe tovarăşul maior, spuse ofiţerul şi trecu înainte, spre ascensor.
— Nu ştiu dacă e acasă, spuse portarul. Mai bine treceţi la comisariat.
— Am întîlnire cu dumnealui, spuse bătrînul. Vin din partea familiei. Mai bine zis, pentru dumnealui, domnul maior, sînt o parte a familiei, adăugă cu înţeles. Sînt partea cea mai preţioasă : copilăria...
Portarul îl privea nedumerit, clătinînd din cap.
— Încercaţi, spuse în cele din urmă. E la etajul IV. Dac-o fi acasă, adăugă repede.
Bătrînul îşi aşeză pălăria subţioară şi se îndreptă spre scări.
— Aşteptaţi o clipă şi puteţi lua ascensorul, îi strigă portarul din urmă. Bătrînul se întoarse spre el şi se înclină de mai multe ori, cu respect.
— Vă foarte mulţumesc, spuse. Nu prea suport ascensorul. Prefer să urc scările. Mai ales cînd intru pentru întîia oară într-o casă, îmi place să urc scările, adăugă melancolic. Începu să urce tacticos, fără grabă, ţinîndu~se cu mîna dreaptă de balustradă şi păstrînd pălăria sub braţul stîng. Cînd ajunse în dreptul primului etaj, se opri şi se rezemă de perete, făcîndu-şi vânt cu pălăria. Auzi glasuri de copii, apoi uşa se deschise brusc şi o femeie fără vîrstă ieşi grăbită cu o sticlă goală de bere în mînă. Zîmbea, dar cînd dădu cu ochii de el, figura i se împietri deodată.
— Pe cine căutaţi ? întrebă.
— Mă odihneam o clipă, făcu bătrînul înclinîndu-se de mai multe ori, politicos. Urc la etajul IV, la domnul maior de la M.A.I. Borza. îl cunoaşteţi ?
— Întrebaţi jos la intrare, vorbi femeia repede, învîrtind în neştire sticla de bere între degete. E portarul acolo, vă puteţi informa. Apoi dădu să coboare pe scări, dar se răzgîndi şi se reîntoarse. Sună de mai multe ori, scurt,nervos, şi glasurile de copii se auziră din nou; apoi, cîteva clipe mai târziu, uşa se deschise şi cineva, pe care bătrînul nu avu timp să-l vadă, voi să scoată capul afară, dar femeia îl împinse,dispărînd repede şi ea. Bătrînul zîmbi încurcat şi, reaşezîndu-şi pălăria sub braţ, porni mai departe. În dreptul etajului II. îl aştepta ofiţerul.
— Ziceai că-l cauţi pe maior, îi şopti. De ce n-ai luat ascensorul?
— Nu suport, răspunse intimidat bătrînul. Mai ales în timpul verii, pe călduri, mi se urcă la cap. Nu suport.
— Dar ce căutai atunci la etajul I? îl întrebă tot în şoaptă ofiţerul. Cunoşti vreo persoană laetajul I ?
— Nu, nu cunosc pe nimeni. Mă oprisem doar să răsuflu. Şi tocmai atunci a ieşit o doamnă şim-a întrebat...
— Ce te-a întrebat ? îl întrerupse ofiţerul, aplecînd capul spre el.
— Nu m-a întrebat nimica propriu-zis, m-a întrebat doar pe cine caut. Ei i-am răspuns...
— Am înţeles, îl întrerupse scurt ofiţerul. Apoi, după ce-şi zvîrli privirile spre etajul de sus, se apropie mai mult de bătrîn.
— Cunoşti bine pe maior ? îl întrebă în şoaptă.
— Îl cunosc de cînd era de-o şchioapă, făcu bătrînul zîmbind şi arătă cu palma. Pot spune că fac parte din familie, poate chiar mai mult decît din familie...
— Aha, făcu ofiţerul, vasăzică îl cunoşti bine. De-aia i-ai aflat adresa, că de-abia s-a mutat aici. De altfel, îl cunosc şi eu bine. adăugă, am lucrat împreună. E un om solid, de încredere.
Se auzi zgomotul ascensorului şi ofiţerul rămase o clipă încurcat, apoi, fără să mai adauge ceva, fără să salute, deschise uşa de la apartamentul din faţă şi intră. Bătrînul se rezemă de perete şi reîncepu să-şi facă vînt cu pălăria. Ascensorul trecu lin pe lîngă el. Zări, în treacăt, o figură palidă, cu doi ochi mari vineţi, care-l priviră pătrunzător. Mai aşteptă cîteva clipe, apoi se hotărî şi începu să urce. Ascensorul se oprise la etajul III şi tînărul pe care-l zărise îl aştepta, ţinînd uşa ascensorului deschisă.
— Intraţi, îi spuse. Eu rămîn aici.
— Vă foarte mulţumesc, începu bătrînul. N-am luat ascensorul pentru că nu prea îl suport. Prefer să urc cu piciorul. Încet, ca la munte, adăugă zîmbind.
— O să vă fie greu, încă trei etaje, spuse tînărul. Avea faţa neobişnuit de palidă.
— Din fericire, începu bătrînul făcîndu-şi vînt cu pălăria, pot spune că am ajuns.
— Veniţi la tovarăşul inginer ? se miră celalt, arătînd cu mîna spre uşa din faţă. Nu cred c-o să-l găsiţi acasă. V-aţi anunţat jos, la portar? întrebă repede, scăzînd brusc tonul. Bătrînul clătină de mai multe ori din cap şi zîmbi încurcat.
— M-am exprimat greşit... Ar fi trebuit să spun: aproape am ajuns. Mă duceam la etajul IV. Tînărul clipi des şi-şi scoase repede batista. începu să-şi şteargă nervos mîinile.
— La tovarăşul maior ? Numai de-o fi acasă. De obicei ia masa la serviciu. îl cunoaşteţi bine? întrebă privin-du-l adînc în ochi. Nu v-am mai văzut pe aici...
— De-abia s-a mutat, făcu bătrînul. îl cunosc de cînd era de-o şchioapă...Tînărul rămase o clipă nehotărît, continuînd să-şi frămînte batista între degete. Apoi apăsă pe butonul ascensorului şi-1 trimise jos.
— Îi cunoaşteţi şi familia? întrebă el în şoaptă, după ce privi de cîteva ori spre etajele superioare.
— Pot spune că fac parte din familie, începu bătrînul.
— Atunci, sînteţi din provincie, îl întrerupse tînărul. Familia lui e din provincie. Cunosc pe fratele lui de la „Parafina". E un element excepţional. Un vechi luptător, îl cunosc foarte bine.
Voia, fără îndoială, să mai adauge ceva, căci se apropiase de bătrîn cu un zîmbet misterios, dar auzi paşi pe scări şi se trase repede spre uşă, întoarse spatele şi începu să-şi caute nervos cheia.
— Îmi pare bine că v-am cunoscut, spuse bătrînul înclinîndu-se şi porni mai departe, cu mîna pe balustradă.
Pe scări întîlni o pereche şi o salută. Femeia avea părul tuns scurt, era îmbrăcată într-un fel de uniformă şi purta o insignă. Bărbatul, mult mai tînăr ca ea, călca stînjenit, ferindu-se parcă s-o privească. Dar după ce trecură, se opriră amîndoi şi întoarseră capetele, să vadă ce va face. Bătrînul se opri în faţa uşii, îşi scoase batista şi-şi şterse faţa, apoi îşi netezi reverurile hainei cu dosul palmei. Părea că era gata să sune, cînd se răzgîndi şi o porni înapoi pe scări, cu pas neobişnuit de sprinten. Se opri cîteva trepte în faţa perechii care rămăsese surprinsă, lîngă perete, şi se înclină politicos.
— Dacă nu v-aş supăra, îmi puteţi spune cît e ceasul? întrebă el adresîndu-se femeii.
— Două, două şi cinci, răspunse ea.
— Mulţumesc, şi toate scuzele mele. Am întîlnire pe la două. Apoi urcă repede, grăbit, scările şi sună prelung. Îi deschise o femeie tînără, puternic şi nepriceput fardată.
— Sărut mîinile, coniţă, făcu bătrînul înclinîndu-se. Sper că n-am venit nici prea devreme, nici prea trîziu. Mi-am zis: două, două şi cinci e tocmai ora potrivită.
— E la masă spuse femeia zîmbind, dezvăluindu-şi cîţiva dinţi de aur. Vă aştepta pe la două şi-un sfert, două jumătate...
— Atunci aştept, aştept, făcu bătrînul, dînd să se retragă.
— Nu, intraţi, că e mai răcoare aici. E apartament boieresc, adăugă zîmbind.
— Cunosc, cunosc, făcu bătrînul. De-abia s-a mutat.
— Cel dinainte, din Calea Rahovei, era prea departe de serviciu. Şi nu făcea de el, maior la M.A.I. şi tot cu misiuni importante. Era prea mic. N-avea pian, n-avea radio.
— Cunosc, cunosc, repetă bătrînul foarte bine dispus dintr-o dată. Iar pe el îl cunosc de cînd era atîtica şi scoborî mult palma deasupra covorului. Femeia începu să rîdă.
— Poftiţi în salon spuse, conducîndu-l într-o încăpere spaţioasă, sobru şi elegant mobilată. Am să-i spun c-aţi venit.
Bătrînul se aşeză zîmbind pe canapea şi începu să-şi mîngîie fericit genunchii cu palmele. Dar, cîteva clipe în urmă, femeia reapăru şi-i făcu semn să se ridice.
— Spune să poftiţi în birou, că vine şi dumnealui acuşica. Îl conduse în odaia alăturată şi-i arătă un fotoliu mare, de piele, din faţa bibliotecii. Bătrînul mulţumi din nou şi se aşeză, reîncepînd să-şi mîngîie genunchii. La răstimpuri îşi apropia capul de rafturi şi citea titlurile. Auzi uşa deschizîndu-se şi se ridică emoţionat. Din prag îl privea un bărbat oacheş, voinic, aproape gras, cu obrajii purpurii, cu părul negru, cu sprîncenele groase şi apropiate şi cu ochii foarte mici, oţeliţi, ascunşi între pleoapele umflate, vinete, pătate. Era în cămaşă şi bretele, cu mînecile suflecate. Intrase rîzînd, cu şervetul prins încă de cămaşă, dar dînd cu ochii de bătrîn, se întunecă deodată.
— Ce-i cu dumneata ? întrebă cu un glas aspru, răguşit. Pe unde ai intrat ?
— Nu mă mai cunoşti ? se miră bătrînul, încercînd să zîmbească. Eu te ţin minte de cînd eraide-o şchioapă, şi întinse palma înaintea lui, coborînd-o cît putu mai mult deasupra covorului.
— Cum de-ai intrat ? întrebă maiorul, apucînd un capăt al şervetului şi începînd să se şteargă pe gură şi pe obraz. Cum ţi-a dat drumul portarul ?
— Mi-am spus că pe la două, două şi-un sfert te găsesc sigur acasă, începu bătrînul, continuînd să zîmbească.
 — Dar cine eşti dumneata ? întrebă maiorul.
— Vasăzică, nu mai mă recunoşti, făcu bătrînul clă-tinînd din cap cu melancolie. E drept, au trecut peste treizeci de ani de-atunci, dar eu te-am ţinut minte. Şi, cînd am aflat că te-ai mutat aici, mi-am spus : ce-ar fi să-i fac o vizită, să văd dacă mai mă recunoaşte ?
— Dar cine eşti dumneata, domnule ? ! izbucni maiorul şi făcu, ameninţător, un pas spre el.
— Pe strada Mîntuleasa, începu bătrînul clătinînd din cap, nu era o şcoală pe strada Mîntuleasa, cu castani în curte şi în fund o grădină, cu zarzări şi vişini ?... Nu se poate să fi uitat asta. E aici, la doi paşi de dumneata, făcu întinzînd capul spre fereastră. Parcă te văd şi-acum: aveai un costum de marinar şi transpirai, grozav ce transpirai...Maiorul ieşi repede, trîntind uşa în urma lui.
— Aneto ! strigă trecînd cu paşi mari prin salon. Aneto! Femeia apăru într-o clipă.
— Tu l-ai introdus pe individul ăsta în birou ? o întrebă coborînd glasul. Nu ţi-am spus să nu primeşti pe nimeni, să-i trimiţi pe toţi la minister ? Nu ţi-am spus că aştept un inspector, pe la două şi-un sfert, două jumătate ?
 — Păi credeam că ăsta era, dacă l-a lăsat portarul. Şi parcă mi-a spus ceva, că te cunoaşte bine, că ar fi şi el inspector. Maiorul traversă din nou, cu paşi mari, salonul şi intră în birou.
 — Vasăzică, te-ai introdus prin fraudă ! făcu micşorîndu-şi ochii. Ai spus neveste-mi că eşti inspector !
— N-am spus, se apără cu demnitate bătrînul. Dar aş fi putut spune, pentru că sînt inspector. La pensie, dar se poate spune că tot inspector am rămas...
— Dar cine eşti dumneata, domnule ? izbucni din nou maiorul, smulgîndu-şi şervetul de la gît şi începînd să se joace cu el în mînă, frămîntîndu-l şi strîngîndu-l ca pe o curea.
— Tot nu-ţi aduci aminte ? Strada Mîntuleasa ? Cînd îţi făceai şcoala primară pe strada Mîntuleasa, şi în recreaţii te căţărai în vişini şi, o dată, ţi-ai spart capul căzînd, şi te-a luat în braţe directorul şcolii, şi te-a dus în cancelarie, şi te-a pansat ? Şi a doua zi era serbarea de Zece Mai, şi erai foarte mîndru că veniseşi cu capul bandajat ? Şi te-a întrebat directorul :„Cum îţi mai merge capul, mă, Borza ?" Şi dumneata ai răspuns : „Mi-e teamă de poezii,domnule director, că nu-ţi plăcea deloc memorizarea", adăugă bătrînul zîmbind. Mi-e teamă,că n-o să le mai pot învăţa pe dinafară..." Ei bine, directorul eu sînt. Învăţătorul Fărîmă, Zaharia Fărîmă, cincisprezece ani directorul Şcolii Mîntuleasa şi apoi inspector şcolar clasa a I-a pînă am ieşit la pensie... Tot nu-ţi aduci aminte ?! Maiorul îl ascultase atent, încruntîndu-se.
— Dumneata îţi baţi joc de mine, începu el şuierînd cuvintele printre dinţi. Dacă n-ai fi om bătrîn, te-aş aresta pe loc. Te-ai introdus în casa mea spunînd că eşti inspector...
— N-am spus asta. — Nu mă întrerupe cînd îţi vorbesc eu! făcu maiorul înaintînd ameninţător spre el. Te-ai introdus în casa mea prin fraudă. Dar trebuie să fi avut dumneata vreun scop. Acum, spune repede, pînă nu mă supăr, spune: de ce-ai venit ? cu ce scop ?
Bătrînul îşi trecu o mînă tremurîndâ pe faţă şi, fără voia lui, suspină.
— Vă rog să nu vă supăraţi, începu el cu glasul scăzut, N-am voit să vă supăr. Poate e la mijloc vreo confuzie şi atunci îmi iac toate scuzele. Dar nu sinteţi dumneavoastră domnul maior de la M.A.I. Vasile I. Borza ?,.
— Eu sînt ăla. Nu domnul, ci tovarăşul maior Borza I. Vasile. Ce-i cu el ? Ce te interesează pe dumneata ?
 — Atunci, mă scuzaţi, dar aţi învăţat la mine la şcoală, pe strada Mîntuleasa. Vă pot spune şi anii: între 1912 şi 1915. Vedeţi că, deşi au trecut mai bine de treizeci de ani, eu tot îmi aduc aminte. Din fiecare clasă, mă legam de cîţiva băieţi, nu întotdeauna premianţii, adăugă zîmbind, dar băieţi pe care-i simţeam că au ceva deosebit. Şi apoi ii urmăream cît puteam, prin liceu, pe la universitate... E adevărat, dumneavoastră v-am pierdut urma, dar a venit războiul din 1916 şi asta explică multe. Am uitat că aţi fost plecat în provincie...
Maiorul îl ascultase atent, întorcînd din cînd în cînd capul spre odaia alăturată.
— Ascultă, domnule director, începu el cu un ton mai puţin agresiv, dar tot atît de aspru. Eu nu sînt ăla pe care-l crezi dumneata, cu liceu şi universitate. Eu sînt din popor, am fost persecutat în viaţă, n-am avut timp şi bani şi privilegii să umblu prin şcoli înalte...
 — Vă vorbeam de şcoala primară din Mîntuleasa.
— Ţi-am spus să nu mă întrerupi cînd îţi vorbesc! făcu maiorul privindu-l adînc în ochi. Chestiile astea cu titluri şi şcoli înalte, cunoaştem noi povestea! Dar s-au dus timpurile alea, de privilegii, diplome şi baliverne! Am îngropat regimul dumneavoastră, adăugă, întorcînd încă o dată capul spre odaia alăturată. Regim de exploatatori! strigă ridicînd deodată glasul. Acum îşi spune cuvîntul poporul muncitor! Bagă-ţi asta în cap cît mai e timp. M-ai înţeles ?
— Am înţeles, făcu bătrînul înclinînd din cap. Vă rog să mă iertaţi. A fost o confuzie, a fost fără voia mea...
Maiorul îl privi lung, apoi zîmbi.
— Sper c-a fost o confuzie, că altminteri o păţeai rău de tot. Şi acuma, zi bogdaproste că nu m-am supărat, şi şterge-o! Întinse brusc o mînă scurtă spre uşă.
— Vă salut, făcu Fărîmă, vă salut cu respect. Vă rog încă o dată să mă iertaţi...
Ieşi de-a-ndaratelea şi traversă grăbit, speriat, salonul. Borza începu să rîdă, dintr-o dată bine dispus.
— Aneto! strigă el din prag. Fă-ne repede cafeaua! Apoi se apropie de cealaltă uşă şi o deschise.
— Ce zici, Dumitrescule, de drăcovenia asta? Din sufragerie apăru un bărbat încă tînăr, cu părul castaniu iins pe cap, cu o mustaţă tunsă mărunt, cu gura mică şi buzele surprinzător de subţiri, dînd aproape impresia că n-are buze. Avea pleoapele palide şi ochii gălbui; şi figura ii era pămîntie, bolnăvicioasă.
— Cam suspect, făcu Dumitrescu zîmbind în silă. Mi se pare cam suspect... Şi Borza se schimbă deodată la faţă.
 — Aşa mi se pare şi mie, spuse. Pretindea că m-a confundat, dar poţi să-l crezi ?
— Chestia cu confuzia de nume mi se pare cusută cu aţă albă. Să fie doi Borza I. Vasile şi cam de aceeaşi vîrstă, şi în acelaşi oraş, nu-mi prea vine să cred. Asta ştie ceva, adăugă zîmbind. Ăsta urmăreşte ceva. Vezi că-ţi cunoştea adresa, deşi de-abia te-ai mutat.;
— Îl arestez ! izbucni Borza. îl arestez pe loc!
 — Stai, nu te pripi, făcu Dumitrescu îndreptîndu-se spre fereastră. Dacă urmăreşte ceva, e mai bine să-l urmărim noi întîi.Trase perdeaua şi privi în stradă.
— N-a coborît încă, spuse. Mi se pare foarte suspect, adăugă, continuînd să privească înstradă. Dar, în fond, poate că chestia e mai complicată. Poate că nu te confundă şi d-aia urmăreşte ceva, că ştie cine eşti. Poate o fi avînd dreptate. Oi fi învăţat la el la şcoală, pestrada Mîntuleasa.
— Fii serios, domnule ! se încruntă Borza. Mă ştie toată lumea că sînt din popor, că n-am mers la şcoală...
— Borza, făcu Dumitrescu fără să se întoarcă, nu e nici o ruşine dacă ai făcut şcoala primară pe strada Mîntuleasa. Şcoală primară se mai putea face de oamenii săraci şi cinstiţi şi sub regimul trecut...
— Dar dacă-ţi spun că n-am fost la şcoală în strada Mîntuleasa?! izbucni Borza. Nici măcar nu ştiu unde e.
— E aici, lîngă dumneata, spuse Dumitrescu lipindu-şi fruntea de geam.
— O fi, dar eu îţi spun şi-ţi repet că n-o cunosc. Eu am copilărit în Tei. Tata era căruţaş... Dar ce se întîmplă de nu mai soseşte cafeaua aia ? şuieră mîniat printre dinţi şi dădu să iasă din odaie. Că acu vine inspectorul şi vream să bem cafeaua în linişte.
— A coborît în stradă, spuse Dumitrescu deschizînd fereastra şi plecîndu-şi capul. Ar trebui să telefonezi jos să-i ia urma... Nu te pripi, adăugă întorcîndu-se şi privind lung spre Borza. Ăsta ştie ceva, urmăreşte ceva. Fii cu băgare de seamă...
În zorii zilei următoare, Fărîmă fu trezit de un agental Securităţii.
— Veniţi cu noi pentru nişte informaţii, îi spuse. Nu luaţi nimic cu dumneavoastră. N-o să staţi mult. În curte mai erau cîţiva agenţi, iar în faţa casei îi aştepta o maşină. Urcară fără să scoată un cuvînt. Fărîmă începu deodată să tremure.
— Zi de vară, spuse el tîrziu, şi încercă să zîmbească. Maşina se opri în faţa Securităţii. Îlconduseră prin cîteva coridoare lungi, apoi îl urcară într-un ascensor spaţios şi murdar, în care se transportau materiale la ultimul etaj, încă în lucru. Fărîmă nu-şi dădu seama la al cîtelea etaj s-au oprit. Au ieşit pe uşa din partea opusă şi au pornit pe un coridor întunecat, cu cîteva becuri slabe atîrnînd din loc în loc de tavan. Au coborît apoi cîteva scări şi au pătruns într-unalt coridor, care parcă n-ar fi făcut parte din aceeaşi clădire; avea ferestre mari şi curate şi parchet nou şi lucios, iar pereţii erau proaspăt vopsiţi în alb. În faţa uneia din numeroasele uşi, unul din agenţi îi făcu semn să se oprească şi intră singur. Reveni după cîtva timp, însoţitde un funcţionar încovoiat din umeri, purtînd un teanc de dosare sub braţ. Au pornit din nou, ocolind tot coridorul, care parcă trasa un lung semicerc, apoi s-au oprit în faţa unui alt ascensor şi au coborît. Fărîmă ar fi voit să numere etajele, dar aşa cum se afla încadrat între doi agenţi şi în spatele funcţionarului cu dosare, nu-şi putea da seama de nimic. Cînd au ieşit, i-a întîmpinat un grup întreg, care aştepta să le ia locul în ascensor. Cu coada ochiului, Fărîmă zări uniforma cîtorva agenţi ai Securităţii, amestecaţi printre funcţionarii civili care purtau dosare sub braţ. De data aceasta n-au mai mers mult. Funcţionarul cu dosar se opri în faţa primei uşi pe dreapta şi intră fără să bată. Puţin timp în urmă, ieşi un tînăr cu ochelari, cu aer de intelectual, şi făcu semn unuia din agenţi să-l urmeze. Curînd după aceea uşa se deschise din nou şi apăru funcţionarul care purtase dosarul. Îl privi pătrunzător în ochi şi-l întrebă :
— Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa ?
— Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a I-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul.
Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine:
— Curios !...Apoi dispăru din nou. Nu reveni decît după mult timp, cînd Fărîmă simţea că încep să-l doară genunchii şi se rezema cînd într-un picior, cînd în celălalt.
— Pofteşte înăuntru, spuse funcţionarul.
Era un fel de cameră de aşteptare, cu cîteva bănci lipite de pereţi, o singură fereastră şi mai multe uşi. Funcţionarul se îndreptă către cea de lîngă fereastră şi-i spuse fără să se întoarcă:
— Vino cu mine.
Au intrat într-un birou cu o singură masă, pe care se aflau mai multe telefoane. Răsturnat pe speteaza scaunului, jucîndu-se cu un creion în mînă, îl aştepta Dumitrescu.
— De cînd îl cunoşti pe tovarăşul Borza?
— De cînd era atîtica, făcu Fărîmă zîmbind şi întinse palma deasupra covorului. L-am avut elev la şcoala mea.
— Da' de unde ştii că era el? Fărîmă începu să rîdă, clătinînd melancolic din cap.
— Vedeţi, că tocmai aici se încurcă lucrurile. Pînă ieri pe la amiază, puteam să jur că era dînsul, domnul maior Vasile I. Borza. Dar am fost pe la dumnealui şi dumnealui spune că nu-şi aduce aminte...
— Dar ce căutai la tovarăşul maior Borza ? Cum de i-ai aflat adresa ?
— Să vedeţi cum a fost, începu Fărîmă, pregătindu-se parcă pentru o lungă povestire. Mai acum cîteva săptămâni, prin iunie, mă plimbam o dată pe bulevard, că eu tot pe-acolo îmi place să mă plimb, pe lîngă şcoală. Mă plimb de la statuia Pache Protopopescu, pe bulevard, şi mă întorc prin Mîntuleasa. Mă odihneam pe o bancă şi am văzut un camion că se opreşte în dreptul numărului 138, chiar în faţa mea. S-au coborît cîţiva tineri, cîţiva miliţieni, şi au început să descarce. Şi apoi a venit cineva din casă şi le-a strigat să încarce la loc. Le-a strigat : „La etajul IV vine tovarăşul maior Vasile Borza". Şi atunci mi-am adus deodată aminte de el, de cînd era mic: Borza I. Vasile. Şi mi-am adus aminte de întîmplarea lui cu băiatul rabinului...
— Ce întîmplare ? îl întrerupse Dumitrescu. — Ah, asta e o poveste lungă. O poveste lungă şi ciudată. Pot spune chiar misterioasă. Au scris ceva ziarele pe atunci, dar nu cred că i-a dat cineva de rost. Pot spune că a rămas un mister.
— Ce fel de întîmplare ? insistă Dumitrescu. De ce crezi că a rămas un mister ?
— A rămas mister, pentru că nu i-a dat nimeni de rost, începu Fărîmă, parcă înviorat dintr-o
dată. Dar ca să înţelegeţi, trebuie să ştiţi că Borza n-a fost de la început acolo în pivniţă, cu băiatul rabinului, Darvari şi ceilalţi. Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit pînă tîrziu în viaţă, pînă a dispărut cu avionul lui, între Insula Şerpilor şi Odesa, a dispărut fără urmă. Darvari ăsta, de care vă vorbesc, a descoperit că un prieten de-al lui, Aldea, de la altă şcoală, de pe Calea Moşilor, cunoscuse cu un an mai înainte, la Tekirghiol, un băiat de tătar care-şi cîştiga viaţa intrînd din vilă în vilă şi exterminînd muştele. Da, pot spune că ăsta e cuvîntul potrivit : le extermina. Dacă nu l-aş fi văzut, n-aş fi crezut. Pentru că trebuie să vă spun că în anul următor am fost şi eu la Tekirghiol şi l-am cunoscut. Puiul ăsta de tătar era extraordinar. Parcă-l văd şi-acum :un băiat frumos, ras în cap, focos, cu ochii ca două mărgele de oţel. Parcă-l aud : „Aveţi muşte multe în casă? Vorbea perfect româneşte, că făcuse şcoala la Constanţa, dar vorbea cu accent tătărăsc. Aveţi muşte în casă ?" întreba. Bătea întîi la uşă, ca să atragă atenţia, şi apoi întreba, de pe coridor, fără să intre: „Aveţi muşte multe ?" Aşa întreba, cu un ton puţintel ironic, parcă ar fi vrut să le cumpere, dar aşa, pe nimica toată, chilipir. Să vă spun ce mi s-aîntîmplat mie. Auzisem de el, dar nu-l văzusem încă. îl aşteptam. Vila în care găsisem eu cameră în vara aceea era tocmai pe deal, era ultima vilă din sat. Vila „Cornelia", aşa-i spunea. De aceea tătarul a ajuns mai tîrziu la noi. Dar tot a ajuns, că asta îi era meseria, aşa îşi cîştiga el viaţa, exterminînd muştele. Era după-masă pe la două. Dormeam. Şi deodată ce-l aud bătînd în uşă : „Aveţi muşte ?" întrebă.Am sărit din pat, că eram dornic să-l cunosc. Aveam şi eu muşte, ca toată lumea în Tekirghiol, dar mai mult mă interesa să-l cunosc pe el. „Am destule, i-am răspuns, ce vrei să faci cu ele ?" „Le gonesc şi una nu mai vine timp de-o săptămînă. Dacă mai vine una, nu-mi daţi nici un ban." „Cîte parale ?" l-am întrebat. „Un leu. O băncuţă acum şi cealaltă după o săptămînă. Dacă-mi arătaţi o singură muscă la dumneavoastră în odaie, vă dau băncuţa înapoi." „Sîntem înţeleşi, i-am spus. Să te văd !..." Şi acum, să mă iertaţi, dar dacă nu vă supăraţi, am să vă fac o rugăminte, adăugă Fărîmă cu un alt glas.
— Spune, îl încuraja Dumitrescu.
— V-aş ruga să-mi daţi voie să mă odihnesc o clipă pe scaun. Cad de oboseală. Sufăr de un fel de reumatisme.
— Stai jos, făcu Dumitrescu arătîndu-i cu capul un scaun.
Fărîmă se înclină şi se aşeză, răsuflînd adînc.
— Vă foarte mulţumesc, spuse. Eu v-am văzut de la început că aveţi inimă bună. Semănaţi cu un bun prieten al meu, unul Dorobanţu.
— Lasă astea, îl întrerupse Dumitrescu. Te-am întrebat ce căutai la tovarăşul maior Borza. Ai luat-o cam pe departe, dar tot nu mi-ai răspuns.
— Să vedeţi, că tocmai asta voiam să vă spun. Eram acolo pe bancă, în dreptul numărului 138, şi mi-am adus aminte de el, de cînd era şcolar la mine, în Mîntuleasa. Şi mi-am spus: Am să mă duc să-l văd. A ajuns bine acum, e maior. O să mai stăm de vorbă, o să ne mai amintim de cînd eram în şcoală. Am să-l întreb, să văd dacă mai ştie ceva de Lixandru. Că, în clasa a IV-a, se împrietenise cu Lixandru, erau ca fraţii. Lixandru ăsta era şi el un băiat ciudat,un visător, un fel de poet în felul lui de copil de 13—14 ani. Avea, în clasa a IV-a, vreo 13— 14 ani, pentru că intrase tîrziu la şcoală. Fusese bolnav cîţiva ani de-a rîndul. Dar, cînd a venitla mine la şcoală, era sclipitor. Ar fi putut trece nu două, ci trei clase într-un an, aşa cum a făcut, de altfel, mai tîrziu, în liceu... Voiam să-l întreb pe domnul maior dacă mai ştie ceva de el.
...

