Se afișează postările cu eticheta Nicolae TZONE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nicolae TZONE. Afișați toate postările
Interviu cu Nicolae Tzone - Editorul de poezie este un peşte frumos colorat înotând pe uscat
Ce scopuri principale v-aţi propus când aţi înfiinţat Editura Vinea?
În începutul acesta de vară 2013, se împlinesc 23 de ani de când am publicat prima cartea cu numele „Vinea“ pe ea. Am avut parte de glorie literară şi editorială, de putere, la propriu, căci nu erau tocmai puţini poeţii care doreau neapărat să publice la Vinea, de recunoaştere, volumele apărute fiind distinse cu zeci de premii, dar şi de adversităţi pe care le-am stârnit nefăcând decât ceea ce îmi propusem să fac: să editez poezie, mai întâi, apoi poezie şi avangardă.
De ce, prin urmare, Vinea? Simplu. Ca şi alţii aflaţi la început de drum, am simţit nevoia să aleg, pentru „calea“ pe care urma să alerg, un „Zeu“ care să-mi fie alături. L-am ales pe Ion Vinea, fondatorul şi conducătorul Contimporanului, principala revistă a avangardei noastre, şi alegerea s-a dovedit mai mult decât norocoasă. Nu puţine cărţi le-am gândit şi le-am realizat ca veritabile bijuterii, gândind că poate chiar Vinea, sau prietenii săi, Tristan Tzara sau Marcel Iancu, le-ar putea privi şi atinge cu mâna. Dacă ar fi ca prezenţa lor să fie aievea, sunt sigur că ar zăbovi îndelung asupra cărţilor pe care i le-am publicat lui Şerban Foarţă (de la Îndreptar-ul practic de chiciologie, la Gazela de Perete sau la recentul ABC D’AIR, scris direct în limba franceză), de pildă, sau Hertei Müller (Im Haarknoten wohnt eine Dame / În coc locuieşte o damă, ediţie în germană şi română; traducerea din germană de Nora Iuga), sau lui Andrei Codrescu (Femeia neagră a unui cuib de hoţ, care include, pe lângă textul de bază, şi manuscrisul şi desenele „americanului“ nostru).
Care sunt cele mai dificile aspecte pentru funcţionarea unei edituri pe piaţa de carte din România?
Nu cred că aş risca în vreun fel dacă spun că totul este „dificil“ pentru existenţa unei edituri în patrie la noi. Iar dacă mă refer strict la publicarea de poezie, lucrurile par a se complica dintr-o dată cu totul. Dacă ar fi să folosesc o metaforă mai largă, încearcă să-ţi închipui un peşte foarte frumos colorat „înotând“ pe uscat. Cam aşa este şi editorul de poezie. Ce e trist este tocmai faptul că nu are de ales. Ori învaţă, de fapt reînvaţă zilnic, să supravieţuiască, ori sucombă. Editorul român de poezie, ca şi poetul român nu trăiesc, ci supravieţuiesc într-o ţară care nu-i merită. Căci în România se pare că nu se găsesc, nici pentru cei mai buni poeţi ai săi, acei 1000 de cumpărători siguri, care ar alcătui zona de siguranţă a unei existenţe decente în cultură şi prin cultură. Poeticeşte vorbind, dacă nu se întâmplă o minune, România riscă să devină analfabetă complet în privinţa receptării şi a lecturii cărţii de poezie.
Am căutat soluţii în permanenţă şi, chiar şi spre surprinderea mea, am menţinut „corabia“ pe linia de plutire. Încet, cu răbdare, mi-am alcătuit propria tipografie, astfel încât aproape în totalitate să pot tipări propriile cărţi. Apoi am ales, paradoxal, să fac o serie de cărţi costisitoare, cu multă manoperă, precum Albumul Vianu. Numai prin vânzarea acestuia mi-am permis însă să public, relativ în linişte, încă 20 de cărţi noi de poezie. Auto-publicitatea în forţă pe Facebook ne-a făcut atractivi aproape ca în vremurile bune. Şi mai sunt şi alte „secrete“ care au permis la Vinea oarecum un echilibru în plină criză. Nu ne-am prăbuşit, dar am muncit mai mult decât oricând şi iată că a meritat. Editura Vinea merge mai departe, deşi publică în genere doar poezie şi avangardă istorică.
Nu vreau însă cu nici un chip să înţelegeţi că activitatea de editor de poezie este doar şi doar o povară, doar o corvoadă. Este, în egală măsură, şi prilejul şi privilegiul, care nu-i deloc de ici de colo, să fii prieten-prieten cu Ioan Es. Pop, cu Lucian Vasilescu sau Daniel Bănulescu, cu Mihail Gălăţanu, Saviana Stănescu sau Rodica Draghincescu. E o încântare să ai o relaţie privilegiată cu Şerban Foarţă, cu Miron Kiropol sau cu Gheorghe Grigurcu, nu mai departe. Le păstrez şi le voi păstra totdeauna o amintire foarte luminoasă lui Alexandru Lungu, lui Petre Stoica, Constanţei Buzea...
Şi nu mă sfiesc să spun că, de unii dintre ei, am fost de-a dreptul răsfăţat, prin gesturi care nu se pot uita o viaţă întreagă. Tot la bucurii trec şi o recunoaştere oficială, „la zi“, a strădaniilor noastre: atribuirea, Editurii Vinea, a Premiului de Excelenţă din partea Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, pe anul 2011.
Editura Vinea susţine debutanţii. Nu e un pariu riscant, din punct de vedere financiar?
Ion Vinea, deşi a dorit, în tinereţe, să publice un volum de versuri cu titlul „Moartea de cristal“, nu a făcut-o. Deşi Alexandru Rosetti, celebrul lingvist, dar şi mai celebrul director al Fundaţiilor Regale, l-a introdus în manualul de literatură din 1935, marele poet nu îşi strânsese încă poemele risipite prin reviste într-o carte. Aşa se face că în momentul înfiinţării editurii, între priorităţi, am aşezat o colecţie specială, destinată debuturilor. Am înfiinţat un concurs de debut cu un juriu profesionist – acesta, mai mulţi ani, a fost girat de Laurenţiu Ulici, de exemplu – şi an de an am acordat Marele Premiu Vinea. Când primeam mai multe volume foarte bune, nu era lăsat nici unul deoparte. Îmi amintesc că, la un moment dat, am atribuit premiul în acelaşi an la trei poete deodată: Diana Geacăr (bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră), Oana Cătălina Ninu (Mandala) şi Andra Rotaru (Într-un pat sub cearşaful alb). Ca dovadă că am procedat bine, toate trei au fost distinse cu Premiul Eminescu, Opera Prima, de la Botoşani. La Vinea au debutat, între alţii, Marius Ianuş (Manifest anahist şi alte fracturi“ – aici, chiar pe copertă, apare denumirea generică „Generaţia 2000“), Gelu Vlaşin (Tratat la psihiatrie), Domnica Drumea (Crize), Ruxandra Novac (Ecograffiti), Claudiu Komartin (Păpuşarul şi alte insomnii), Rita Chirian (Sevraj), Teodor Dună (Trenul de treieşunu februarie), T.S. Khasis (Arta scalpării), Dumitru Bădiţa (Unghii foarte lungi şi cumsecade), Gabi Eftimie (Ochi roşii polaroid), Ofelia Prodan (Elefantul din patul meu), Florin Caragiu (Catacombe totul e viu aici), Andrei Doboş (Mănăştur story), Florin Partene (Reverenţa), Eugen Suman (Arcuri electrice. Formele de sub piele), Cristina Ispas (fetiţa. mixaj pe vinil), Olga Ştefan (Toate ceasurile), Andrei Ruse (Black job), Marius Koncan (Soporia), Adrian Diniş (Poezii odioase de dragoste). Îmi cer scuze faţă de autorii care nu se regăsesc în această rapidă recapitulare. Vor mai fi, sigur, şi alte prilejuri în care îi voi aminti. Este, apoi, o foarte lungă listă cu autorii tineri publicaţi de noi: Dan Coman, Dan Sociu, Constantin Acosmei, Iulian Tănase, Chris Tănăsescu, Nina Vasile, Adrian Urmanov, Ştefan Manasia, V. Leac, Cătălin Lazurca, Cosmin Perţa, Radu Vancu, Dumitru Crudu, Răzvan Ţupa, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Elena Vlădăreanu, Rareş Moldovan, Şerban Axinte, Iulia Balcanaş, Mihail Vakulovski, Mugur Grosu, Sorin Dinco, Tudor Creţu, Daniel D. Marin, Mihai Curtean, deja regretaţii Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici...
Foloseaţi în întrebarea dv. cuvântul „risc“. Nu este potrivit, chiar dacă financiar a fost vorba de un efort mai mult decât consistent. A fost şi un noroc să fim la locul potrivit, în momentul potrivit şi cu un program clar de susţinere a autorilor din Generaţia 2000. Generaţia 2000 a fost un proiect de anvergură al Editurii Vinea. El a fost anunţat în revista editurii, Facla literară, printr-un articol de fond, Generaţia 2000 Plus şi prin publicarea, sub acest generic, a două grupaje consistente de poeme de către Gelu Vlaşin şi Zvera Ion. Abia apoi am publicat volumul de debut al lui Marius Ianuş, cu menţiunea, cum am mai amintit, „Generaţia 2000“. În momentul în care profesorul Marin Mincu publica, în primăvara lui 2003, articolul Există o generaţie 2000?, Editura Vinea îşi atinsese deja ţinta. Poeţii care citeau la Cenaclul Euridice erau deja debutaţi de noi sau urmau să debuteze, în mare parte, la noi. Dincolo de chestiunile strict temporare, contribuţia profesorului Marin Mincu, după înfiinţarea Cenaclului Euridice, în privinţa promovării şi susţinerii tinerilor autori a fost una excepţională. În fapt, acţiunile conjugate ale Cenaclului Euridice şi ale Editurii Vinea au condus, cum era şi firesc, la ceea ce am putea numi „clasicizarea“ generaţiei douămiiste.
De ce credeţi că editurile noastre, cu puţine excepţii, nu par foarte interesate de poezia românească? Credeţi că poezia românească poate fi susţinută prin lecturi publice?
Polirom nu a debutat poeţi în primii săi zece ani de activitate. Dar se revanşează în prezent, publicând poezie de foarte bună calitate la Cartea Românească, pe care a preluat-o în custodie. Noua serie a Cărţii Româneşti a început şi cu autori deja impuşi la Vinea. Polirom-ul şi-a asumat, însă, absolut merituos, debuturile în proză. La Humanitas cărţile de poezie continuă să fie rarităţi, cele câteva care se publică anual aparţinând în principal unor autori consacraţi. Este limpede că există şi o constrângere financiară la mijloc, cărţile de poezie fiind greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, de vândut, dar mai degrabă cred că este şi o opţiune netă pentru un program editorial în care, din capul locului, poezia este privită ca o cenuşăreasă. Aşa se explică de ce activitatea unei edituri precum Vinea, pe acest segment cultural, ţinea pur şi simplu de necesitate. Şi ne-am jucat foarte bine rolul, ani întregi la noi apărând mai multe volume de poezie decât publicau laolaltă toate celelalte edituri din România.
Cele câteva edituri noi apărute după 2010 nu schimbă cu nimic situaţia de ansamblu, preluându-se un număr dintre autorii afirmaţi la Vinea şi atrăgându-se debutanţi care, inevitabil, ar fi ajuns la Vinea sau la Cartea Românească. În mai multe feluri, ne-au făcut un bine. Pentru că au scăzut presiunea autorilor asupra noastră şi în felul acesta am putut miza suplimentar pe alte colecţii, cum ar fi „Ediţii Definitive“, „Avangarda“ sau „Vinea Internaţional“. Cât despre debutanţi, slavă domnului, am avut ce publica. Chiar în aceste zile am nominalizat câştigătorul Marelui Premiu Vinea, la ediţia a 22-a: Raluca Blezniuc, cu volumul, excepţional în opinia mea, Imnul CioZvârtei. Referitor la succesul lecturilor publice retribuite la noi, pe moment aşa ceva ţine de utopie, din păcate. Dar trebuie neapărat încercat şi perseverat.