Mircea Eliade - Biografie

Date biografice:

Mircea Eliade s-a nascut la 9 martie 1907 in Bucuresti, fiind al doilea fiu al capitanului de infanterie Gheorghe Eliade si al Ioanei Eliade, nascuta Stoenescu. Tatal sau purta initial numele de Ieremia, pe care si-1 schimba din marea admiratie pe care o are pentru personalitatea lui Ion Heliade Radulescu.

Copilaria si-o petrece la Ramnicul Sarat, Cernavoda si Bucuresti, unde tatal a fost mutat, pe rand, cu garnizoana.
Urmeaza cursurile Liceului "Spiru Haret", unde, dupa primul an este amenintat cu repetentia din cauza corigentelor la limba romana, franceza si germana, dar este salvat in ultimul moment de profesorul sau de stiintele naturii.

Este pasionat de fizica, chimie si stiintele naturii, studiaza intens, dupa un program riguros de lucru, dormind numai 4 ore pe noapte.
Citeste mult si din domenii variate, invata persana si sanscrita, lucreaza la "Romanul adolescentului miop" si publica povestirea fantastica "Cum am descoperit piatra filozofala", lucrare premiata in 1921 de "Ziarul Stiintelor Populare".

Din 1925 urmeaza Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, avand ca profesori personalitati ilustre ale culturii romane: Radulescu-Motru, P.P.Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Nicolae lorga. Cel care a exercitat o puternica influenta asupra lui Mircea Eliade este profesorul Nae Ionescu, titularul cursului de Logica si Metafizica, in al carui periodic, "Cuvantul", va publica.

În 1927 face o calatorie in Italia si il viziteaza pe Giovanni Papini, iar in 1928 revine pentru trei luni la Roma, de unde trimite o cerere de bursa pentru studii de filozofie orientala in India, primind o invitatie de a studia cu ilustrul filozof Dasgupta. Dupa sustinerea tezei de licenta la Bucuresti, Eliade pleaca in India, la Universitatea din Calcutta, unde studiaza sanscrita si filozofia hindusa, locuind o vreme in casa profesorului Dasgupta, unde o cunoaste pe fiica acestuia, Maitreyi.

Întors in tara in 1931 pentru satisfacerea stagiului militar, fundeaza o grupare, "Criterion", impreuna cu mai multi prieteni, intre care Mircea Vulcanescu, Petre Cotnarnescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran.

În 1933 isi sustine doctoratul in filozofie cu o lucrare despre Yoga si devine cadru universitar, calitate in care preda cursuri de istoria religiilor.

Dupa razboi se stabileste la Paris, unde va preda la Scoala de inalte Studii (SorbonA), apoi la marile universitati ale lumii. in 1956 devine profesor la Universitatea din Chicago, continuandu-si in tot acest timp activitatea publicistica si literara. in 1976 incepe publicarea operei sale capitale, "Istoria credintelor si ideilor religioase", care-l va consacra definitiv intre sayantii secolului al XX-lea.

Mircea Eliade moare la Chicago, la 22 aprilie 1986.


Opere reprezentative:

Proza literara: "Izabel si apele diavolului" (1930), "Maitreyi" (1933), "Lumina ce se stinge", "intoarcerea din rai" (1934), "Santier", "Huliganii" (1935), "Domnisoara Christina" (1936), "Sarpele" (1937), "Secretul doctorului Honigberger" (1940), "Noaptea de Sanziene" (1955), "Nuvele" (1963), "Pe strada Mantuleasa" (1969), "in curte la Dionis" (1978), "Nouasprezece trandafiri", "Memorii" (1980).