Ce va cuprinde Simpozionul Gherasim Luca, organizat de editura pe care o conduceţi?
Anul trecut am încheiat un contract cu editura pariziană José Corti, care deţine drepturile pentru Gherasim Luca, pentru o ediţie de Opere şi încă două volume bibliofile, între care unul va conţine Vampirul Pasiv (minune, am descoperit manuscrisul românesc al volumului, până acum crezându-se că el a fost scris în limba franceză), ne-am asumat organizarea Centenarului naşterii acestuia, fiind născut la Bucureşti, pe 13 iulie 1913. Pe lângă Editura Vinea, organizarea este asumată de Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene, pe care l-am înfiinţat în 1999, de Asociaţia Editorilor din România / Salonul internaţional de carte Bookfest, de Arte 21. Parteneri ne sunt Şcoala Doctorală a Facultăţii de Litere – Universitatea Bucureşti; Centrul municipal de cultură „Constantin Brâncuşi“ – Tg. Jiu; Muzeul Literaturii Române – Iaşi; Muzeul Naţional de Artă – Cluj; Alexandria Librării – Suceava; Biblioteca judeţeană „Teohari Antonescu“ – Giurgiu.
Este vorba despre un program foarte bogat, care se desfăşoară la Bookfest în zilele de 31 mai, 1 şi 2 iunie şi la Facultatea de Litere pe 3 iunie. Sunt prevăzute susţinerea a circa 30 de comunicări, vernisajul unei expoziţii, proiectarea a 10 filme dedicate avangardei, momente de performance.
La ce lucrează acum poetul Nicolae Tzone?
Zilele acestea am făcut corectura la partea ce-mi revine, peste 40 de pagini, din antologia de poezie Născut în 58, coordonată de Adrian Alui Gheorghe, ce va apărea, pentru Bookfest, la Cartea Românească. Va fi un volum masiv, de aproape 500 de pagini, eu fiind alături, pe lângă coordonator, de Ioan Es. Pop, Bogdan Ghiu, Lucian Vasilescu, Liviu Georgescu, Vasile Gârneţ, Varujan Vosganian, Radu Voinescu. Prefaţa o semnează Vasile Spiridon, născut şi el în 1958.
În curs de apariţie este un volum de poeme pe care l-am scris împreună cu Mihail Gălăţanu, Cioplitorii de măşti. Ilustraţia este de Murivale.
După Bookfest, urmează să mă întâlnesc cu Suzana Fântânariu, de la Timişoara, care va face desenele la noul meu volum de versuri, Poeme zburătoare. Va fi o carte, grafic vorbind, foarte spectaculoasă, pentru că se va tipări pe formatul neuzual A3, şi va conţine, pe lângă ilustraţie, şi manuscrisele cărţii.
Cum se distribuie şi câte exemplare scoate editura din aceste cărţi de poezie? A pierdut sau nu editura poeţi din cauza distribuţiei?
Suntem liniştiţi şi extrem de senini în privinţa distribuţiei cărţilor noastre. Contractul de parteneriat cu Alexandria Librării ne permite trimiterea în reţea din prima clipă a volumelor în treizeci de locuri deodată, de la Rădăuţi, Suceava, Bacău, să zicem, la Buzău, Sibiu ori Deva. Cu librăriile Cărtureşti avem o relaţie ce ţine deja de mai mulţi ani. În momentul de faţă am căzut de acord în privinţa colaborării şi cu reţeaua Librarium, care are librării splendide deschise la Cluj, Iaşi, Timişoara şi Bucureşti. Cărţi avem – tirajele le stabilim în funcţie, fireşte, de numele, de importanţa autorului, între 300-500 şi 1000 de exemplare, librării avem, rămâne numai să se hotărască să se trezească din prelungita lor letargie cumpărătorii de carte de poezie. Căci prezenţa unei cărţi de poeme în librărie nu înseamnă automat şi vânzarea ei. De asemenea, primim zilnic cereri de carte direct prin Internet. Apoi, la fiecare lansare de carte nouă facem stand, practic, cu o mare parte dintre volumele editate mai înainte. Dacă adăugăm şi prezenţa, ediţie de ediţie, la marile târguri de carte, pot spune că avem suficientă vizibilitate. O intrare simplă pe Facebook la Editura Vinea va fi fiind mai mult decât edificatoare.
Nu aveam, aşadar, cum să pierdem vreun poet din cauza, vezi Doamne, a... distribuţiei. Dimpotrivă, la nu puţine cărţi am realizat, în urma tirajelor prime epuizate, ediţia a doua, autorii fiind mai mult decât mulţumiţi. Autorii sunt vii, pot fi întrebaţi. Pe urmă, sunt poeţi care au publicat consecutiv şi 3-4-5 cărţi la noi. Îi numesc, repede, pe Şerban Foarţă sau pe Constantin Abăluţă. Fireşte că în acest timp au publicat volume şi în altă parte, la Humanitas, la Brumar, la Cartea Românească sau la Charmides. E firesc. An de an revin autori pe care
i-am publicat în anii ’90 sau vin autori noi de calibru: Sebastian Reichmann, Dinu Flămând, Miron Kiropol, Rodica Draghincescu etc. Nu am conflicte cu autori care au publicat la Vinea. Dacă aveţi cunoştinţă măcar de unul, spuneţi-mi-l şi mie. Ştiu că unora, care nici nu depăşeşc ca număr două degete de la o mână, orice succes al Editurii Vinea le provoacă insomnii groaznice. În ce mă priveşte, eu doresc succes tuturor care publică poezie în România, editori şi autori.
Interviu cu Nicolae Tzone, directorul Editurii Vinea, realizate de Mădălina Şchiopu
Bucurestiul Cultural, nr. 124
Nicolae Tzone - [citiţi-mă şi veţi orbi le-am zis şi ei m-au citit…]
citiţi-mă şi veţi orbi le-am zis şi ei m-au citit şi au orbit
cu toţii pînă la ultimul
citiţi-mă şi veţi muri le-am spus cu voce tare şi surdă
şi ei m-au citit şi au murit pînă la ultimul
citiţi-mă şi din nou vă veţi naşte le-am strigat în urechi
şi ei m-au citit şi din nou s-au născut pînă la ultimul
neamul meu de născuţi şi de nenăscuţi tzone a avut are
şi va avea totdeauna încredere neştirbită în mine
şi-n poemele mele
*
legat la ochi cu chiar degetele mele păşesc entuziast
printr-o vîlcea burduşită cu urşi
şi pe fiecare urs o femeia goală cîntă fără răgaz
la cîte o tulpină fragilă de păpădie puf puf puf
şi în aer se ridică o pulbere albă ca un suflet de adolescent trist
puf puf puf şi praful de păpădie se face nor şi pluteşte
deasupra vîlcelei
urşii sînt cuminţi deştepţi şi îndrăgostiţi puf puf puf
urşii ţin femeile goale pe pielea lor cu o nedisimulată
mîndrie de urs
femeile goale de pe noi sînt pielea noastră a doua
vorbesc ei toţi deodată
femeile noastre goale de pe noi sînt pielea noastră de lux
nu nu visez chiar sînt într-o vîlcea acuns după un muşuroi
splendid de cîrtiţă
femeile goale de pe urşi chiar cîntă şi suflă puf puf puf
în tulpinile fragile de păpădie
urşii se vede foarte bine de unde mă aflu sînt foarte fericiţi
şi parcă ar vrea să cînte şi ei mor mor mor mor mor mor mor
şi puful de păpădie se înalţă la un metru deasupra lor apoi
la doi apoi la trei pare un puf special pare o ninsoare
care cade în sus un omăt fraged şi senzual care pluteşte
regeşte deasupra de noi toţi eu urşi şi femeile
goale călare pe blănile lor
legat la ochi cu chiar degetele mele păşesc entuziast
printr-o vîlcea burduşită cu urşi
*
poate că un cuvînt mort este un cuvînt bun şi da da
şi încă de vreo mie de ori da
poate că un poet mort este un cuvînt bun
*
vai vai şeherezada cea de demult se culcă singură
seară de seară vai vai stăpînul ei a ruginit lîngă ea
hai şeherezada vino la mine în braţe să număr bob cu bob
toate cuvintele pe care le ştii
hai şeherezada să facem noi amîndoi un rug ale cărui flăcări
să se vadă pînă hăt adînc şi foarte adînc
în antichitate
hai şeherezada ridică-ţi ţîţa peste orizont cu mine sus
pe sfîrcul ei roşu în chip de catarg
hai şeherezada bate-te în şolduri şi în pulpe de cristal
cu iubita vieţii mele fie şi pentru o singură noapte cu mine
hai şeherezadă mai singură ca niciodată fii chiar tu
iubita vieţii mele de fiecare noapte şi de toate
morţile ce or să vină
*
nu vă ascund că mănînc pîine de hîrtie şi ronţăi cu nesaţ
ciocolată de hîrtie şi mă spăl pe obraz cu apă de hîrtie
ieri seară mai mult decît curios mi-am vîrît mîinile-n burtă
şi am văzut că şi maţele mele sînt maţe de hîrtie
ieri seară mi-am scos oasele afară din trup şi oasele mele
erau pline cu suluri de papirus învechite la colţuri
poate că şi din cauza asta poemele mele muşcă din mine
ca din ţîţa mamelor lor care trebuie să fi fost cîndva
pline ochi cu suluri noi de papirus neapărat egiptean
*
tot ieri în podul meu din strada aurel vlaicu au venit cîinii-suliţă
din poemele lui virgil mazilescu
erau cîini-suliţă extrem de interesanţi şi de expresivi boturile lor
suliţă aveau în vîrful lor agăţat un fel de surîs
hei voi cîini-suliţă le-am zis ce-i cu voi pe aici nu ştiţi
că nu aveţi voie să părăsiţi poemele lui virgil mazilescu
noi cîinii-suliţă răspund ei nu vom părăsi vreodată poemele
lui virgil mazilescu poţi de altfel ca să ştii că chiar el
ne-a trimis să ne vezi şi să ne găzduieşti în bucureşti
pentru o oră sau două
bine am zis fie am zis dar el nu vrea să mai vină prin bucureşti
am uite chiar aici în colţul dinspre fereastră
un pat încăpător pentru el liber ca pasările cerului
păi nu vezi că el chiar stă în patul de lîngă fereastră nu doarme
cum vrea să lase impresia ci doar se preface că doarme
paşii îngrozitori de gheaţă şi i-a pus cuminte ca un copil
sub pat să nu fii deloc îngrijorat nu se vor topi niciodată
tot ieri în podul meu din strada aurel vlaicu au venit cîinii-suliţă
din poemele lui virgil mazilescu
*
sunt foarte singur domnul meu zice încet mazilescu pipăind
cu degetele de la picioare podeaua locuinţei mele
din strada aurel vlaicu
poezia nu mi-a furat numai inima ci mi-a furat şi moartea
şi fără moartea mea lîngă mine singurătatea mea este
de-a dreptul cumplită este cu vorbe precise insuportabilă
dacă-mi vei atinge cum este firesc mîna pentru salut şi tu
te vei umple de singurătate ca de rîie că de moarte văd
că eşti plin cum şi eu am fost cîndva
nu te păzi nu încerca să-ţi păzeşti moartea cu ghearele
şi cu dinţii cum eu din răsputeri am încercat în zadar e totul
şi ţie poezia ta îţi va fura moartea
dar e bine asta întreb oare e bine asta nu domnul meu
nu deloc nu e bine
vezi acum cît mă mai prefac eu că dorm să nu se îndepărteze
prea mult de mine cîinii mei suliţă simt că pînă şi ei
ar vrea să mă părăsească să se piardă de mine fără urmă
sunt foarte singur domnul meu zice încet mazilescu pipăind