Principalele lucrari stiintifice: "Yoga. Essai sur Ies origines de la mistique indienne" (1936), "Mitul reintegrarii" (1942), "Tratat de istoria religiilor", "Mitul eternei reintoarceri" (1949), "Sacru si profan" (1956), "Aspecte ale mitului" (1963), "De la Zamolxis la Genghis-Han" (1970), "Istoria credintelor si ideilor religioase" - 3 volume (1976-1978).


-----------------------------------
Prozator si eseist.

Fiul lui Gheorghe Ieremia - devenit Eliade prin schimbarea numelui -, originar din Tecuci, si al Ioanei (n. Stoenes-cu). Tatal, ofiter de infanterie, peregrineaza prin mai multe garnizoane.

Scoala primara la Bucuresti (1913-1917), pe strada Mantuleasa. Liceul "Spiru Haret" (1917-1925). Debuteaza in ci. a IV-a de liceu cu o proza fantastica (Cum am descoperit piatra filosofala), trimisa la un concurs al Ziarului stiintelor populare (1921). Tot acolo colaboreaza apoi cu un ciclu de Convorbiri entomologice.

Instalat intr-o mansarda a casei parintesti, ELIADE tine un jurnal, lucreaza la un roman fantastic (Memoriile soldatului de plumb) si la proza autobiografica Romanul adolescentului miop (1924-1925, neterminat). In 1925 se inscrie la Facultatea de Filosofie a Univ. bucurestene, termina studiile in 1928. Destinul sau intelectual se decide in acesti ani: atras de spiritualitatea Orientului si, in genere, de istoria religiilor.

In 1926, fondeaza Revista universitara, suprimata dupa trei nr., ca urmare a unei recenzii negative la o lucrare a lui N. Iorga, care-i era prof. Colaboreaza la Cuvantul, incepe sa scrie la Gaudeamus, alt roman ramas in ms, calatoreste in Italia, unde-i viziteaza pe Papini, Buonaiuti, Panzini, Gentile s.a. La Roma pregateste teza de licenta cu subiectul Filosofia italiana de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno. Colab. la Universul literar, Adevarul literar si artistic, Lumea, Romania literara, Vremea, Viata literara, Sinteza, Azi, Revista Fundatiilor Regale s. a. La sfarsitul lui 1928, pleaca in India, unde va ramane pana in 1932, obtinand o bursa de studii la Calcutta (dr. in 1932).

Învata sanscrita si se initiaza in practicile hinduse, calatoreste la Benares, Allahabad, Agra, Jaipur; in 1929, termina romanul Isabel si apele diavolului (ed. in 1930). Publica in Revista de istorie sifdosofie din Bucuresti si in Ricerche religiose din Roma primele studii despre filosofia si religiile indiene. Din experienta intima a sederii in India se inspira si romanul Maitreyi (1933).

Întors in tara, e numit (1933) asistent la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti, inaugurand un curs despre Problema raului in filosofia indiana.

Convins ca generatia sa trebuie sa "irupa in istorie", ELIADE publica in acesti ani romane (intoarcerea din rai, 1934; Lumina ce se stinge, 1934; Santier- "roman indirect" - 1935; Huliganii, I-II, 1935; Domnisoara Christi-na, 1936; Sarpele, 1937; Nunta in cer, 1938; eseuri (Soliloquii, 1932; Oceanografie, 1934; India, 1934; Fragmentariutn, 1939; Insula lui Euthanasius, 1943); editeaza opera lui B. P. Hasdeu (1937), participa la actiunile gruparii Criterion, pune bazele unui existentialism romanesc ("trairismul"). Obtine in 1936 Premiul SSR.

Pe plan stiintific, scoate rev. Zalmoxis (1939), cu colab. unor reputati specialisti straini. Atasat cultural la Londra (1940), apoi consilier cultural la Lisabona (1941-1944), se stabileste, in 1945, la Paris, unde tine un curs liber la Ecole des Hautes Etudes pe teme de istoria religiilor (1946-1948).

Publica Techniques du Yoga (1948), Traite d histoire des religions (1949), Le mythe de l eternei retour (1950). Participa la diferite congrese internationale si conferentiaza in Italia, R. F. G., Suedia. Noile lucrari: Le Chamanisme et Ies techniques archaiques de l extase, (1951), Itnages et Symboles, (1952); Le Yoga (1954) il fac cunoscut in toata lumea. in 1956, e chemat la Univ. din Chicago (Illinois, SUA), ca prof. de istoria religiilor.

Membru, apoi presedinte la American Society for Study of Religions, membru al Acad. Regale Belgiene; dr. honoris causa al mai multor univ. (inclusiv al celei din Paris, 1976). in 1961, fondeaza, impreuna cu Ernst Jiinger, rev. Antaios (Stuttgart, 1971-1972). In tot acest rastimp publica si proza in lb. romana: Nuvele, 1963; Amintiri, 1966; Pe stada Mantuleasa, 1968; Noaptea de Sanziene, I-II, 1970; In curte la Dio-nis, 1977; Tinerete fara tinerete, 1978-1979; Nouasprezece trandafiri, 1980.

Marea sinteza a studiilor sale despre credintele religioase si mituri se realizeaza in Histoire des croyances et des idees religieuses (I-II, 1976-1978). Premiul Soc. Scriitorilor Romani (1936).

Citind jurnalele lui E., vechi (India, 1934; Santier, 1935) si noi (Fragments d un journal, I, 1973; II, 1981) sau scrierile memorialistice, interviurile sale (L epreuve du Labyrinthe, 1978), observam ca in formatia lui intelectuala si artistica exista doua surse. Prin Gide, Joyce, el este sincronic cu spiritul literar european; prin interesul pentru mituri si, in genere, pentru comportamentul omului arhaic, el se separa de generatia lui si de ceea ce alta data va numi "egocentrismul culturii europene". Un fenomen de coincidentia oppositorum, despre care ELIADE va vorbi in mai multe randuri. Jurnalele sale ne dau o idee despre modul in care armonizeaza aceste forte.

El vine in literatura cu o neliniste fundamentala: a lui si a generatiei postbelice. O generatie care se rupe de ceea ce a fost inainte. Ea nu are un program si nici nu vrea sa aiba unul. Vrea doar deschiderea spiritului, innoire si cauta o alta definitie a omului si, de buna seama, o sansa noua pentru om in raporturile cu istoria. Sansa incepe prin a trai si a da, in literatura, o importanta capitala experientei.

De aici vine interesul pentru jurnal ca specie literara si pentru o estetica a romanului care se bizuie pe insumarea faptelor autentice. Este o febra, o neliniste funciara in personajele din romanele lui E., o vointa de schimbare care se uneste, paradoxal, cu o mare disperare.

A trai implica pentru ele o imensa descurajare care, in chip curios, cauta o consolare in dorinta de a trai pana la capat experienta descurajarii. Se schimba acum modelele spirituale si morale in cultura, marii nefericiti (intre ei Kierkegaard) sunt descoperiti.

ELIADE aduce, prin naratiunile lui, nelinistii de a trai in saeculum caracterul spiritualitatii vechi, aceea care face dovada unei existente in aeternum. Aceasta din urma prefigureaza un eu mitic si, in genere, prefigureaza existenta miticului, sacrului, in istoria profana.

Pentru ELIADE omul este, in acelasi timp, o fiinta pentru experienta si o fiinta pentru mituri. Pe cea dintai o infatiseaza cu precadere in romanele de inceput, pe cea de a doua in naratiunile fantastice de dupa al doilea razboi mondial. Simplificand, am putea spune ca exista mai multe nivele, mai multe axe stilistice in proza lui ELIADE Critica din deceniul al patrulea a recunoscut doua: una realista (Isabel si apele diavolului, 1930; Maitreyi, 1933; intoarcerea din rai, 1934; Huliganii, 1935 etc), altainitiatica, fantastica, mitica (Domnisoara Christina, 1936; Secretul doctorului Honigberger, 1940). Pe cea dintai G. Calinescu o considera intruparea fidela a "gidismului" in literatura noastra, pe cea de a doua o suspecteaza de lipsa de profunzime.

Adevarul este ca ambele directii se revendica din estetica autenticitatii, imbratisata in epoca de multi prozatori tineri. Ei vor sa substituie conceptului de originalitate (de sursa romantica) ideea de autenticitate care, la randul ei, se bizuie pe ideea de experienta. Camil Petrescu, teoreticianul noului stil epic, impinge experienta pana in zona retoricii. El initiaza un mic terorism anticalofil, luand ca model nu pe Gide, ci pe Proust.

ELIADE vrea innoirea romanului pe alt plan, dezinteresandu-se propriu-zis de retorica. Prin trairea autentica si spiritualizarea conflictelor, el vrea sa schimbe tipologia si problematica epicii.
Prozele "indice" se deschid spre o lume de mituri si practici magice indepartate de spiritualitatea noastra. Naratiunile mai direct realiste (intoarcerea din rai. Huliganii etc.) analizeaza criza de valori prin care trece tanara generatie si propun solutii neobisnuite pentru cititorul roman: revolta si erotism, experienta tragicului, filosofia disperarii.

ELIADE este cel dintai care introduce in literatura romana o problematica de tip existentialist. Straturile prozei sale trebuie atunci citite altfel. Dupa o prima faza "indica" (Isabel si apele diavolului, Maitreyi), in care modelul epic este mai degraba anglo-saxon, o faza in care spiritualismul cauta alianta unui erotism fervent, luxuriant, urmeaza o faza existentialista (un existentialism incipient, tradus printr-un sentiment de criza totala a valorilor morale si intelectuale): intoarcerea din rai, Huliganii etc.

Intre aceste doua experiente se situeaza Lumina ce se stinge (1934), un roman "aproape joycian", scris pentru a se elibera de obsesia Indiei si pentru a-si regasi propria identitate spirituala, invinse, alungate, obsesiile din primele carti revin in proza fantastica de mai tarziu (un fantastic de tip erudit), care oscileaza intre doua tipuri de simboluri: unul folcloric {Domnisoara Christina, Sarpele), altul indic (Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Serampore). "Indic" este un fel de a spune, pentru ca ELIADE trateaza acum temele sale. Numai decorul este uneori exotic, problematica e peste tot aceeasi. Experienta doctorului Zerlendi (disparitia in Shambala pe baza tehnicii yogine) din Secretul doctorului Honigberger are loc la Bucuresti, devenit mai tarziu un adevarat centru initiatic in literatura lui ELIADE Volumul de Nuvele (Madrid, 1963), urmat de Pe strada Mantuleasa (1968), in curte la Dionis (1977), Tinerete fara tinerete (1979), Nouasprezece trandafiri (1980), marcheaza, indiscutabil, o noua varsta a fantasticului eliadian.

Ele se grupeaza in jurul unei teme fundamentale (relatia dintre sacru si profan) si recomanda, ca solutie pentru spirit, ceea ce prozatorul numeste "lectia spectacolului". in prozele mai vechi, magicul se retrage in adancurile textului. Locul magicului este luat, in fapt, de o forta spirituala mai complexa (miticul) care continua sa se manifeste in existenta omului modern. E., dezvoltand un numar de teme care trec de la o naratiune la alta, creeaza o tipologie memorabila si un spatiu imaginar care este numai al lui. Este spatiul bucurestean: un oras plin de semne, epifanii, un oras initiatic, cu strazi care ascund mistere vechi si indivizi care poarta cu ei, fara sa stie, mituri. Este alta fata a spatiului din proza lui I. L. Caragiale.

Impresia e, in Momente si schite, de agitatie sterila, constiintele sunt narcotizate de vorbe, lumea in care traiesc (inclusiv lumea fizica) pare iremediabil goala. Un spatiu fara mesaj latent, acaparat de manechinele ce se agita la suprafata lui.

ELIADE sacralizeaza lumea lui Mitica, orasul toropit de caldura e un vast labirint de semne, Mitica insusi, omul care se grabeste mereu, dar paraseste rareori cafeneaua, Mitica, zic, devine un erou mitic. Farama din Pe strada Mantuleasa, Iancu Gore din Douasprezece mii de capete de vite, Gavrilescu (La tiganci) trec prin intamplari ciudate, lumea bucuresteana este plina de capcane, pivnitele caselor ascund comori, carciuma este un loc unde se reveleaza mari simboluri (in curte la Dionis). Un oras, asadar, sacru, ca o veche asezare elenica, o sursa inepuizabila de mituri - acesta este Bucurestiul lui ELIADE O geografie sacra, si in interiorul ei niste indivizi care n-au deloc sentimentul sacrului. Ei traiesc intr-un continuu paradox temporal fara sa-si dea seama, trec peste linia subtire ce desparte viata de moarte, iarasi, fara sa stie.

Participa, in fine, la un mare spectacol si intruchipeaza, ei insisi, mituri celebre, avand o credinta aproape mistica in normalitatea existentei. O prima caracteristica a personajelor lui ELIADE (cele din faza naratiunii, s-o numim, mitice) este urmatoarea: indivizi comuni intra fara voia lor in situatii anormale si, in fata tuturor evidentelor, continua sa creada in normalitatea, coerenta existentei. Gavrilescu (La tiganci) n-are deloc sentimentul ca si-a parasit de multi ani casa, Iancu Gore (Douasprezece mii de capete de vite) nu observa discontinuitatea existentei, credinta lui este ca totul are o logica si o determinare. Ei sufera de o misterioasa amnezie. Se va vedea (in naratiunile din In curte la Dionis) ce semnificatie are aceasta dubla amnezie pentru existenta individului profan. Modul personajelor de a se apara in fata invaziei de semne (semne ale unei existente paradoxale, anormale) este fabulatia.

"A povesti" (a imagina) este un verb esential in epica lui ELIADE El inseamna, cel putin, doua lucruri: 1) a prelungi intr-o existenta profana intamplarile mari narate de mituri si 2) a apara individul de ceea ce ELIADE numeste "teroarea istoriei". Despre prunul aspect vorbeste prozatorul insusi in Proba labirintului, acolo unde defineste literatura, in totalitate, ca "fiica [a] mitologiei", iar interesul pentru naratiune ca facand parte din modul de a fi al omului in lume. Despre cea de a doua functie a povestirii vorbesc naratiunile lui E., Pe strada Mantuleasa, in primul rand, dar si La tiganci, Podul, Ghicitor in pietre si altele. Asadar, viata omului, chiar si cea mai banala, este o suita de probe initiatice. Mai mult, omul se face, se construieste printr-o serie de initieri constiente sau inconstiente, omul traieste intr-un labirint, conditia lui este definita (exprimata) de aceasta succesiune de morti si reinvieri {Proba labirintului). Exista, pe de alta parte, teroarea istoriei: experienta omului fara religie, acela care sufera de raul istoriei si nu intelege nimic.

Omul religios, zice E., omul biblic a trecut prin captivitatea Babilonului fara sa-si piarda speranta: suferinta avea, pentru el, un sens. Omul modern a pierdut acest sens, iar creatia (opera) este menita sa i-1 redea, repunandu-1 in contact cu miturile. Povestirea (ca forma orala a creatiei) are, asadar, o functie dubla: da individului comun perspectiva sacrului si, totodata, il apara de violenta istoriei. "A povesti" este, intr-un anume sens, a supravietui.

Dar a povesti nu este, oare, si o tentativa de a umple golul lasat de amnezia istorica a omului? ELIADE nu o spune direct, dar naratiunile sale lasa sa se intrevada si aceasta posibilitate.

OPERA

Isabel si apele diavolului, Bucuresti, 1930;
Soliloquii, Bucuresti, 1932;
Maitreyi, Bucuresti, 1933;
intoarcerea din rai, Bucuresti, 1934;
Lumina ce se stinge, Bucuresti, 1934;
India, Bucuresti, 1934;
Alchimia asiatica, Bucuresti, 1934;
Santier, Bucuresti, 1935;
Huliganii, I-II, Bucuresti, 1935;
Domnisoara Christina, Bucuresti, 1936;
Sarpele, Bucuresti, 1937;
Nunta in cer, Bucuresti, 1938;
Fragmentarium, Bucuresti, 1939;
Secretul doctorului Honigberger, Bucuresti, 1940;
Mitul reintegrarii, Bucuresti, 1942;
Comentarii la legenda mesterului Manole, Bucuresti, 1943;
Insula lui Euthana-sius, Bucuresti, 1943;
Traite d histoire des religions. Paris, 1949 (ed. VIII, 1975);
Le Chamanisme et Ies techniques archaiques de iextase, Paris, 1951;
Images et sytnboles. Essais sur le symbolisme magico-religieux, Paris, 1952;
Le sacre et le Profane, Paris, 1956; Mythes, Reves et Mysteres, Paris, 1957; Aspects du mythe, Paris, 1963 (ed. in lb. romana, 1978); Amintiri, I, Mansarda, Madrid, 1966;
Pe strada Mantuleasa, Paris, 1968;
La tiganci si alte povestiri, Bucuresti, 1969;
Noaptea de Sanziene, I-II, Paris, 1970 (ed. franceza, sub titlul: La Foret Interdite, Paris, 1955);
De la Zalmoxis la Gengis-Khan, Paris, 1970 (ed. in lb. romana in 1980);
Coloana nesfarsita, Paris, 1970 (reprodus in Omagiu lui Brancusi, Almanahul "Tribunei", 1976);
Fragments d un journal, I-II, Paris, 1973-1981;
Iphigenia, piesa in trei acte, in Manuscriptum, nr. 1, 1974;
L epreuve du labyrinthe, convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Paris, 1978;
Histoire des croyances et des idees religieuses, I-II, 1976-1978, (trad. in lb. romana, 1981;
I-III, trad. si postfata de Cezar Baltag, 1991);
in curte la Dionis, Paris, 1977;
Tinerete fara tinerete, Miinchen, 1978-1979;
Nouasprezece trandafiri, Paris, 1980; Memoires, I (1907-1937). Les promesses de l equinoxe, Paris, 1980;
In curte la Dionis (cuprinde in afara ciclului in curte la Dionis, naratiunile din voi. Nuvele, Pe strada Mantuleasa si Tinerete fara tinerete), cu un cuvant inainte al autorului, ed. si postfata de ELIADE Simion, Bucuresti, 1981;
Dayan, in voi. Le temps d un centenaire, Paris, 1981;
Contributii la filosofia Renasterii, texte ingrijite de C. Popescu-Cadem, pref. de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Bucuresti, 1985;
Maitreyi. Nunta in cer, postfata si bibliografie de G. Dimisianu, Bucuresti, 1986; Despre Emi-nescu si Hasdeu, ed. ingrijita si pref. de M. Handoca, Iasi, 1987; Romanul adolescentului miop, text stabilit, cuvant inainte si tabel cronologic de M. Handoca, Bucuresti, 1989;
Incercarea labirintului, trad. si note de Doina Cornea, Cluj-Napoca, 1990;
Isabel si apele diavolului, roman, ed. ingrijita de T. Nedelcea, Craiova, 1990; Profetism romanesc, I, Itinerariu spiritual. Scrisori catre un provincial. Destinul culturii romanesti (alcatuitorul si ingrijitorul voi. Al. V. Dita);
II, Romania in eternitate (antologie si pref. de N. Georgescu), Bucuresti, 1990; Alchimia asiatica, Bucuresti, 1991;
Proza fantastica, I-IV, cu un cuvant inainte al autorului, ed. si postfata de ELIADE Simion, Bucuresti, 1991-1992;
Biblioteca Maliarajahului, Bucuresti, 1991;
Cosmologie si alchimie babiloniana. Iasi, 1991;
Drumul spre centru, antologie de G. Liiceanu si A. Plesu, Bucuresti, 1991;
Eseuri. Mitul eternei reintoarceri. Mituri, vise si mistere, trad. de Maria Ivanescu si C. Ivanescu, Bucuresti, 1991;
India, ed. ingrijita si pref. de M. Handoca, Bucuresti, 1991;
Lumina ce se stinge, I-II, Bucuresti, 1991;
Memorii (1907-1960), ed. si cuvant inainte de M. Handoca, Bucuresti, 1991;
Nuvele inedie, ed. si cuvant inainte de M. Handoca, Bucuresti, 1991;
Oceanografie, Bucuresti, 1991;
Mesterul Manole, studii de etnologie si mitologie, ed. si note de Magda Ursache si P. Ursache, studiu introductiv de P. Ursache, Iasi, 1992;
Tratat de istoria religiilor, trad. de Mariana Noica, Bucuresti, 1992;
impotriva deznadejdii, ed. M. Handoca, pref. de Monica Spiridon, Bucuresti, 1992; Patanjali si yoga, trad. de W. Fotescu, Bucuresti, 1992;
Psihlogia meditatiei indiene. Studii despre yoga. Bucuresti, 1992;
Sacrul si profanul, tradus din franceza de Rodica Chira, Bucuresti, 1992;
Arta de a muri, ed. ingrijita, selectie de texte si note de Magda Ursache si P. Ursache, pref. de P. Ursache, Iasi, 1993;
Jurnal (1941-1985), I-II, ed. ingrijita de M. Handoca, Bucuresti, 1993;
Morfologia religiilor. Prolegomene, text comunicat si pref. de M. Handoca, Bucuresti, 1993;
Mircea Eliade si corespondentii sai, ed. ingrijita, cuvant inainte, note si indici ~, Bucuresti, 1993;
Nostalgia originilor. Istorie si semnificatie in religie, trad. de C. Baltag, Bucuresti, 1994;
Imagini si simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, pref. de G. Dumezil, trad. de Alexandra Beldescu, Bucuresti, 1994;
intoarcerea din rai, roman, ed. ingrijita de M. Handoca, Bucuresti, 1995; Mefistofel si Androginul, trad. de Alexandra Cunita, Bucuresti, 1995;
Sacrul si profranul, trad. de Brandusa Prelipceanu, Bucuresti, 1995;
Tratat de istorie a religiilor, pref. de G. Dumezil, trad. de Mariana Noica, Bucuresti, 1995;
Dictionar al religiilor, in colab. cu I. P. Culianu si N. S. Wiesner, trad. de Cezar Baltag, Bucuresti, 1996; Coloana nesfarsita, teatru, ed. si pref. de M. Handoca, Bucuresti, 1996;
Cum am gasit piatra filosofala. Scrieri de tinerete: 1921-1925, ed. ingrijita si note de M. Handoca, Bucuresti, 1996; Domnisoara Christina, roman, ed. ingrijita de M. Dascal, tabel cronologic de M. Handoca, pref. de S. Alexandrescu, Bucuresti, 1996;
Faurari si alchimisti, trad. din franceza de Maria Ivanescu si C. Ivanescu, Bucuresti, 1996;
Lucrurile de taina, eseuri, ed. ingrijita, note si pref. de ELIADE Manu, Bucuresti, 1996;
Maddalena, nuvele, cuvant inainte de M. Handoca, note si postfata de N. Florescu, Bucuresti, 1996;
Memorii (1907-1960), ed. revazuta si indice de M. Handoca, Bucuresti, 1997; Maitreyi, roman, pref. de ELIADE Simion, ed. ingrijita si curriculum vitae de M. Handoca, Bucuresti, 1997;
Ocultism, vrajitorie si mode culturale. Eseuri de religie comparata, trad. din engleza de Elena Borta, Bucuresti, 1997;
Opere, I-II, note si comentarii de M. Dascal si M. Handoca, ed. ingrijita si variante de M. Dascal, Bucuresti, 1997;
Samanismul si tehnicile arliaice ale extazului, trad. din franceza de Brandusa Prelipceanu si Cezar Baltag, Bucuresti, 1997;
Yoga. Nemurire si libertate, trad. de W. Fotescu, Bucuresti, 1997; India. Biblioteca maliarajahului, ed. ingrijita si prefatata de M. Handoca, Bucuresti, 1998. Traduceri: T. ELIADE Lawrence, Revolta in desert, Bucuresti, 1935 (1991); P. S. Buck, inger luptator. Bucuresti, 1939 (1991).

REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Istoria; Per-pessicius, Mentiuni, III; M. Sebastian, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 2, 1937; G. Calinescu, Istoria; P. Constantinescu, Scrieri, II; N. Margineanu, in Steaua, nr. 11, 1967; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, I; D. Micu, in Limba si literatura, voi. XVI, 1968; Al. Piru, Panorama ; L. Baconsky, in Steaua, nr. 5,1970; G. Vladu-tescu, in Tomis, nr. 11, 1970; S. P. Dan, Proza fantastica romaneasca, 1975; ELIADE Simion, Scriitori, II; Cahiers de l Herne (nr. omagial M. Eliade), 1978; M. Handoca, Mircea Eliade. Contributii bibliografice, 1980; A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980; M. Papahagi, Eros si utopie, 1980; I. Lotreanu, Introducere in opera lui Mircea Eliade, 1980; S. Al-George, Arhaic si universal, 1981; ELIADE Simion, intoarcerea autorului, 1981; I. Balu, in Romania literara, nr. 10, 1982; Al. Caprariu, in Flacara, nr. 4, 1982; N. Catanoy, in Synthesis, nr. 2, 1982; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 10, 1982; Al. Dutu, in Transilvania, nr. 9, 1982; N. Florescu, in Manuscriptum, nr. 3, 1982; M. Handoca, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1982; C. Noica, in Romania literara, nr. 10, 1982; ELIADE Papu, in Revue roumaine, nr. 2-3; 4, 1982; M. Zamfir, in Luceafarul, nr. 1-2, 1982; G. Dimisianu, Lecturi libere, 1983; N. Florescu, Profitabila conditie, 1983; L. Kalustian, Simple note, III, 1983; P. Poanta, Radiografii, II, 1983; I. Pop, Lecturi; N. Stein-hardt, Critica; A. Plesu, in Secolul 20, nr. 6-7, 1984; V. Nicolescu, Starea lirica, II, 1984; M. Handoca, in Romania literara, nr. 20, 1985; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, I; ELIADE Simion, Sfidarea retoricii, 1985; M. Sorescu, Usor cu pianul pe scari, 1985; V. Anania, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 2-3, 1986; Gh. Bulgar, Cultura si limbaj, 1986; I. Ianosi, Literatura si filosofie, 1986; C. Maciuca, Motive si structuri dramatice, 1986; Ioana Margineanu, Teatrul si artele poetice, 1986; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 22, 1987; S. Cioculescu, Dialoguri literare, 1987; G. Dimisianu, Subiecte, 1987: F. Aderca, Contributii, II; Sultana Craia, Fetele Orasului, 1988; S. Mioc, Anamorfoza si poetica, 1988; N. Steinhardt, Prin altii spre sine, 1988; M. Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988; M. Zamfir, Cealalta; M. Muthu, Alchimia mileniului, 1989; Monica Spiridon, Melancolia descendentei, 1989; Maria Voda Capusan, MirceaEliade. Spectacolul magic, 1991;M. Vulcanescu, Scrieri din dispora, 1991; M. Handoca, Mircea Eliade -Cateva ipostaze ale unei personalitati proteice, 1992; Mircea Eliade comentat de M. Handoca, 1993; Gh. Glodeanu, Fantasticul in proza lui Mircea Eliade, 1993; V Rapeanu, N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, 1993; I. P. Culianu, Mircea Eliade, 1995; ELIADE Simion, Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995.

Mircea Eliade - La ţigănci

În tramvai, căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversând grăbit coridorul îşi spuse: "Eşti un om cu noroc,

Gavrilescule!" Zărise un loc liber, lângă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gâtului, îşi începu să-şi facă vânt cu pălăria de paie. Bătrânul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă.

- E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!

Gavrilescu clătină din cap continuând să-şi facă vânt cu pălăria:

- E cald într-adevăr, spuse. Dar când este omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence?

- Nu.

- Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, l-aş fi întrebat. Îmi place să intru în vorba cu oameni culţi. Tinerii aceştia, domnul meu, erau desigur, studenţi. Studenţi eminenţi. Aşteptam cu ei în staţie şi i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence şi de aventurile lui în Arabia. Şi ce memorie! Recitau pe dinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţă care l-a întâmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie. Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte, cuvânt cu cuvânt. Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit cu o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l.

Taxatorul îl ascultase zâmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi începu să se caute în buzunare.

- Îmi cer iertare, şopti el după câteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu ştiu unde îl pun.

- Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci.

Şi intorcandu-se spre bătrân, îi făcu semn cu ochiul. Bătrânul roşi şi strânse, nervos, cu amândouă mâinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă şi taxatorul începu să numere mărunţişul zâmbind.

- E o ruşine! şopti bătrânul câteva clipe în urmă. E nepermis!

- Toată lumea vorbeşte, spuse Gavrilescu, reancepand să-şi facă vânt cu pălăria. E drept, pare o casa frumoasă, şi ce grădina! Ce grădina! repetă el clătinând din cap, cu admiraţie. Uitaţi-va că începe să se zărească, adăugă el aplecandu-se puţin că să vadă mai bine.

Câţiva bărbaţi apropiară că din întâmplare frunţile de ferestre.

- E o ruşine, repetă bătrânul privind sever înaintea lui.

Ar trebui interzis.

- Sunt nuci bătrâni, continuă Gavrilescu, de aceea e atâta umbră şi răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci-patruzeci de ani. O fi adevărat?

Dar bătrânul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngândurat pe fereastră.

- Sunt nuci bătrâni de cel puţin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atâta umbră. Pe o arşiţă că asta, e o plăcere. Ferice pe ei.

- Da ele, spuse vecinul fără să-şi ridice ochii. Sunt ţigănci.

- Aşa am auzit şi eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul asta de trei ori pe săptămână. Şi vă dau cuvântul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de ţigănci. Le cunoaşte cineva? Mă întreb: de unde au venit?

- Au venit de mult, spuse vecinul.

- Sunt aici de douăzeci şi unu de ani, îl întrerupse cineva. Când am venit eu întâi şi întâi în Bucuresti, ţigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare. Nu se clădise încă liceul.

- Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână. Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist.

- Atunci va cunosc, spuse deodată bătrânul întorcând capul. Sunteţi d-l Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepoţică şi i-aţi dat lecţii acum cinci-şase ani. Mă tot întrebam de unde mi-e cunoscută figura dumneavoastră.

- Da, eu sunt, reluă Gavrilescu. Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primăvară când nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai la o fereastră că asta şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe săptămână. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori miam pus întrebarea: Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt ţigănci, mă rog, de unde au ele atâţia bani?

O casa că asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane.

- E o ruşine! exclamă din nou bătrânul întorcând capul cu dezgust.

- Şi mi-am mai pus şi o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecând după cât câştig eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. Dar vedeţi că lucrurile nu sunt atât de simple. Să presupunem că aş avea 20 de ore pe săptămână tot mi-ar trebui 500 de săptămâni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacantelor de vară, când îmi rămân doar două-trei eleve? Dar vacantele de crăciun şi de paşti? Toate orele astea pierdute sunt pierdute şi pentru milion. Aşa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore, îşi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămână, ci mult mai mult, mult mai mult!

- E adevărat, spuse unul din vecini. În zilele noastre nu se mai învăţa la pian.

- Ah! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simţeam că-mi lipseşte ceva şi nu-mi dădeam seamă ce. Servieta! Am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorba cu madame Voitinovici, mătuşa

Otiliei, şi-am uitat servieta. Ce ghinion! adăugă scoţându-şi batista de sub guler şi băgând-o în buzunar. Pe arşiţa asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul până în strada Preoteselor.

Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi aşteptat să-l oprească cineva. Apoi se ridică brusc:

- Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse, scotandu-şi pălăria şi înclinandu-se uşor de mijloc.

Apoi ieşi repede pe platformă, chiar în clipa când se oprea tramvaiul. Coborând, Gavrilescu regăsi arşiţa şi mirosul de asfalt topit. Traversa cu greutate strada că să aştepte tramvaiul spre direcţia opusă. Gavrilescule, şopti, atenţie! că parcă ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria. Repet: atenţie! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vârstei. Dar se simţea obosit, istovit şi se lasă să cadă pe bancă, în plin soare. Îşi scoase batista şi începu să se şteargă pe faţă. Asta îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse că să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o baracă, fără un ban în buzunar. Nu era aşa de cald, dar era tot vară. Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, îşi spuse, mâine, poimâine, pleca îşi Otilia. Şi atunci îşi aminti: era la

Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemâncat, fără un ban în buzunar.

Când eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor, îşi spuse. Se ridică şi făcu câţiva paşi în stradă, să vadă dacă se zăreşte tramvaiul. Umblind, parcă arşiţa îşi pierdea din văpăie. Se întoarse şi, lipindu-se de zidul unei case, îşi scoase pălăria şi începu să-şi facă vânt.

La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Da într-o grădina se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, şovăind. Întoarse încă o dată capul în direcţia tramvaiului, apoi porni hotărât cu paşi mari, ţinându-se pe lângă ziduri. Când ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adânc, dându-şi puţin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cercetă grădina. Pietrişul fusese udat de curând, şi se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lângă el, şi întoarse capul.

Prea târziu! exclamă, zâmbind. Zuspat! adăugă şi, înălţând braţul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, că în

Gara de Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă Munchen.

Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la staţia următoare, îşi scoase haina şi se pregăti să aştepte, când îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Întoarse capul şi privi în jurul lui. Era singur. Cât putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumina albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpăia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haină sub braţ, cu pălăria trasă apăsat pe frunte.

Când zări de departe umbră deasă a nucilor, simţi cum începe să i se bată inima, şi grăbi uşor pasul. Aproape ajunsese când auzi tramvaiul gemând metalic în urma lui. Se opri, şi-l salută lung cu pălăria. Prea târziu! exclamă. Prea târziu!

La umbra nucilor îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare, şi Gavrilescu rămase o clipă
derutat, zâmbind.

Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Începu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalţi, zidul de piatră acoperit cu iederă, şi pe nesimţite îl cuprinse o infinită tristeţe. Atâţia ani trecuse cu tramvaiul prin faţa acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare şi s-o privească îndeaproape. Înainta încet, cu capul uşor aplecat pe spate, privind creştetele înalte ale arborilor. Şi deodată se trezi în faţa porţii, şi acolo, parcă ascunsă de mult, pândindu-l, îi ieşi în faţă o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă de cercei mari de aur.

Apucandu-l de braţ, îl întrebă în şoaptă:

- Poftiţi la ţigănci?