cu degetele de la picioare podeaua locuinţei mele
din strada aurel vlaicu
*
în regatul tzone poezia tzone îşi şterge de moartea de fiecare zi
şi de moartea de fiecare seară tronul cu batiste imposibile
de mercur
în regatul tzone poezia tzone îşi zice sieşi bonjour imposibilă
şi totuşi posibilă poezie tzone bonsoir mult iubită
şi deloc iubită poezie tzone
în regatul tzone poezia tzone îşi leagănă pe genunchi cu tandreţe
nepereche poemele tzone nou născute
în regatul tzone poezia tzone îşi pune pe frunte în loc de coroană
poemele tzone scrise de tzone acum un veac sau două
în regatul tzone poezia tzone ţine în poziţie verticală timpul
în ceasuri pendulă în ceasuri lunete în ceasuri
cu limbile de rocă de lună
în regatul tzone poezia tzone zideşte arcuri de triumf în urma
tuturor devastatoarelor războaie dintre viaţă şi viaţă
dintre viaţă şi moarte dintre moarte şi moarte
în regatul tzone poezia tzone luminează în felinare-catedrale
şi noaptea şi ziua dar mai ales ziua ca să se vadă
şi ziua de foarte departe lumina ei singulară
în regatul tzone poezia tzone roagă statuile să nască pui vii
de statuie şi statuile chiar nasc la vedere pui vii de statuie
în regatul tzone poezia tzone bea deopotrivă poeme pe ape
şi poeme pe vin
în regatul tzone poezia tzone rîde împreună cu socrate
şi înghite whisky de cucută la întrecere cu socrate
în regatul tzone poezia tzone strănută şi strănutul ei răsună
din europa pînă în argentina şi pînă dincolo
şi pînă dincoace de argentina
în regatul tzone poezia tzone şlefuieşte pietre de diamant
cu diametrul cît urechea şi chiar cît şi lira
străvechiului orfeu
în regatul tzone poezia tzone sare ca un copilargintviu
într-un picior din ce în ce mai sus pînă cînd
se loveşte cu creştetul de cer
în regatul tzone poezia tzone şade pe un jilţ ţesut din firele de aur
aduse de poeme lui tzone din împărăţia lui iisus
în regatul tzone poezia tzone îşi şterge de moartea de fiecare zi
şi de moartea de fiecare seară tronul cu batiste imposibile
de mercur
Nicolae Tzone - [pe ape mergem amîndoi ţinîndu-ne de mînă…]
pe ape mergem amîndoi ţinîndu-ne de mînă pe apele pămîntului
fără de sfîrşit şi ne lovim cu fruntea tot de ape ale cerului însă
şi ele de asemenea fără de sfîrşit
nu vorbim limbile noastre de ceasuri bune ne-au părăsit gurile
şi merg la un pas înaintea noastră la jumătatea distanţei
dintre apele de jos şi apele de sus
nu ne privim ochii noştri au pornit de mult înaintea noastră
ochiul stîng privind spre apele de jos ochiul drept privind
spre apele de sus
mergem pe ape amândoi şi din cînd în cînd rîdem şi ne sărutăm
şi apele pămîntului merg mai departe cu noi ca şi apele cerului
cărora le este foarte drag să meargă mai departe
oricît de departe e departe împreună cu noi
ţie ţi s-a descheiat bluza de in în dreptul sînilor mie mi s-a rupt
cămaşa în dreptul omoplaţilor dar nu-i nimic şi chiar dacă
dintr-o dată ne este foarte frig noi mergem aproape alergînd
mai departe oricît de departe e departele
pe ape mergem amîndoi ţinîndu-ne de mînă pe apele pămîntului
fără de sfîrşit şi ne lovim cu fruntea tot de ape ale cerului însă
şi ele de asemenea fără de sfîrşit
*
seara se pune singură pe felia de pîine pe care la gură o duc
şi muşc din ea ca şi cînd aş muşca din chiar carnea mea
cu noapte acoperită sau din carnea femeii mele
cu miere acoperită
îmi număr culorile de pe degete îmi număr cuvintele
pe care le-am rostit altădată
o doamne cît de mult am petrecut de unul singur sugînd
cu nesaţ şi din ţîţa roşie a poeziei şi din ţîţa neagră a poeziei
am fost mereu la un pas de moarte şi nu o dată m-am legat
cu moartea mea peste viaţa mea cum se leagă o monedă
de metal într-o batistă curată şi albă
nu mie mi-a fost totuşi şi iarăşi totuşi frică de de frică
ci fricii mereu şi mereu frică de mine i-a fost
pe asinul blând m-am suit doar atunci cînd am mers
dinspre deal înspre vale cînd dinspre vale spre deal
am pornit am luat blîndul asin în spinare
şi l-am dus pînă sus
sus e un loc bun de pus masa şi de aşternut patul şi de dormit
somn lung şi de numărat visele în care poemul
doar pentru cîteva clipe se lasă cu sîngele la vedere
sus brazii merg în vîrful rădăcinilor tot aşa cum merg tinerii
de optsprezece ani în vîrful picioarelor spre iubitele lor
mai fragile chiar decît şi aerul
sus lumina îşi piaptănă razele direct cu degetele lui dumnezeu
şi iisus numai aici strălucirea ei este cu adevărat unică
sus iubita mea îmi spală cămaşa şi tot aici îşi spală şi cămaşa ei
şi tot aici îşi spală şi îşi pune la uscat rochia de mireasă
sus timpul stă îndelung şi îşi descîlceşte secundele şi le aşază
unele lîngă altele în ordine crescătoare precum filele într-o carte
sus coroana de împărat rîde de împărat şi împăratul are puterea
de a rîde cu poftă de sine
sus eu scriu despre mine şi despre iubita mea pînă cînd uit
cu totul de mine şi de iubita mea
sus vine la mine şi cleopatra şi mă pune să-i povestesc
ce s-a întîmplat în egipt după ce ea s-a lăsat muşcată
de vipera regină
seara se pune singură pe felia de pîine pe care la gură o duc