Îi zâmbi cu toată gura, şi cu ochii, şi, văzându-l că şovăie, îl trase uşor de braţ în curte. Gavrilescu o urmă fascinat, dar după câţiva paşi se opri, parcă ar fi vrut să spună ceva.

- Nu vreţi la ţigănci? îl întrebă din nou fata, coborând şi mai mult glasul.

Îl privi scurt, adânc, în ochi, apoi îi luă mâna şi-l conduse repede către o căsuţă verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz. Deschise uşa şi-l împinse uşor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi. Auzi, depărtat, apropiindu-se tramvaiul, şi uruitul metalic i se păru atât de insuportabil încât îşi duse mâna la frunte. Când zgomotul se pierdu, descoperi lângă el, aşezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceaşcă cu cafea înainte, o bătrână care-l privea curios, aşteptând să se trezească.

- Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi? îl întrebă ea. O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică.

- Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicând braţul. Nu nemţoaică.

- Atunci, o ţigancă, o grecoaică, o evreică, reluă bătrână. Trei sute de lei, adăugă.

Gavrilescu zâmbi cu gravitate.

- Trei lecţii de pian! exclamă el începând să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus şi întors.

Bătrâna sorbi cafeaua şi rămase pe gânduri.

- Eşti muzicant? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ţi placă.

- Sunt artist, spuse Gavrilescu scoţând rând pe rând mai multe batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor şi trecându-le metodic, una câte una, în celălalt buzunar. Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet. Vă cer iertare, adăugă stânjenit, asezandu-şi pălăria pe măsuţă şi începând să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul când trebuie.

- Nu e grabă, spuse bătrâna. Avem timp. Nu e nici trei.

- Vă cer iertare dacă vă contrazic, o întrerupse Gavrilescu, dar cred că vă înşelaţi. Trebuie să fie aproape patru.

La trei am terminat eu lecţia cu Otilia.

- Atunci să ştii că iar a stat ceasul, şopti bătrâna căzând din nou pe gânduri.

- Ah! în sfârşit, exclamă Gavrilescu aratandu-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie. Numără bancnotele şi i le întinse.

- Să-l duci la bordei, spuse bătrâna ridicând privirile.

Gavrilescu se simţi apucat de mâna şi, întorcând speriat capul, regăsi lângă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtând sub braţ pălăria încărcată de obiecte.

- Să le ţii bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o ţigancă, o grecoaică, o evreică.

Se opri şi, privindu-l o clipă, adânc, în ochi, izbucni într-un râs scurt, tăcut. Gavrilescu tocmai începuse să-şi transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare.

- Ah! făcu el. Eu sunt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi rămas aici, în boschetele atstea, şi arăta cu pălăria spre copaci, îmi place natura. Şi pe o arşiţă că asta, să poţi respira aer curat, în răcoarea asta, ca la munte.

Dar unde mergem? întrebă, văzând că fata se apropie de un gard de lemn şi deschide portiţa.

- La bordei. Aşa a spus baba.

Îl apucă din nou de braţ şi-l trase după ea. Intrară într-o grădina neîngrijită, cu trandafiri şi crini pierduţi printre bălării şi tufe de măceş. Căldura începea să se simtă din nou şi Gavrilescu şovăi, dezamăgit.

- Îmi făceam iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură.

- Aşteaptă până oi intra în bordei, îl întrerupse fata arătându-i cu braţul o căsuţă veche, părând pe jumătate părăginită, care se desluşea în fundul grădinii.

Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi o urmă posomorît. Dar când ajunse în tindă, simţi că inima începe să-i bată din ce în ce mai puternic, şi se opri.

- Sunt emoţionat, spuse, nu îmi dau seama de ce.

- Să nu bei prea multă cafea, şopti fata deschizând uşa şi împingându-l înăuntru.

Era o încăpere ale cărei mărgini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii. Începu să înainteze, călcând pe covoare din ce în ce mai groase şi mai moi, ca şi cum ar fi călcat pe saltele, şi cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, până ce îi fu frică să mai înainteze, şi se opri. În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.

- Hildegard! exclamă el adresându-i-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele!

Dar, întorcând capul, îşi dădu seamă că fata plecase. Simti atunci în nări un parfum sfios şi exotic, şi o dată auzi bătând din palme şi odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, că şi cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsând să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se mişcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la câţiva metri în faţa lui, bătând uşor din palme şi râzând.

- Aşa ne-ai ales, spuse una din ele. O ţigancă, o grecoaică, o evreică.

- Dar să vedem dacă ai să ne ghiceşti, spuse a doua.

- Să vedem dacă ai să ştii care-i ţigancă, adăugă a treia.

Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria de paie, şi le privea fix, împietrit, că şi cum nu le-ar fi văzut, că şi cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.

- Mi-e sete! şopti el deodată, şi-şi duse mâna la gât.

- Ţi-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

Dispăru după un paravan şi se întoarse cu o tavă rotundă de lemn, pe care se afla o ceaşcă cu cafea şi un ibric.

Gavrilescu apucă ceaşca şi o dădu peste cap, apoi i-o întinse zâmbind.

- Mi-e teribil de sete, şopti.

- Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplându-i ceaşca. S-o bei încet.

Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte încât îşi fripse buzele, şi atunci aşeză descurajat ceaşca pe tavă.

- Mi-e sete! repetă el. Dacă aş putea să beau puţină apă.

Celelalte două fete dispărură după paravan şi se întoarseră repede cu două tăvi pline.

- Ţi-a trimis baba dulceaţă, spuse una din ele.

- Dulceaţă de trandafiri şi şerbet, adăugă cealaltă.

Dar Gavrilescu zări cana plină cu apă, şi deşi văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu amândouă mâinile, cana şi o duse la gură. Bău îndelung, gâlgâind, dându-şi capul pe spate. Apoi oftă, aşeză cana pe tavă şi scoase din buzunar una din batiste.

- Domnişoarelor! exclamă el începând să se şteargă pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, Colonelul

Lawrence.

Fetele se priviră între ele cu înţeles, apoi izbucniră toate în râs, de astă dată din toată inima şi din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi faţa i se lumină de un mare zâmbet, şi în cele din urmă începu şi el să râdă. Se şterse îndelung cu batista.

- Dacă îmi daţi voie să pun şi eu o întrebare, vorbi el târziu: aş fi curios să ştiu ce v-a apucat.

- Rădeam că ne-ai spus Domnişoare, vorbi una din ele. Şi aici suntem la ţigănci.
- Nu e adevărat! o întrerupse alta. Nu te lua după ea că vrea să te păcălească. Rădeam că te-ai încurcat şi-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar.

- N-o asculta! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ţi spun eu care e adevărul: râdem că ţi-a fost frică.

- I-a fost frică! I-a fost frică! repetă a treia.

Gavrilescu făcu un pas înainte şi înălţă solemn braţul.

- Domnişoarelor! strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu cine aveţi de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt

Gavrilescu, artist. Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!

Una din fete îi apropie un fotoliu şi Gavrilescu se aşeză suspinând adânc.

- Ah! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-aţi adus aminte de tragedia vieţii mele? Pentru că, aţi înţeles,

Hildegard n-a devenit niciodată soţia mea. S-a întâmplat ceva, s-a întâmplat ceva teribil.

Fata îi întinse ceaşca cu cafea şi Gavrilescu începu să soarbă gânditor.

- S-a întâmplat ceva teribil, reluă el târziu. Dar ce? Ce s-a putut întâmpla? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am mai gândit la Hildegard de foarte mulţi ani. Mă învăţasem cu ideea. Îmi spuneam:

Gavrilescu, ce-a fost, a fost! Aşa sunt artiştii, fără noroc. Şi deodată, adineaori, intrând aici, la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut şi eu o pasiune nobila, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!

Fetele se priviră între ele şi începură să bată din palme.

- Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică.

- Da, încuviinţară celelalte. Ai avut dreptate: i-a fost frică.

Gavrilescu ridică ochii şi le privi lung, melancolic.

- Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

- Ţi-e frică, rosti provocator una din fete, făcând un pas spre el. Ţi-a fost frică de cum ai intrat.

- De aceea ţi-a fost atât de sete, vorbi a doua.

- Şi de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ţi-e frică să ne ghiceşti.

-- Tot nu înţeleg, încercă Gavrilescu să se apere.

- Trebuia să ne ghiceşti de la început, continuă a treia fată. Să ghiceşti care-i ţigancă, care-i grecoaică, care-i evreică.

- Încearcă acum, dacă zici că nu ţi-e frică, reluă cea dintâi. Ghiceşte. Care-i ţigancă?

- Care-i ţigancă? Care-i ţigancă? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.

Zâmbi şi le măsură din nou cu privirile.

- Asta-mi place, începu el, simţindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă aţi aflat că sunt artist, voi credeţi că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o ţigancă.

- Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete.

Ghiceşte-ne!

- Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpăţânare, voi credeţi că n-am nici atâta imaginaţie încât să ghicesc cum arată o ţigancă, mai ales când e tânără, frumoasă şi goală.

Căci, fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a întregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A două, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaică. A treia, fără îndoială, era evreică: avea o fusta lungă de catifea vişinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului.

- Ghiceşte-ne! Care-i ţigancă? Care-i ţigancă? strigară toate trei.

Gavrilescu se ridică din fotoliu şi, întinzând braţul spre fata goală şi tuciurie din faţa lui, rosti solemn:

- Pentru că sunt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, şi răspund: Tu eşti ţigancă!

În clipa următoare, se simţi prins de mâini, şi fetele începură să-l învârtească în cerc, strigând şi şuierând, şi parcă vocile veneau de foarte departe.

- N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca prin vis.

Încercă să se oprească, să se smulgă din mâinile acelea care-l învârteau în iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă. Simţea în nări dogoarea trupurilor tinere şi parfumul acela exotic, depărtat, şi auzea în el, dar şi în afară lui, pe covor, picioarele fetelor dănţuind. Simţea de asemenea că hora îl poartă uşor, printre fotolii şi paravane, către fundul încăperii, dar după câtva timp renunţă să se mai împotrivească şi nu-şi mai dădu seama de nimic.

Trezindu-se, dădu cu ochii de faţa oacheşă şi goală îngenuncheată pe covor, în faţa divanului, şi se ridică în capul oaselor.

- Am dormit mult? o întrebă.

- Nici n-ai apucat să dormi, îl linişti fata. Doar ce-ai aţipit.

- Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut? întrebă el ducându-şi mâna la frunte. Mă simt cam ameţit.

Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeaşi încăpere, şi totuşi recunoştea, aşezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-şi putea da socoteală cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atingând tavanul, s-ar fi confundat cu pereţii dacă, pe alocuri, nu s-ar fi întins, prin unghiuri ascuţite, până la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite cu perdele, deschizându-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor şi curios pictate, sau acoperite cu şaluri şi broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundându-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau aşezate, locuri de diferite forme şi mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-şi oprească doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înţeleagă că era o iluzie, că, de fapt, ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate care-şi împreunau imaginile într-o mare oglinda cu ape verzi-aurii. În clipa când îşi dădu seamă de iluzie, Gavrilescu simţi că odaia începe să se învârtească în jurul lui, şi-şi duse din nou mâna la frunte.

- Ce Dumnezeu mi-aţi făcut? repetă el.

- Nu m-ai ghicit, şopti faţa cu un zâmbet întristat. Şi totuşi ţi-am făcut semn cu ochiul că nu eu sunt ţiganca.

Eu sunt grecoaica.

- Grecia! exclamă Gavrilescu, ridicându-se brusc în picioare. Grecia eternă!

Parcă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. Îşi auzea bătăile inimii accelerându-i-se, o nemaiîntâlnită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.

- Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât asta, să facem împreună o călătorie în

Grecia.

- Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubeşti.

- Aveam 20 de ani şi ea nu împlinise încă 18. Era frumoasă. Eram amândoi frumoşi, adăugă.

În acea clipă îşi dădu seamă că era îmbrăcat într-un costum ciudat: avea pantaloni largi asemenea şalvarilor şi o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.

- Visasem să mergem în Grecia, reluă el târziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai mult decât un vis, era ceva care începuse să fie real, căci hotărâsem să plecăm în Grecia foarte curând după nuntă. Şi atunci s-a întâmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s-a întâmplat? se întrebă după o pauză ducându-şi mâinile la tâmple. Era tot aşa, o zi caldă ca asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă şi m-am îndreptat spre ea, şi atunci am simţit arşiţa lovindu-mă în creştet, lovindu-mă ca o sabie în creştetul capului. Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenţi, aşteptând tramvaiul. Ah! dacă aş avea un pian, exclamă el deznădăjduit.

Fata se înălţă sprintenă de pe covor şi, apucându-l de mână, îi şopti:

- Haide cu mine!

Îl trase repede după ea printre paravane şi oglinzi, şi după câtva timp grăbi într-atât pasul încât Gavrilescu simţi curând că aleargă, şi vru să se oprească o clipă, să-şi tragă răsuflarea, dar fata nu-l lăsă.

- E târziu, şopti ea din fugă, şi iarăşi i se păru că vocea e ca un şuierat care îl ajunge de foarte departe.

Dar de data asta nu ameţi, deşi trebui să ocolească, în fugă, nenumărate divane şi perne moi şi cufere, şi lade acoperite cu covoare, şi oglinzi mari şi mărunte, tăiate uneori în forme ciudate, care apăreau din senin în faţa lor, parcă atunci ar fi fost aşezate pe covor. Pe neaşteptate, ieşind dintr-un fel de coridor alcătuit din două rânduri de paravane, pătrunseră într-o încăpere largă şi însorită. Acolo, rezemate de pian, îl aşteptau celelalte două fete.

- Ce-aţi întârziat atât? îi întrebă cea cu părul roşu. S-a răcit cafeaua.

Gavrilescu îşi trase răsuflarea şi, făcând un pas spre ea, ridică amândouă braţele în sus, că şi cum ar fi vrut să se apere:

- Ah, nu, spuse, eu nu mai beau. Am băut destulă cafea. Eu, domnişoarelor, deşi fire de artist, duc o viaţa regulată. Nu-mi place să-mi pierd timpul prin cafenele.

Dar, ca şi cum nu lar fi auzit, fata se întoarse spre grecoaică:

- De ce-aţi întârziat atât? întrebă ea din nou.

- Şi-a adus aminte de Hildegard.

- Nu trebuia să-l laşi, vorbi a treia fată.

- Pardon, daţi-mi voie, interveni Gavrilescu apropiindu-se de pian. Aceasta e o chestiune strict personală. Nu mă poate nimeni împiedica. A fost tragedia vieţii mele.

- Acum iar o să flirteze, spuse fata cu părul roşu. S-a încurcat din nou.

- Daţi-mi voie, izbucni Gavrilescu. Nu m-am încurcat de loc. A fost tragedia vieţii mele. Mi-am adus aminte de ea cum am intrat aici. Ascultaţi! exclamă apropiindu-se de pian. O să va cânt ceva şi o să înţelegeţi.

- Nu trebuia să-l laşi, auzi el pe cele două fete şoptind. Acum n-o să ne mai ghicească niciodată.

Gavrilescu rămase câteva clipe concentrat, apoi îşi plecă umerii deasupra clapelor şi-şi pregăti mâinile ca şi cum ar fi fost gata să atace cu brio.

- Mi-am adus aminte! exclamă el deodată. Ştiu ce s-a întâmplat!

Se ridică nervos de pe scaun şi începu să se plimbe, cu privirile plecate în covor.

- Acum ştiu, repetă el de mai multe ori, în şoaptă. Era tot aşa ca acum, într-o vară. Hildegard plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam în Charlottenburg, şi ieşisem să mă plimb pe sub arbori.

Erau arbori înalţi, bătrâni, cu umbră deasă. Şi era pustiu. Era prea cald. Nu îndrăznea nimeni să iasă din casă.

Şi acolo, sub arbori, am zărit o fată tânără, care plângea în hohote, plângea cu obrazul ascuns în mâini. Şi m-a mirat mult, căci îşi scosese pantofii şi-şi rezema picioarele pe o mică valiză, aşezată înaintea ei, pe pietriş.

Gavrilescule, mi-am spus, iată o fiinţă nefericită. De unde să bănuiesc eu.

Se opri din mers şi se întoarse brusc către fete:

- Domnişoarelor! exclamă patetic, eram tânăr, eram frumos şi aveam un suflet de artist. O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă, am încercat s-o consolez. Aşa a început tragedia vieţii mele.

- Şi acum ce-i de făcut? întrebă fata cu părul roşu, adresându-se celorlalte.

- Să mai aşteptăm, să vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaica.

- Dacă mai aşteptăm, n-are să ne ghicească niciodată, spuse a treia fată.

- Da, tragedia vieţii mele, continuă Gavrilescu. O chema Elsa. Dar m-am resemnat. Mi-am spus:

Gavrilescule, aşa a fost să fie. Ceasul rău! Aşa sunt artiştii, fără noroc.

- Vedeţi? vorbi din nou fata cu părul roşu. Acum iar se încurcă, şi n-o să mai ştie cum să iasă.

- Ah, destinul! exclamă Gavrilescu, ridicând amândouă braţele în aer şi întorcându-se spre grecoaică.

Fata îl privea zâmbind, cu braţele împreunate la spate.

- Grecia eternă! exclamă el. N-am mai apucat să te văd.

- Lasă asta! Lasă asta! strigară celelalte două fete apropiindu-se de el. Adu-ţi aminte cum ne-ai ales!

- O ţigancă, o grecoaică, o evreică, spuse grecoaica privindu-l cu înţeles adânc în ochi. Aşa ai vrut, aşa ne-ai ales.

- Ghiceşte-ne! strigă faţa cu părul roşu, şi ai să vezi cât are să fie de frumos.

- Care-i ţiganca? Care-i ţiganca? întrebară toate trei deodată, înconjurându-l.

Gavrilescu se retrase repede şi se rezemă de pian.

- Va să zică, începu el după o pauză, aşa-i povestea aici pe la voi. Artist sau muritor de rând, voi o ţineţi una şi bună: să vă ghicesc ţiganca. Şi de ce mă rog? Cine a dat ordin?

- Ăsta-i jocul nostru, aici, la ţigănci, spuse grecoaica, încearcă să ghiceşti. N-are să-ţi pară rău.

- Dar mie nu mi-e capul la joc, continuă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus aminte de tragedia vieţii mele. Căci, vedeţi, acum înţeleg foarte bine: dacă în seara aceea, la Charlottenburg, n-aş fi intrat cu Elsa într-o berărie. Sau, chiar dacă aş fi intrat, dar dacă aş fi avut bani cu mine, şi aş fi putut plăti eu consumaţia, viaţa mea ar fi fost alta. Dar s-a întâmplat că n-aveam bani, şi a plătit Elsa. Şi a două zi am umblat peste tot, să caut câteva mărci să-mi plătesc datoria. Dar n-am găsit. Toţi prietenii, toate cunoştinţele erau plecate în vacanţă. Era vară, era teribil de cald.

- Iar îi e frică, şopti fata cu părul roşu plecâdu-şi privirile în covor.

- Ascultaţi, că nu v-am spus tot, strigă patetic Gavrilescu. Trei zile n-am găsit bani, şi mă duceam în fiecare seară s-o văd pe Elsa, la gazda ei: să mă scuz că nu găsisem bani. Şi pe urmă mergeam amândoi la berărie. Dacă măcar m-aş fi ţinut tare şi n-aş fi primit să merg cu ea la berărie! Dar, ce vreţi? Mi-era foame. Eram tânăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi şi mi-era foame. Vă spun drept, erau zile când mă culcam nemâncat. Viaţă de artist.

- Şi acum ce-i de făcut? îl întrebară fetele. Căci trece timpul, trece timpul.

- Acum? exclamă Gavrilescu ridicând din nou braţele. Acum e bine şi cald, şi-mi place la voi, că sunteţi tinere şi frumoase, şi staţi aici, în faţa mea, gata să mă serviţi cu dulceaţă şi cafea. Dar nu mai mi-e sete. Acum mă simt bine, mă simt perfect. Şi-mi spun: Gavrilescule, fetele astea aşteaptă ceva de la tine. Fă-le plăcerea. Dacă vor să le ghiceşti, ghiceşte-le. Dar, atenţie! Atenţie, Gavrilescule, că dacă iar greşeşti, te prind în hora lor şi nu te mai deştepţi până la ziuă.

Ocoli zâmbind pianul în aşa fel încât să-l aibă pavăză între el şi fete.

- Va să zică, voi vreţi să va spun care-i ţigancă. Ei bine, am să va spun. Fetele se aliniară emoţionate, fără să scoată un cuvânt, privindu-l în ochi.

- Am să va spun, reluă el după o pauză.

Apoi întinse brusc, melodramatic braţul către fata acoperită cu voalul verde-pal şi aşteptă. Fetele împietriră, că şi cum nu le-ar fi venit să creadă.

- Ce are? întrebă târziu cea cu părul roşu. De ce nu poate să ghicească?

- I s-a întâmplat ceva, spuse grecoaica. Şi-a adus aminte de ceva, şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.

Fata pe care el o socotise ţigancă înaintă câţiva paşi, luă tava cu cafele şi, trecând prin faţa pianului, şopti, zâmbind întristată:

- Eu sunt evreică.

Apoi dispăru tăcută după paravan.

- Ah! exclamă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit să înţeleg. Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Şi avea un voal prin care se întrezărea tot, dar există totuşi un voal. Era ca în Vechiul

Testament.

Brusc, fata cu părul roşu izbucni în râs.

- Nu ne-a ghicit boierul! strigă. N-a ghicit care-i ţigancă, îşi trecu mâna prin păr şi, scuturându-şi de câteva ori, pletele îi căzură roşii, aprinse pe umeri. Începu să dănţuiască învârtindu-se încet, în cerc, bătând din palme şi cântând.

- Spune, grecoaico, cum ar fi fost? strigă ea scuturându-şi pletele.

- Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, şopti grecoaica. Ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos.

- Ar fi fost foarte frumos, repetă Gavrilescu cu un zâmbet trist.

- Spune-i, grecoaico! strigă ţiganca oprindu-se în faţa lor, dar continuând să bată ritmic din palme şi lovind tot mai puternic cu piciorul gol pe covor.

Grecoaica se furişă aproape de el şi începu să-i spună. Vorbea repede, în şoaptă, clătinând uneori din cap sau trecându-şi degetele peste gură, dar Gavrilescu nu izbutea s-o înţeleagă. O ascultă zâmbind, cu privirile pierdute, şoptind la răstimpuri:

- Ar fi fost frumos!

Auzea tot mai puternic piciorul ţigăncii lovind în covor cu un sunet surd, sub-pământean, până ce ritmul acela necunoscut şi sălbatic i se păru peste putinţă de suportat, şi atunci, cu un efort, se repezi la pian şi începu să cânte.

- Acum spune-i şi tu, tiganco! strigă grecoaica.

O auzi cum se apropie, ca şi cum ar fi dănţuit pe o tobă uriaşă de bronz, şi câteva clipe în urmă îi simţi în spate respiraţia fierbinte. Gavrilescu se aplecă mai mult asupra pianului şi-şi repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să le smulgă şi să-şi facă loc cu unghiile în pântecul pianului, şi apoi mai departe, mai în adânc.

Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, că şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme. Târziu se opri, şi atunci îşi dădu seamă că rămăsese singur şi că în odaie se făcuse aproape întuneric.

- Unde sunteţi? strigă el ridicându-se speriat de pe scaun.

Şovăi câteva clipe, apoi se îndreptă spre paravanul după care dispăruse evreica.

- Unde v-aţi ascuns? strigă din nou.

Încet, călcând în vârful picioarelor, ca şi cum ar fi vrut să le surprindă, se furişă după paravan. Aici s-ar fi spus că începe o altă odaie care părea că se prelungeşte într-un coridor întortocheat. Era o odaie curios alcătuită, cu tavanul scund şi neregulat, cu pereţii uşor ondulaţi dispărând şi reapărând din întuneric. Gavrilescu făcu câţiva paşi la întâmplare, apoi se opri să asculte. I se păru că, chiar în acea clipă, auzise foşnete şi paşi repezi trecând foarte aproape de el, pe covor.

- Unde sunteţi? strigă.

Îşi ascultă ecoul, încercând să pătrundă cu privirile prin întuneric. I se păru că le zăreşte pe toate trei pitite întrun unghi al coridorului şi porni într-acolo, cu braţele întinse înaintea lui, bâjbâind. Dar după câtva timp îşi dădu seamă că apucase într-o direcţie greşită, căci descoperi coridorul cotind departe, la câţiva metri pe mâna stângă, şi se opri din nou.

- Degeaba v-ascundeţi, că tot am să va găsesc! strigă el. Mai bine arătaţi-vă de bunăvoie!

Apoi ascultă încordat, cu ochii ţintă asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar parcă aici începea să se simtă căldura, şi hotărî să se întoarcă să le aştepte cântând la pian. Îşi aducea foarte bine aminte direcţia din care venise, şi ştia că nu făcuse mai mult de douăzeci-treizeci de paşi. Întinse braţele şi înaintă încet, cu prudenţă.

Dar după câţiva paşi dădu cu mâinile de un paravan şi se trase îndărăt speriat. Ştia bine că, puţine clipe în urmă, paravanul nu fusese acolo.

- Ce v-a apucat? strigă. Daţi-mi drumul!

I se păru că aude iarăşi râsete înăbuşite şi foşnete, şi atunci prinse curaj.

- Poate credeţi că mi-e frică, începu el după o scurtă pauză, silindu-se să pară cât mai bine dispus. Daţi-mi voie, daţi-mi voie! adăugă grăbit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie întrerupt. Dacă am acceptat să mă joc cu voi de-a v-aţi ascunselea, am făcut-o pentru că mi-a fost milă de voi. Asta e adevărul: mi-a fost milă de voi. V-am văzut de la început, copile nevinovate, închise aici, într-un bordei, la ţigănci, şi mi-am spus: Gavrilescule, fetele astea vor să-ţi facă o farsă. Prefă-te că te laşi păcălit. Lasă-le să creadă că nu ştii să ghiceşti care-i ţigancă. Aşa e jocul. Aşa e jocul! strigă el cât putu mai tare. Şi-acum, că ne-am jucat destul, ieşiţi la lumină.

Ascultă, zâmbind, cu mâna dreaptă rezemându-se de paravan. În acea clipă auzi paşi fugărindu-se în întuneric, foarte aproape de el. Se întoarse brusc şi întinse braţele înaintea lui.

- Să vedem care eşti, spuse. Să vedem pe cine am pus mâna. Oare am pus mâna pe ţigancă?

Dar după ce-şi roti aşa, multă vreme, braţele în neştire, se opri să asculte, şi de data aceasta nu mai ajungea la el, de nicăieri, nici cel mai mic zgomot.

- Nu-i nimic, spuse ca şi cum ar fi ştiut că fetele se găsesc la câţiva paşi de el, ascunse în întuneric. Mai aşteptăm. Văd că nu ştiţi încă cu cine aveţi de-a face. Mai târziu o să va pară rău. Aş fi putut să vă învăţ să cântaţi la pian. V-aţi fi îmbogăţit cultura muzicală. V-aş fi explicat Liedurile lui Schumann. Ce frumuseţe! exclamă el cu fervoare. Ce muzică divină!

Simţi din nou căldura, parcă mai puternic că niciodată, şi începu să se şteargă pe obraz cu mâneca tunicii. Apoi, descurajat, porni spre stânga, pipăind necontenit paravanul. Se oprea la răstimpuri şi asculta, apoi pornea iar, grăbind pasul.

- Cine m-a pus să-mi pun mintea cu nişte copile? izbucni deodată, cuprins brusc de furie. Pardon! Am spus copile din gentileţe. Voi sunteţi altceva. Ştiţi voi bine ce sunteţi. Sunteţi ţigănci. Fără nici o cultură. Analfabete.

Care din voi ştie unde se afla Arabia? Care din voi a auzit de Colonelul Lawrence?

Paravanul părea că nu se mai sfârşeşte, şi cu cât înainta, cu atât căldura devenea mai insuportabilă. Îşi scoase tunica şi după ce-şi şterse furios faţa şi grumazul, o puse pe umărul gol, ca un prosop, şi bâjbâi din nou, cu braţul, să regăsească paravanul. Dar de dată aceasta întâlni un perete neted şi răcoros, şi se lipi de el, întinzând amândouă braţele. Rămase multă vreme lipit de perete, respirând adânc. Apoi începu să se mişte încet, fără să se deslipeasca de perete, târându-se de-a lungul lui. Câtva timp în urmă descoperi că-şi pierduse tunica şi, pentru că transpira mereu, se opri, îşi scoase şalvarii şi începu să se şteargă pe faţă şi pe tot corpul. În acea clipă i se păru că-l atinge ceva pe umăr, cu un ţipăt scurt, sări speriat în lături.

- Daţi-mi drumul! strigă. V-am spus să-mi daţi drumul! Din nou podul unei case acoperite cu tablă, într-o după-amiază de cineva, ceva, o fiinţa sau un obiect cu neputinţă de precizat, îl atinse pe faţă, pe umeri, şi atunci începu să se apere învârtind orbeşte şalvarii deasupra capului. Îi era din ce în ce mai cald, simţea broboanele de sudoare prelingându-i-se pe obraji, şi gâfâia. Într-o zmucitură prea bruscă, şalvarii îi scăpară din mână şi dispărură undeva, departe, în întuneric. Gavrilescu rămase o clipă cu braţul ridicat, strângându-şi spasmodic pumnul, ca şi cum ar fi sperat să descopere, de la o clipă la alta, că se înşelase, că şalvarii erau încă în puterea lui.

Se simţi deodată gol şi se făcu mic, lăsân-du-se pe vine, proptindu-şi mâinile pe covor şi plecându-şi fruntea, parcă ar fi fost gata s-o ia la goană. Începu să înainteze pipăind cu palmele covorul în jurul lui, tot sperând că şi-ar putea găsi şalvarii. Descoperea la răstimpuri obiecte pe care îi era greu să le identifice, unele semănau la început cu o lădiţă, dar se dovedeau a fi, pipăite mai bine, dovleci uriaşi înveliţi în broboade, altele, care păreau la început perne cu suluri de divan, deveneau, corect pipăite, mingi, umbrele vechi umplute cu tărâţe, coşuri de rufe umplute cu jurnale, dar nu apucă să hotărască ce-ar fi putut fi, pentru că descoperea necontenit alte obiecte în faţa lui şi începea să le pipăie. Uneori îi ieşeau în faţă mobile mari, şi Gavrilescu le ocolea prudent, căci nu le cunoştea formele şi-i era teamă să nu le răstoarne.

Nu-şi dădea seama de când umbla aşa, în genunchi sau târându-se pe pântec în întuneric. Renunţase la speranţa că şi-ar mai putea găsi şalvarii. Ceea ce îl supăra tot mai mult era căldura. Parcă ar fi umblat în mare arşiţă. Simţea în nări aerul încins şi obiectele deveneau parcă tot mai calde. Trupul tot îi era leoarcă şi trebuia să se oprească la răstimpuri că să se odihnească. Se întindea atunci cât putea mai mult, depărtându-şi picioarele îşi mâinile în cruce, lipindu-şi obrazul de covor, respirând adânc şi agitat, gâfâind.

O dată i se păru că aţipise, şi-l trezi o adiere neaşteptată, că şi cum s-ar fi deschis undeva o fereastră, lăsând să pătrundă răcoarea nopţii. Dar înţelese repede că era altceva, ceva care nu semăna cu nimic cunoscut, şi o clipă rămase încremenit, simţind cum i se răceşte sudoarea pe spate. Nu-şi putea aduce aminte ce s-a întâmplat după aceea. S-a speriat de strigătul pe care-l scosese şi s-a trezit alergând nebuneşte în întuneric, lovindu-se de paravan, răsturnând oglinzi şi tot felul de obiecte mărunte aşezate curios pe covor, alunecând adesea şi căzând, dar ridicandu-se repede şi pornind-o din nou la fugă. Se surprinse sărind peste lădiţe şi ocolind oglinzile şi paravanele, şi atunci îşi dădu seamă că pătrunsese într-o zonă de semi-întuneric, în care începeau să se distingă contururile, în fundul coridorului, neobişnuit de sus în perete, părea că se deschide o fereastră, prin care se revărsa lumina amurgului de vară. Când intră în coridor, căldura ajunse insuportabilă. Trebui să se oprească, să-şi poată trage răsuflarea, şi cu dosul palmei îşi culese sudoarea de pe frunte, de pe obraji. Îşi auzea inima bătându-i-se să se spargă.

Înainte de a ajunge în dreptul ferestrei, se opri din nou, speriat. Ajungeau până la el voci, şi râsete, şi zgomot de scaune trase pe parchet, parcă un întreg grup s-ar fi ridicat de la masă şi s-ar fi îndreptat spre el. În acea clipă se văzu gol, mai slab decât se ştia, cu oasele ieşindu-i prin piele, şi totuşi cu pântecul umflat şi căzut, aşa cum nu se mai văzuse vreodată. Nu mai avea timp să fugă înapoi. Apucă la întâmplare o draperie şi începu să tragă. Simţi că draperia e gata să cedeze şi, proptindu-se cu picioarele în perete, se lasă cu toată greutatea pe spate. Dar atunci se întâmpla ceva neaşteptat. Începu să simtă că draperia îl trage, cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete, şi deşi încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins întrun sac. Era din nou întuneric şi foarte cald, şi Gavrilescu înţelese că nu va putea rezista mult, se va sufoca. Încercă să ţipe, dar gâtlejul îi era uscat, lemnos, şi sunetele păreau înecate în pâslă.

Auzi un glas care i se părea cunoscut.

- Ia spune, boierule, ia mai spune.

- Ce să va mai spun? şopti el. V-am spus tot. Asta a fost tot. Am venit cu Elsa la Bucureşti. Eram săraci amândoi. Am început să dau lecţii de pian.

Ridică puţin capul de pe pernă şi dădu cu ochii de babă. Şedea la măsuţă, cu ibricul de cafea în mâna, gata să umple din nou ceştile.

- Nu, mulţumesc, eu nu mai beau! spuse ridicând braţul. Am băut destulă cafea, Mi-e teamă că n-am să mai dorm la noapte.

Baba îşi umplu ceaşca, apoi puse ibricul pe un colţ al măsuţei.