şi muşc din ea ca şi cînd aş muşca din chiar carnea mea
cu noapte acoperită sau din carnea femeii mele
cu miere acoperită
*
pe flăcări mergem amîndoi ţinîndu-ne de mînă pe flăcările
pămîntului fără de sfîrşit şi ne lovim cu fruntea tot de flăcări
ale cerului însă şi ele de asemenea fără de sfîrşit
nu vorbim limbile noastre de ceasuri bune ne-au părăsit gurile
şi merg la un pas înaintea noastră la jumătatea distanţei
dintre flăcările de jos şi flăcările de sus
24 noiembrie 2010, 18h40
[unde ai pus hai spune-mi unde ai pus soarele de pe cer…]
unde ai pus hai spune-mi unde ai pus soarele de pe cer
că nu mai văd nici măcar la un pas înainte
unde ai dus umbra care mă însoţea ca o soră indiferent de anotimp
indiferent de lună a anului indiferent de zi sau de oră
unde mi-ai ascuns sîngele care pînă acum o secundă sau două
încă îmi curgea tumultuos prin trup
am orbit este limpede mi-am pierdut definitiv umbra
este foarte limpede şi fireşte că chiar am murit nu încape
nici o îndoială că am murit asta chiar că este cel mai limpede
dar tot vreau soarele meu tot vreau soarele mortului
pe cerul mortului şi mai vreau şi umbra mea
devenită umbra rece a mortului
nu am fumat cît timp am fost viu dar acum mi-e dor să fumez
o ţigară moartă aprinsă cu un foc mort şi din care
iese în aer fum mort
fotografiaţi-mă vă rog voi care încă mai sînteţi vii
pe buzele mele moarte cu ţigara celebră a mortului
din care iese atît de mult fum mort încît pare că a sosit
noaptea cea mare în miezul fierbinte al zilei
unde ai pus hai spune-mi unde ai pus soarele de pe cer
că nu mai văd nici măcar la un pas înainte
*
am văzut o bufniţă care scria poezii cu ochii pe noapte
chiar scria nu era o iluzie optică
am văzut un mînz care citea poeziile scrise de mine chiar aici
în pămînt dedesubt unde noaptea ţine de obicei
un miliard şi unu de ani
am văzut o privighetoare cum îşi înfăşura cîntecul cu noapte
peste gură şi peste pleoape
am văzut un elefant dansînd cu patimă cu o furnică chiar
pe dunga de la orizont furnica era în zi elefantul era
în plin miez de noapte
am văzut pe urmă o girafă care mă privea dinspre zi înspre noapte
de la o înăţime cu adevărat impresionantă
am văzut şi un tigru mort care rîdea cu lacrimi chiar la miezul
nopţii de sîmbătă spre duminică
am văzut un peşte cum mergea pe stradă şi rîdea şi el
şi rîsul lui în urma lui se transforma în noapte
*
bem bere roşie din halbe mari de catifea roşie eu şi iubita mea
bem pînă ne uităm numele şi poemele
halbele de catifea roşie chiar sunt de catifea roşie şi berea roşie
este chiar bere roşie şi nu altceva
muşc cu sete din cioburile de catifea roşie şi din catifeaua roşie
curge bere roşie ca dintr-o cişmea roşie numai şi numai apă roşie
bem bere roşie din halbe mari de catifea roşie eu şi iubita mea
bem pînă ne uităm numele şi poemele
*
a doua zi mi-am pus capul pe treptele casei ca pe o minge
şi treptele se gudurau pe lîngă el de bucurie
nici nu cred că au mai existat vreodată în românia trepte de casă
atît bine dispuse
*
chiar aşa şi este chiar aşa şi întocmai aşa la milimetru aşa
dacă pot astfel ca să mă povestesc pe mine mie pe de-a-ntregul
aici în podul de pe strada aurel vlaicu şaizeci mai nou vorbesc
cu pantofii mei negri şi cu fularul meu fumuriu
chiar şi cu şosetele vorbesc uneori şi cu pantalonii de blugi
schimb vorbe de duh şi cu pălăria cu boruri uriaşe
mă duelez în cuvinte care de care mai plastice
mai expresive
la ce bun bănuţul de aur în inima portofelului dacă se-ntunecă
totul atît de puternic şi întunericul pur şi simplu mută
în alt oraş toate hotelurile pline cu fete frumoase
şi bărbaţi suprapotenţi
la ce bun să umblu pe magheru cu rotula genunchiului lui iisus
în palmele mele dacă rotula genunchiului lui iisus
este făcută zob ca şi rotula mea de altfel
peştele care rîdea în urmă cu o zi a dat-o pe plîns este un peşte
de uscat nu a văzut oceanul fluviul sau pîrîul niciodată
chiar aşa şi este chiar aşa şi întocmai aşa la milimetru aşa
dacă pot astfel ca să mă povestesc pe mine mie pe de-a-ntregul
29 noiembrie 2010, 02h14
Nicolae Tzone - scurt pe doi nu e greu să te retragi dacă ai poftă s-o faci în bizara maimuţă
scurt pe doi nu e greu să te retragi dacă ai poftă s-o faci în bizara maimuţă
care se spune că ai fost la începuturile lumii şi-ale humii foarte bine
că nu crezi că te tragi din maimuţă e chiar frumos şi mărinimos
pentru umanitate să crezi că beşica pătrată ce eşti este o picătură de lut
în care a suflat grav şi mofluz dumnezeu
scurt pe doi ochiul viril nu vede putreziciunea la suprafaţă ci foarte profund
în adîncimea ultimă
scurt pe doi butoiul cu vin întîi se bea pe nerăsuflate apoi se umple cu dinamită
şi poezie după care iarăşi se bea tot pe de-a-ntregul tot pe nerăsuflate
scurt pe doi sămînţa ta înflorind în pîntecul de femeie iubită cu nemăsurată furie
fotografiată fiind această misterioasă înflorire miime de secundă
cu miime de secundă
scurt pe doi mă ung cu sare şi mă ung cu miere pe urmă mă las mîncat de gîndaci
de colorado comici şi zburători de la o plantaţie verde la o altă
plantaţie verde şi foarte vie