- Ia mai spune, stărui ea. Ce-ai mai făcut? Ce s-a mai întâmplat?

Gavrilescu rămase multă vreme pe gânduri, făcându-şi vânt cu pălăria.

- Apoi am început să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, vorbi deodată cu un glas puţin schimbat, puţin sever.

Fireşte, ele nu ştiau cu cine au de-a face. Eu sunt am serios, sunt artist, profesor de pian. Eu venisem aici din simplă curiozitate. Mă interesează lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: Gavrilescule, iată o ocazie să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele. N-am ştiut că e vorba de jocuri naive, copilăreşti. Vă închipuiţi, m-am văzut deodată gol, şi auzeam voci, eram sigur că dintr-un moment în altul... Înţelegeţi ce vreau să spun.

Baba clătină din cap şi sorbi pe îndelete din cafea.

- Ce ţi-am mai căutat pălăria, vorbi ea. Au răscolit fetele tot bordeiul până au dat de ea.

- Da, recunosc, a fost şi vina mea, continuă Gavrilescu. Nu ştiam că, dacă nu le ghicesc la lumina zilei, va trebui să le caut, să le prind şi să le ghicesc pe întuneric. Nu-mi spusese nimeni nimic. Şi, repet, când m-am văzut gol, şi am simţit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu, vă dau cuvântul meu de onoare că era ca un giulgiu.

- Ce-am mai pătimit până te-am îmbrăcat! spuse baba. Că nu voiai de loc să te laşi îmbrăcat.

- Vă spun, draperia aceea era ca un giulgiu, mă strângea din toate părţile, mă înfăşurase şi mă strângea de nu mai puteam respira. Şi era o căldură! exclamă făcându-şi mai tare vânt cu pălăria. Mă mir că nu m-am sufocat!

- Da, a fost foarte cald, spuse baba.

În acea clipă se auzi, depărtat, huruitul imetalic al tramvaiului. Gavrilescu îşi duse mâna la frunte.

- Ah! exclamă, ridicandu-se anevoie de pe sofa, cum trece timpul. M-am luat cu vorba şi, din una din alta, am uitat că trebuie să mă duc până în strada Preoteselor. Închipuiţi-vă că mi-am uitat servieta cu partituri. Îmi spuneam azi după-amiază: Gavrilescule, atenţie, că parcă-parcă. Da, îmi spuneam ceva cam în felul acesta, dar nu-mi aduc bine aminte ce.

Făcu câţiva paşi spre uşă, apoi se întoarse, plecă puţin din umeri şi spuse, salutând cu pălăria:

- Mi-a părut bine de cunoştinţă.

În curte rămase neplăcut surprins. Deşi soarele apusese, era mai cald decât fusese în plină după-amiază.

Gavrilescu îşi scoase haina, şi-o puse pe umăr şi, continuând să-şi facă vânt cu pălăria, traversă curtea şi ieşi.

Depărtându-se de zidul adumbrit de arbori, regăsi căldura încinsă a caldarâmului şi mirosul de praf şi asfalt topit. Umbla abătut, cu umerii căzuţi, cu privirile risipite înaintea lui. În staţie nu mai aştepta nimeni. Când auzi tramvaiul apropiindu-se, înălţă braţul şi-i făcu semn cu mâna.

Vagonul era aproape gol şi avea toate ferestrele deschise. Se aşeză în faţa unui tânăr în cămaşă şi, pentru că văzu taxatorul apropiindu-se, începu să-şi caute portofelul. Îl găsi mai repede decât s-ar fi aşteptat.

- E ceva nemaipomenit! exclamă. Vă dau cuvântul meu de onoare că e mai rău ca în Arabia. Dacă aţi auzit cumva de Colonelul Lawrence.

Tânărul zâmbi, distrat, apoi întoarse capul spre fereastră.

- Cam cât să fie ceasul? întrebă Gavrilescu pe taxator.

- Opt şi cinci.

- Ce ghinion! Am să le găsesc la masă. Au să creadă că tocmai de aia am venit atât de târziu, ca să le găsesc la masă. Înţelegeţi, nu îmi convine să creadă că, înţelegeţi ce vreau să spun. Pe de altă parte, dacă le spun unde am fost, madame Voitinovici e o persoană curioasă, are să mă ţină până a miezul nopţii că să-i povestesc.

Taxatorul îl privise, zâmbind, şi făcu semn cu ochiul tânărului.

- Spuneţi-i c-aţi fost la ţigănci, şi-o să vedeţi, n-o să va mai întrebe nimic.

- Ah, nu, imposibil. O cunosc bine. E o femeie curioasă. Mai bine nu spun nimic.

La staţia următoare se urcară câteva perechi tinere, şi Gavrilescu se mută aproape de ei ca să poată asculta mai bine conversaţia. Când socoti că poate intra în vorbă, ridică uşor braţul:

- Dacă-mi daţi voie, am să vă contrazic. Eu, pentru păcatele mele, sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta.

- Stradă Preoteselor, auzi el taxatorul, şi, sculându-se brusc, salută şi traversă grăbit coridorul.

Porni agale, făcându-şi vânt cu pălăria. În dreptul numărului 18 se opri, îşi aranjă cravata, îşi trecu mâna prin păr, şi întră. Urcă încet scările până la etajul I, apoi sună apăsat. Câteva clipe în urmă îl ajunse tânărul din tramvai.

- Ce coincidenţă, exclamă Gavrilescu, văzându-l că se opreşte lângă el.

Uşa se deschise larg şi în prag apăru o femeie încă tânără, dar cu obrazul palid şi veştejit. Avea un sorţ de bucătărie şi în mâna stânga ţinea un borcan de muştar. Dând cu ochii de Gavrilescu, se încruntă.

- Ce poftiţi? întrebă.

- Mi-am uitat servieta, începu Gavrilescu intimidat. M-am luat cu vorba şi am uitat-o. Am avut treburi prin oraş şi n-am putut veni imai devreme.

- Nu înţeleg. Ce fel de servietă?

- Dacă s-a aşezat la masă n-o deranjaţi, continuă pripit Gavrilescu. Ştiu unde am lăsat-o. E lângă pian.

Şi dădu să între, dar femeia nu se clinti din prag,

- Pe cine căutaţi dumneavoastră, domnule?

- Pe M-me Voitinovici. Eu sunt Gavrilescu, profesorul de pian al Otiliei. N-am avut plăcerea să vă întâlnesc, adăugă politicos.

- Aţi greşit adresa, spuse femeia. Aici e numărul 18.

- Daţi-mi voie, începu din nou Gavrilescu, zâmbind. Cunosc apartamentul acesta de cinci ani. Pot spune că fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe săptămână.

Tânărul ascultase conversaţia rezemat de perete.

- Cum spuneţi că o cheamă? îl întrebă.

- Doamna Voitinovici. E mătuşa Otiliei. Otilia Pandele.

- Nu stă aici, îl întrerupse tânărul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dânsa, doamna din faţa, e soţia tatălui meu. E născută Petrescu.

- Te rog să fii politicos, spuse femeia. Şi să nu-mi vii acasă cu tot felul de persoane.

Apoi întoarse spatele şi dispăru în coridor.

- Va cer scuze pentru această scenă, spuse tânărul încercând să zâmbească. E a treia soţie a tatălui meu. Poartă pe umerii ei toate erorile căsătoriilor anterioare. Cinci băieţi şi-o fată.

Gavrilescu îl ascultă tulburat, făcându-şi vânt cu pălăria.

- Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, ora e cam nepotrivită. E ora mesei. Dar vedeţi, mâine dimineaţă am o lecţie în Dealul Spirii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II şi III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.

Tânărul îl privea, continuând să zâmbească.

- Nu cred că m-am făcut înţeles, îl întrerupse el. Ceea ce vreau să va spun e că aici locuim noi, familia

Georgescu. Locuim de patru ani.

- Imposibil! exclamă Gavrilescu. Am fost aici acum câteva ceasuri, am avut lecţia cu Otilia de la două la trei.

Apoi m-am luat cu vorba cu madame Voitinovici.

- În strada Preoteselor 18, etajul II? se miră tânărul zâmbind amuzat.

- Exact. Cunosc foarte bine casa. Vă spun unde e pianul. Vă duc acolo cu ochii închişi. E în salon, lângă fereastră.

- Noi n-avem pian, spuse tânărul. Încercaţi la alt etaj. Deşi vă asigur că n-o să găsiţi nici la etajul II. Acolo locuieşte familia Căpitan Zamfir. Încercaţi la etajul III. Îmi pare rău, adăugă văzând că Gavrilescu îl ascultă speriat, facandu-şi tot mai agitat vânt cu pălăria. Mi-ar fi plăcut să existe şi o Otilie în casa asta.

Gavrilescu şovăi, privindu-l adânc în ochi.

- Vă mulţumesc, spuse el târziu. Să încerc şi la etajul III. Deşi vă dau cuvântul meu de onoare că pe la trei, trei şi un sfert eram aici şi întinse braţul cu fermitate, arătând spre coridor.

Începu să urce, răsuflând greu. La etajul III îşi şterse îndelung faţa cu una din batiste, apoi sună. Auzi paşi mărunţi, şi curând deschise uşa un băieţel de vreo cinci-şase ani.

- Ah, exclamă Gavrilescu, mi-e teamă că am confundat etajele. Căutam pe doamna Voitinovici.

Atunci apăru în uşa o femeie tânără care-i zâmbi:

- Doamna Voitinovici locuia la etajul I, spuse, dar s-a mutat, a plecat în provincie.

- A plecat de mult?

- Oh, da, de mult. La toamnă se împlinesc opt ani. A plecat îndată ce s-a căsătorit Otilia.

Gavrilescu îşi duse mâna la frunte şi începu să se frece. Apoi căută privirile femeii şi zâmbi cât putu mai blajin.

- Cred că faceţi o confuzie, începu el. Eu vă vorbesc de Otilia Pandele, din clasa VI-a de liceu, nepoata doamnei Voitinovici.

- Le-am cunoscut bine pe amândouă, vorbi femeia. Când ne-am mutat noi aici, Otilia tocmai se logodise, ştiţi, a fost la început încurcătura aceea cu maiorul. Doamna Voitinovici nu voia să-şi dea consimţământul, şi avea dreptate, era prea mare diferenţa de vârstă. Otilia era un copil, nu împlinise încă 19 ani. Din fericire, l-a întâlnit pe Frâncu, pe inginerul Frâncu, nu se poate să nu fi auzit dumneavoastră de el.

- Inginerul Frâncu? repetă Gavrilescu, Frâncu?

- Da, inventatorul. Au scris şi jurnalele.

- Inventatorul Frâncu, repetă Gavrilescu visător. Curios. Apoi întinse mâna, mângâie băiatul pe cap şi, plecându-se scurt de mijloc, salută:

- Va rog să mă iertaţi. Cred că am confundat etajele. Tânărul îl aştepta fumând, rezemat de uşă.

- Aţi aflat ceva? îl întrebă.

- Doamnă de sus pretinde că s-a măritat, dar vă asigur că e vorba de o confuzie. Otilia n-are nici 17 ani, e în clasa VI-a de liceu. Am stat de vorbă cu doamna Voitinovici, am vorbit o sumă de lucruri, nu mi-a spus nimic.

- E curios.

- E chiar foarte curios, spuse Gavrilescu prinzând curaj. De aceea, va spun, nu cred nimic. Vă dau cuvântul meu de onoare. Dar, în sfârşit, ce să mai insist. E o confuzie la mijloc. Am să vin din nou mâine dimineaţă.

Şi după ce salută, începu să coboare hotărât scările.

Gavrilescule, şopti îndată ce ajunse în stradă, atenţie, că începi să te ramoleşti. Începi să-ţi pierzi memoria.

Confunzi adresele. Zări tramvaiul apropiindu-se şi grăbi pasul. De-abia când se aşeză la fereastra deschisă începu să simtă o uşoară adiere.

- În sfârşit! exclamă el adresandu-se doamnei din faţa lui.

Dar se trezi că nu ştie cum să termine fraza, şi zâmbi încurcat.

- Da, reluă după o scurtă pauză. Spuneam adineaori unui prieten: parcă-parcă am fi fost în Arabia. Colonelul

Lawrence, dacă aţi auzit de el.

Doamna continuă să privească pe fereastră.

- Acum, într-un ceas, două, reancepu Gavrilescu, are să vină şi noaptea. Întunericul, vreau să spun. Răcoarea nopţii. În sfârşit. O să putem respira.

Taxatorul se oprise în faţa lui, aşteptând, şi Gavrilescu începu să se caute prin buzunare.

- După miezul nopţii o să putem respira, se adresă el taxatorului. Ce zi lungă! adăugă puţin nervos, nereuşind să-şi găsească portmoneul. Câte peripeţii! Ah! În sfârşit, exclamă el şi deschise repede portmoneul.

- Asta nu mai merge, spuse taxatorul înapoindu-i bancnota. O schimbaţi la Bancă.

- Dar ce are? întrebă Gavrilescu, învârtind mirat bancnota între degete.

- S-a scos din circulaţie acum un an. O schimbaţi la Bancă.

- Curios! făcu Gavrilescu privind bancnota cu mare atenţie. Azi-dimineaţă era bună. Şi la ţigănci le primeşte.

Am avut încă trei ca astea, şi la ţigănci le-a primit pe toate.

Doamna păli uşor şi, ridicându-se ostentativ, trecu la celălalt capăt al tramvaiului.

- Nu trebuie să vorbiţi de ţigănci în faţa unei doamne, îl mustră taxatorul.

- Toată lumea vorbeşte, se apără Gavrilescu. Trec de trei ori pe săptămână cu tramvaiul ăsta, şi vă dau cuvântul meu de onoare.

- Da, e adevărat, interveni un pasager. Vorbim toţi, dar nu în faţa doamnelor. E o chestie de bună cuviinţă.

Mai ales acum că au să-şi facă şi iluminaţii. Da, da, şi-a dat şi municipalitatea consimţământul: au să facă iluminaţii în grădină. Eu, pot să spun, sunt un om fără prejudecăţi, dar iluminaţiile la ţigănci le consider o provocare.

- Curios, făcu Gavrilescu. N-am auzit nimic.

- Scrie în toate jurnalele, interveni un alt pasager. E o ruşine! exclamă ridicând glasul. E nepermis!

Câţiva întoarseră capetele şi, sub privirile lor mustrătoare, Gavrilescu îşi plecă ochii.

- Mai căutaţi, poate mai aveţi şi alţi bani, spuse taxatorul. Dacă nu, coborâţi la prima staţie.

Îmbujorat, neîndrăznind să-şi ridice privirile, Gavrilescu reîncepu să se caute prin buzunare. Din fericire, portofelul cu mărunţiş era chiar deasupra, între batiste. Gavrilescu numără câteva monezi şi i le întinse.

- Mi-aţi dat numai cinci lei, spuse taxatorul arătându-i în palmă.

- Da, până la Vama Poştei.

- Nu importă până unde este, dar biletul costă zece lei. Pe ce lume trăiţi dumneavoastră? adăugă taxatorul cu un glas sever.

- Trăiesc la Bucuresti, spuse Gavrilescu ridicând cu mândrie privirile, şi umblu cu tramvaiul de trei-patru ori pe zi, şi fac asta de ani de zile, şi întotdeauna am plătit cinci lei.

Aproape tot vagonul asculta acum cu interes conversaţia. Câţiva pasageri se apropiară şi se aşezară pe scaunele alăturate. Taxatorul sălta de mai multe ori monezile în palmă, apoi spuse:

- Dacă, nu vreţi să-mi daţi şi restul, coborâţi la staţia următoare.

- Tramvaiul s-a scumpit de vreo trei-patru ani, vorbi cineva.

- De cinci ani, preciză taxatorul.

- Vă dau cuvântul meu de onoare, începu patetic Gavrilescu.

- Atunci coborâţi la prima staţie, îl întrerupse taxatorul.

- Mai bine plătiţi diferenţa, îl sfătui cineva, că până la Vama Poştei aveţi o bucată bună de mers.

Gavrilescu căută în portofel şi întinse încă cinci lei.

- Se petrec lucruri curioase în ţara asta, şopti el după ce se depărtă taxatorul. Se iau hotărâri peste noapte, la 24 de ceasuri. Mai exact în şase. Vă dau cuvântul meu de onoare. Dar, în sfârşit, ce să mai insist? A fost o zi teribilă. Şi ce e mai grav, e că nu putem trăi fără tramvai. Eu, cel puţin, sunt silit să umblu de trei-patru ori pe zi cu tramvaiul. Şi totuşi o lecţie de pian e o sută de lei. O bancnotă ca asta. Şi acum, nici bancnota asta nu mai e bună. Trebuie să mă duc s-o schimb la Bancă.

- Daţi-mi-o mie, spuse un domn în vârstă. O schimb mâine la birou.

Scoase din portmoneu o bancnotă şi i-o întinse. Gavrilescu o apucă cu mare grijă şi o privi cu atenţie.

- E frumoasă, spuse. S-au pus de mult în circulaţie? Câţiva pasageri se priviră între ei zâmbind.

- De vreo trei ani, spuse unul.

- E curios că n-am văzut-o până acum. E drept, sunt cam distrat. Am fire de artist.