scurt pe doi america vechea sălbatica furioasa americă de la anul o mie cinci sute
sînt eu chiar eu în clipa cînd mă rostogolesc fără frică în acest poem
fără indicatoare şi fără poteci
scurt pe doi nu beau apă decît din niagara ei am mai spus asta o voi mai spune
scurt pe doi nu mănînc trifoi decît dacă lîngă gura mea gura lui dumnezeu fiind
mănîncă şi ea o dată cu mine trifoi cu patruzeci de foi
scurt pe doi da voi vîna înaintea voastră acest taur mare şi negru acest taur viteaz
care aleargă spectaculos pe linia orizontului încurajat susţinut aplaudat
jertfit indecent de puterile şi misterele fără limită ale zodiei mele
da voi avea mîinile goale apoi fireşte voi merge la bal voi dansa ciuleandra
cu inima taurului ucis elegant mă voi îmbăia în sîngele lui mă voi
masturba în vîrtejul splinei lui lăsînd-o gravidă cu intuiţia mea genuină
cu vocea mea penetrant colosală
scurt pe doi nu vă hliziţi la mine cu ochii reci şi goi urangutani vicleni
ai vremii mele calc pe voi ca plopii şi mestecenii pe dealuri păguboase
ca vulturul pe stîrvurile argintoase
scurt pe doi puterile ce trebuiau să vină au venit şi m-au îmbrăcat pe mine cu ele
scurt pe doi poemele miraculoase ce trebuiau negreşit să se ivească s-au ivit
şi m-au îmbrăcat pe mine pe de-a-ntregul pe dedesubt de celule
şi gînduri cu ele
scurt pe doi va sosi din văzduhuri o bicicletă zburătoare şi se va-mbrăca
pe şaua sa cu mine
scurt pe doi voi pleca undeva unde nu mă veţi mai întîlni vreodată va fi bine
va ploua vertical în urma urmelor mele cu viitorime lipsită
de viitorimea voastră tămîioasă şi laxă
scurt pe doi luna va vorbi impecabil în limba românească
şi în limba franţuzească şi în limba brazilor trăsniţi
de trăsnete pustiitoare şi în limba buruienelor de iască
scurt pe doi carnea mea şi luciferică şi lumească se va face scrum pe buzele
şi îngereşti şi drăceşti ale luminilor şi-ale întunecimilor infinite
surt pe doi îmi voi acoperi oricînd fără ruşine spatele cu giulgiul străvechi
păstrat pînă la noi al tînărului bărbat din nazaret an de an şi zi de zi
şi clipă de clipă nemilos bătut în locul nostru în cuie pe cruce
pe tăpşanul golgota
scurt pe doi fulgerul va brăzda cerul mai întîi de trei ori apoi va trăzni de treizeci
şi trei de ori pe urmă iarăşi va bubui de o mie de ori
de un milion de ori dar petru nu va trăda
scurt pe doi ploaia care se va porni deodată va fi cu totul a noastră se va lăsa
iubită şi îmbrăţişată se va lăsa răsfăţată şi înmulţită se va lăsa sărutată
împletită în nouăzeci şi nouă şi în nouă sute nouăzeci şi nouă dezpletită
scurt pe doi cucul va sta pe ouăle sale în cuib în vecii vecilor ca o coroană
împărătească de neclintit de pe o frunte înţeleaptă şi glorioasă
scurt pe doi poemele imperiale vor cutreiera munţii şi dealurile vremilor ca oile albe
şi ca miei albi în vremuri de decenţă şi bunăstare vulturii se vor amesteca
şi fecunda cu ele născînd poemele-vultur şi vulturpoema
care pe dinafară va fi învăţată de toate lucrurile şi de toate
fiinţele din lumile de faţă şi de oriunde şi de oricînd
scurt pe doi deşteptarea piele de pe trup deşteptarea suflet de sub piele
deşteptarea tu mînă şi tu genunchi şi tu ureche şi tu geană şi sprînceană
căci dimineaţa care începe poate fi eternă
scurt pe doi frumuseţea cărnii şi frumuseţea gîndului coborîte ca doi soli de vază
în poem mîncîndu-se din ochi una pe alta sorbindu-se pe de-a-ntregul
una pe cealaltă nesăturîndu-se niciodată una de alta
scurt pe doi domnul cîine şi doamna pisică copilul cîine şi fetiţa pisică bunicul
cîine şi bunicuţa pisică iau cina împreună la capşa mănîncă delicaţi
cu beţişoare de orez salată de frunze de pătrunjel
scurt pe doi bărbatul care sînt va naşte fiii şi fiicele lui izbînzi strălucite
ale amorului suprapotent dintre coapsele mădularelor lui şi literele
imprevizibile de pe cîmpiile de la marginea cefei lui impresionante de taur
în egală măsură firesc grotesc şi infragrotesc bărbatul care sînt va duela
cu moartea şi scaeţii fără teamă bărbatul care sînt va îmblînzi miezul
de noapte care se anunţă pe cît de glorios pe atît de infernal bărbatul care
sînt va bea aceast pahar cu apă ţîşnită din piatră bărbatul care sînt va săpa
conştiincios acest mormînt strălucitor în miezul mării negre cînd vor dori
să moară toate furtunile să vină aici bărbatul care sînt va mulge
caprele de pe cîmpiile greciei şi-i va da să bea lapte din pumnii lui
însinguratului homer şi-l va ajuta să scrie continuarea odiseei bărbatul care
sînt va ridica vulturpoema pe catarg va urla la zei în limba lor fără cusur
le va spăla apoi cu umilinţă înzecită gleznele agere şi perucile fără de
moarte şi cămăşile de mătase rătăcite printre pădurile de nouri zburători
pe cerurile de deasupra
scurt pe doi a venit poate clipa în care fîntînile din adîncime ar putea umbla
dimpreună cu oamenii pe cărarea diurnă şi pe cărarea nocturnă a venit
vremea în care poeţii vor putea locui în fîntîni vor putea dormi în miezul
inimii lor cu izvoarele nesupuse şi de nesupus vreodată
scurt pe doi oboseala poate fi învinsă numai cu somnul cel intens rămuros