Aşeză bancnota în portmoneu, apoi îşi lăsă privirile pe fereastră.

- S-a făcut noapte, spuse. În sfârşit!

Se simţi deodată obosit, istovit şi, rezemându-şi capul în palmă, închise ochii. Rămase aşa până la Vama Poştei.

Încercase zadarnic să deschidă uşa cu cheia, apoi apăsase pe butonul soneriei, şi după ce bătuse de mai multe ori, cât mai puternic, la ferestrele sufrageriei, se întoarse în faţa uşii de la intrare şi începu să bată cu pumnul.

Curând, la fereastră deschisă a unei case vecine apăru, din întuneric, un bărbat în cămaşă de noapte şi strigă răguşit:

- Ce e scandalul asta, domnule? Ce te-a apucat?

- Scuzaţi, făcu Gavrilescu. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nevastă-mea. Nu răspunde. Şi s-a stricat şi cheia, nu pot să întru în casă.

- Dar de ce să intri? Cine eşti dumneata?

Gavrilescu se îndreptă spre fereastră şi salută:

- Deşi suntam vecini, începu el, nu cred că am avut plăcerea să va cunosc. Numele meu e Gavrilescu şi locuiesc aici cu soţia mea, Elsa.

- Atunci aţi greşit adresa. Aici locuieşte domnul Stănescu. Şi nu e acasă, e plecat la băi.

- Daţi-mi voie, îl întrerupse Gavrilescu. Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, dar cred că faceţi o confuzie.

Aici, la numărul 101, locuim noi, Elsa şi cu mine, locuim de patru ani.

- Dar încetaţi, domnilor, odată, că nu putem dormi! strigă, cineva. Ce Dumnezeu?

- Pretinde că locuieşte în casa domnului Stănescu.

- Nu pretind, protestă Gavrilescu. Aici e casa mea, şi nu permit nimănui. Şi înainte de toate vreau să ştiu unde este Elsa, ce s-a întâmplat cu ea.

- Întrebaţi la comisariat, vorbi cineva de la etaj. Gavrilescu ridică speriat capul:

- De ce la comisariat? Ce s-a întâmplat? strigă el emoţionat. Ştiţi ceva?

- Nu ştiu nimic, dar vreau să dorm. Şi dacă dumneavoastră o să staţi toată noaptea de vorbă.

- Îmi daţi voie, făcu Gavrilescu. Şi mie mi-e somn, sunt, pot spune, foarte obosit. Am avut o zi teribilă.

Călduri ca în Arabia. Dar nu înţeleg ce s-a întâmplat cu Elsa. De ce nu răspunde? Poate i s-o fi făcut rău şi o fi leşinat.

Şi reîntorcandu-se în faţa uşii de la numărul 101, începu din nou să bată cu pumnul, tot mai puternic.

- Nu ţi-am spus, domnule, că nu e acasă? Că domnul Stânescu e plecat la băi?

- Chemaţi poliţia! se auzi o voce ascuţită de femeie. Chemaţi imediat poliţia!

Gavrilescu se opri brusc şi se rezemă de uşă, respirând greu. Se simţi deodată foarte obosit şi se aşeză pe o treaptă, îşi prinse fruntea în palme. Gavrilescule, şopti, atenţie, că s-a întâmplat ceva foarte serios, şi nu vor sa-ţi spună. Ţine-te bine, fă un efort de memorie.

- M-me Trandafir! exclamă el. Trebuia să mă gândesc de la început, madame Trandafir! strigă, ridicându-se şi îndreptându-se spre casa din faţă. Madame Trandafir!

Cineva care rămăsese la fereastră spuse cu un glas mai potolit:

- Lăsaţi-o să doarmă, săraca.

- E urgent!

- Lăsaţi-o să doarmă, Dumnezeu s-o ierte, c-a murit de mult.

- Imposibil! făcu Gavrilescu. Am vorbit cu ea azi-dimineaţă.

- O confundaţi poate cu soră-să, Ecaterina: madame Trandafir a murit acum cinci ani.

Gavrilescu rămase o clipă împietrit, apoi băgă mâinile în buzunare şi scoase câteva batiste.

- Curios, şopti el târziu.

Se întoarse agale, şi urcând cele trei trepte de la numărul 101, îşi luă pălăria şi şi-o puse pe cap. Mai încercă o dată clanţa, apoi coborî şi se depărtă şovăitor. Umbla încet, fără gânduri, stergându-se în neştire cu batista.

Cârciuma din colţ era încă deschisă şi, după ce-i dădu târcoale, se hotărî să între.

- Nu mai servim decât la pahar, spuse băiatul. Închidem la două.

- La două? se miră Gavrilescu. Dar cât e ceasul acum?

- E două. E chiar două trecute.

- E teribil de târziu, şopti Gavrilescu, mai mult pentru sine proptindu-se de tejghea, i se păru că recunoaşte figura cârciumarului, şi inima începu să-i bată.

- Nu sunteţi dumneavoastră domnul Costică? întrebă.

- Eu sunt, spuse cârciumarul, privindu-l lung. Parcă v-aş cunoaşte, adăugă după o pauză.

- Parcă, parcă, începu Gavrilescu, apoi îşi pierdu firul şi tăcu, zâmbind încurcat. Am fost pe aici de mult, reluă el, aveam nişte prieteni. Madame Trandafir.

- Da, Dumnezeu s-o ierte.

- Madame Gavrilescu, Elsa.

- Ah, ce-a mai fost şi cu dânsa, îl întrerupse cârciumarul, nici până în ziua de azi nu se ştie ce s-a întâmplat. La căutat poliţia câteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort. Parcă ar fi intrat în pământ. Biata madame Elsa, l-a aşteptat ce l-a aşteptat, şi pe urmă a plecat la familia ei în Germania. Şi-a vândut lucrurile şi a plecat. N-aveau cine ştie ce, erau săraci. Mă bătea gândul să cumpăr eu pianul.

- Va să zică a plecat în Germania, spuse Gavrilescu visător. A plecat de mult?

- De mult, de mult. La câteva luni după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani. A scris şi în ziare.

- Curios, şopti Gavrilescu, începând să-şi facă vânt cu pălăria. Şi eu dacă ţi-aş spune dumitale, dacă ti-aş spune că azi-dimineaţă, şi-ţi dau cuvântul meu de onoare că nu exagerez, azi-dimineaţă am stat cu ea de vorbă.

Ceva mai mult. La prânz am mâncat împreună. Pot să-ţi spun şi ce-am mâncat.

- S-o fi întors, vorbi cârciumarul privindu-l nedumerit.

- Nu, nu s-a întors, n-a plecat de loc. E la mijloc o confuzie. Acum sunt cam obosit, dar mâine dimineaţă am să-i dau eu de rost.

Se înclină uşor şi ieşi.

Înainta agale, cu pălăria într-o mâna şi batista în cealaltă, oprindu-se îndelung pe fiecare bancă, să se odihnească. Era o noapte clară, fără lună, şi pe străzi începea să se reverse răcoarea grădinilor. Târziu îl ajunse din urmă o trăsură cu un cal.

- Încotro, boierule? întrebă birjarul.

- La ţigănci, răspunse Gavrilescu.

- Atunci urcaţi, va duc pe doi poli, spuse birjarul oprind trăsura.

- Îmi pare rău, dar nu prea am bani. Mi-a mai rămas o sută de lei şi ceva mărunţiş. Şi suta îmi trebuie ca să pot intra la ţigănci.

- E mai mult, vorbi birjarul începând să râdă. Nu vă ajunge o sută de lei.

- Eu atâta am plătit azi după-amiază. Noapte bună, adăugă el, pornind din nou.

Dar trăsura se ţinea după el la pas.

- Asta-i regina nopţii, spuse birjarul aspirând adânc. Asta-i din grădina domnului General. D-aia îmi place să trec pe-aici, noaptea. Am muşterii, n-am muşterii, eu trec pe-aici în fiecare noapte. Grozav ce-mi plac florile.

- Ai fire de artist, spuse Gavrilescu, zâmbind.

Apoi se aşeză pe o bancă şi-l salută cu mâna. Dar birjarul opri brusc trăsura şi o aduse lângă el, în dreptul băncii. Îşi scoase tabachera şi începu să-şi răsucească o ţigară.

- Îmi plac florile, spuse. Caii şi florile. În tinereţe am fost dricar. Ce frumuseţe! Şase căi, îmbrăcaţi în negru şi înmuiaţi în aur, şi flori, flori, sumedenie de flori! Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. Am îmbătrânit, am ajuns birjar de noapte, cu un singur cal.

Îşi aprinse ţigara şi trase un fum pe îndelete.

- Va să zică la ţigănci, începu el târziu.

- Da, e o chestie personală, se grăbi Gavrilescu să explice. Am fost azi după-masă pe-acolo, şi au ieşit o sumă de încurcături.

- Ah, ţigăncile, făcu birjarul cu tristeţe. Dacă n-ar fi ţigăncile, adăugă el, coborând glasul. Dacă n-ar fi.

- Da, spuse Gavrilescu, toată lumea vorbeşte. În tramvai, vreau să spun. Când trece tramvaiul prin faţa grădinii, toată lumea vorbeşte de ţigănci.

Se ridică de pe bancă şi porni din nou la drum, cu trăsura ţinându-se la pas după el.

- S-o luăm pe-aici, spuse birjarul arătând cu biciul o străduţă, că tăiem drumul. Şi pe-aici trecem pe la biserică.

A înflorit şi acolo regina nopţii. E drept, nu e ca la General, dar o să vedeţi, n-o să vă pară rău.

- Ai fire de artist, spuse Gavrilescu visător.

În dreptul bisericii se opriră amândoi să respire parfumul florilor.

- Parcă ar mai fi şi altceva decât regina nopţii, spuse Gavrilescu. .

- Ah, sunt fel de fel de flori. Dacă a fost vreo înmormântare astăzi, au rămas flori multe. Şi acum, spre dimineaţă, toate florile astea încep din nou să miroasă. Veneam des pe aici, cu dricul. Era o frumuseţe!

Îşi fluieră scurt calul şi porni o dată cu Gavrilescu.

- Acum nu mai avem mult, spuse. De ce nu urcaţi?

- Îmi pare rău, dar n-am bani.

- Îmi daţi din mărunţiş. Urcaţi.

Gavrilescu şovăi câteva clipe, apoi, cu un efort, urcă. Dar îndată ce se urni trăsura, îşi lăsă capul pe perna trăsurii şi adormi.

- Era frumos, începu birjarul. Era biserică bogată, şi tot lume bună. Tinereţe.

Întoarse capul şi, văzându-l că doarme, începu să fluiere uşor, şi calul îşi învioră pasul.

- Am ajuns, strigă el, dându-se jos de pe capră. Dar sunt porţile închise.

Începu să-l scuture, şi Gavrilescu se deşteptă tresărind.

- Sunt porţile închise, repetă birjarul. Trebuie să sunaţi.

Gavrilescu îşi luă pălăria, îşi aranjă cravata şi coborî. Apoi începu să-şi caute portofelul cu mărunţiş.

- Nu mai căutaţi, spuse birjarul. Îmi daţi altă dată. Eu tot am să aştept aici, adăugă. La ora asta, dacă mai pică vreun muşteriu, tot pe aici îl găsesc.

Gavrilescu îl salută cu pălăria, apoi se apropie de poartă, căută soneria şi apăsă pe buton. Chiar în acea clipă poarta se deschise şi, intrând în curte, Gavrilescu se îndreptă spre boschet. Se mai zărea la fereastră o lumina plăpândă. Bătu sfios la uşă şi, văzând că nu-i răspunde nimeni, puse mâna pe clanţă şi intră. Baba adormise cu capul pe măsuţă.

- Sunt eu, Gavrilescu, spuse, bătând-o uşor pe umăr. Mi-aţi făcut o groază de încurcături, adăugă, văzând-o că se deşteaptă şi începe să caşte.

- E târziu, spuse baba, frecându-se la ochi. Nu mai e nimeni. Dar privindu-l lung, îl recunoscu.

- Ah, tot dumneata eşti, muzicantul. Mai e doar nemţoaica. Ea nu doarme niciodată.

Gavrilescu îşi simţi din nou inima bătându-i şi începu uşor să tremure.

- Nemţoaică? repetă el.

- O sută de lei, spuse baba.

Gavrilescu începu să-şi caute portmoneul, dar mâinile îi tremurau tot mai tare, şi când îl găsi, între batiste, portmoneul îi alunecă pe covor.

- Vă cer iertare, spuse plecându-se cu greutate să-l ridice. Sunt cam obosit. A fost o zi teribilă.

Baba luă bancnota, se ridică de pe scăunaş şi, din prag, îi arătă cu braţul casa cea mare:

- Vezi să nu te rătăceşti, îi spuse. Să ţii drept pe coridor, şi să numeri şapte uşi. Şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de trei ori şi să spui: "Eu sunt, m-a trimis baba".

Apoi îşi opri un căscat, bătându-şi gura cu palma, şi închise uşa. Respirând anevoie, Gavrilescu se îndreptă încet spre clădirea care strălucea argintie sub stele. Urcă treptele de marmură, deschise uşa şi rămase o clipă nehotărât. În faţa lui se întindea un coridor slab luminat, şi Gavrilescu simţi din nou cum inima începe să i se zbată, parcă ar fi stat să se spargă. Începu să înainteze, emoţionat, numărând cu glas tare uşile pe lângă care trecea. Curând se trezi că numără: treisprezece, paisprezece şi se opri, dezorientat. Gavrilescule, şopti, atenţie, că iar ai făcut o încurcătură. Nu treisprezece, nu paisprezece, ci şapte. Aşa a spus baba, să numeri şapte uşi.

Voi să se întoarcă şi să numere din nou, dar după câţiva paşi se simţi sleit de puteri şi, oprindu-se în faţa primei uşi la îndemână, bătu de trei ori şi intră. Era un salon mare şi simplu, aproape sărăcăcios mobilat, iar în dreptul ferestrei, privind spre grădină, se profila umbra unei femei tinere.

- Scuzaţi, începu Gavrilescu cu greutate. Am numărat greşit.

Umbra se dezlipi de la fereastră şi se îndreptă spre el, cu paşi moi, şi un parfum uitat îi reveni deodată în amintire.

- Hildegard! exclamă, lăsând să-i cadă pălăria din mână.

- De când te-aştept, spuse fata apropiindu-se. Te-am căutat peste tot.

- Am fost la berărie, şopti Gavrilescu. Dacă n-aş fi fost cu ea la berărie, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă aş fi avut ceva bani la mine. Dar aşa, a plătit ea, Elsa, şi înţelegi, m-am simţit obligat. Şi acum e târziu, nu e aşa? E foarte târziu.

- Ce importanţă poate să aibă, spuse fata. Hai să mergem.

- Dar nu mai am nici casă, nu mai am nimic. A fost o zi teribilă. M-am luat cu vorba cu madame Voitinovici şi-am uitat servieta cu partituri.

- Întotdeauna ai fost distrat, îl întrerupse. Să mergem.

- Dar unde? Unde? încercă Gavrilescu să strige. În casa mea s-a mutat cineva, i-am uitat numele, dar e cineva pe care nu-l cunosc. Şi nici măcar nu e acasă, că să-i putem explica. E plecat la băi.

- Vino cu mine, spuse fata apucându-l de mâna şi trăgându-l uşor în coridor.

- Dar n-am nici bani, continuă Gavrilescu în şoaptă. Tocmai acum când s-au schimbat banii şi s-a scumpit tramvaiul.

- Ai rămas acelaş, spuse fata, începând să râdă. Ţi-e frică.

- Dintre cunoscuţi n-a mai rămas nimeni, continuă Gavrilescu, în şoaptă. Toată lumea e la băi. Madame

Voitinovici, de la care m-aş fi putut împrumuta, lumea spune că ar fi plecat în provincie.

Ah, pălăria, exclamă, şi voi să se întoarcă.

- Las-o, răspunse fata. N-o să avem nevoie de ea acum.

- Nu se ştie, nu se ştie, stărui Gavrilescu să-şi desprindă mâna din mâna fetei. E o pălărie foarte bună, e aproape nouă.

- E adevărat? se miră fata. Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acum, de curând, de foarte curând? E adevărat că nu înţelegi?

Gavrilescu o privi adânc în ochi, şi oftă.

- Sunt cam obosit, spuse, iartă-mă. A fost o zi teribilă. Dar acum parcă încep să mă simt mai bine..

Fata îl trase uşor după ea. Traversă curtea şi ieşiră fără să mai deschidă poarta. Birjarul îi aştepta, moţăind, şi fata îl trase tot atât de uşor după ea în trăsură.

- Dar îţi jur, începu Gavrilescu, în şoaptă, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu mai am nici un ban.

- Încotro, domnişoară? întrebă birjarul. Şi cum vă duc? La pas sau mai repejor?

- Ia-o spre pădure, pe drumul ăla mai lung, spuse fata. Şi mână încet. Nu ne grăbim.

- Hei, tinereţe! făcu birjarul, fluierând uşor calul.

Îi ţinea mâna prinsă în mâinile ei, dar se rezemase cu capul pe pernă, cu ochii pe cer. Gavrilescu o privea adânc, concentrat.

- Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez.

Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.

- Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca, într-un vis.