numai cu somnul cel intens somnoros somnul de bronz
al purităţii neliniştite imflamate pînă-n străfunduri
scurt pe doi submarinul celebru nautilus va pleca numai cu mine şi cu iubita mea
în marea epocala senzaţionala călătorie numai cu mine şi cu poemul meu
cel nevăzut de broaştele orăcăitoare de la suprafaţa lacului obscur
numit ţară literară fără verticalitate şi fară coloana presupus vertebrală
aşezată nemijlocit la vedere
scurt pe doi arde în aceleaşi secunde şi cîteodată periculoasa şi soioasa mare neagră
şi superalbastra şi veşnic strălucitoarea mediterana arde şi caiafa şi ana
arde deodată şi apa vieţii şi apa morţii ard şi deştepţii şi idioţii
ard şi paznicii şi hoţii
scurt pe doi pupăza din tei înghite teiul şi teiul explodează infernal mai ceva
decît bombele zvîrlite peste hiroşima în celălalt veac şi ion creangă
tot nu se opreşte din rîsul lui genial rîs fără limite fără leac
numai şi numai ţepuşă ascuţită lîngă ascuţită mortală ţepuşă
scurt pe doi unu şi cu unu fac douăzeci şi unu trei şi cu trei fac două mii trei
anul în care mă scald ca prunc al străbunei strărelei humanităţi
ca umbră a domnului cu gura de sîrmă ghimpată supranumit încă
din trecutele veacuri împăratul excelenţa sa întunecimea sa
diavolul cu ţeasta de fier şi de piatră nepisată
scurt pe doi patru şi cu patru fac în prima clipă douăzeci şi patru iar în clipa
următoare unul încălecat promiţător cu celălaltul iar cinci şi cu cinci
fac o mie de sfinţi aşezaţi goi de gardă lîngă stăpîna peştilor trăitoare
în marile lacuri ale bucureşcilor iubiţi din fiu în fiu din fiică în fiică
din pirgu în pirgu şi din pena corcoduşa în bunicul şi bunica
scurt pe doi toamnele care se vor prăvăli peste noi nu vor mai fi de soi vor fi
de beznă şi noroi vor fi de gripă şi pelagră de ploaie sărată şi de ploaie acră
scurt pe doi iernile vor spăla talpa dreaptă a iadului cu partea bărbătească din noi
şi talpa stîngă a iadului cu partea femeiască un pic mai puţin aspră
care ne locuieşte de asemenea puhoi
scurt pe doi vulturpoema va fi tandră mereu va fi salvatoare va zbura pe uscat
şi va pluti pe mare se va strecura infinitului cer prin buzunare
şi lui dumnezeu prin gura încăpătoare pe după limbă şi printre maxilare
scurt pe doi luna va lumina pe mai departe chicotind craterele din burta ei
vor fierbe laptele pe care cu închipuirea noastră laşă nu ne vom
mai sătura să-l bem
scurt pe doi podul de piatră cîteodată se va dărîma cîteodată nu se va dărîma
totul va depinde de cît de norocos sau de nenorocos vor fi imberbul
sau infanta domnul sau doamna amantul sau amanta
care trec fără încetare pe el
scurt pe doi atenţiune bufniţă neagră la orizont moarte (ne)iubită trei paşi înapoi
nu fluieraţi copii hai hai treizeci şi trei de paşi înapoi
căci trec oamenii de noroi de noroi negru şi puturos
din creştetul capului pînă-n vîrful picioarelor
scurt pe doi scufiţa roşie îl muşcă aşa dintr-o dată pe lup de beregată
şi sîngele lupului începe să curgă şuvoi prin deasa pădure
şi blana lupului începe să se deşire ca şi un ciorap cenuşiu
pe un picior scheletic de bătrîn şi urechile lupului încep
să se elibereze de zgomotele depozitate în ele ani după ani
scurt pe doi marea avalaşă va trebui să se întîmple cît de curînd
şi dacă sub ea vom pieri va fi bine chiar foarte bine
căci acoperiţi de zăpezi îngheţate altfel ne va fi decît îmbrăcaţi
pentru eternitate în fierbinte pămînt
Nicolae Tzone - hai să mîncăm pur şi simplu zăpadă şi gheaţă (fragmente)
poemule majestate dă-te un pic mai încolo să-ncapă în sanie şi marele urs alb
din antarctica
poemule majestate hai să mîncăm pur şi simplu zăpadă şi gheaţă hai să înotăm
cu braţele goale pe sub pămînt de la un pol către celălalt pol al planetei
poemule majestate să aprindem focuri mari sub ţîţele iubitei să ne facem scrum
de dragul ei dar ea să nu ştie să nu afle niciodată de vremelnica noastră
rostogolire-n cenuşă
poemule majestate să răzuim lumina lunii de colţii albi ai acestor castori nespus
de flămînzi care se nasc chiar acum din şoldurile noastre
poemule majestate să sfinţim pietrele de toate mărimile să nu mai poată
niciodată semeni să mai arunce cu ele în semeni
poemule majestate hai să-i înviem dintre morţi chiar acum chiar în secunda
aceasta pe toţi poeţii mari pe care-i iubim
poemule majestate hai să ne încoronăm noi între noi şi-apoi să-ncoronăm
cu coroanele noastre şi moartea noastră să nu fie carecumva
geloasă pe noi
*
arnea ta e casa mea intru prin toate ferestrele în ea şi mă culc fericit fie
pe pernele de nea ori de catifea fie pe atît de răcoroasa şi atît
de primitoarea podea
carnea ta e ninsoarea mea devin cel mai pufos bărbat din ţara de pe dîmboviţa
cînd din tălpi pînă în creştet mă îmbrăţişezi cu ea
carnea ta e cartea mea la care scriu şi dimineaţa şi seara cînd lumina este de
frumuseţe mai grea cînd întunericul se plimbă pe pămînt
în caleşti cu roţi canapele şi cai de cafea
carnea ta e lumina mea ca prin rai merg pe vîrful degetelor pe sub ea şi pe
deasupra de ea
carnea ta cînd alerg cu vîrful limbii pe ea e marea mea neagră şi deopotrivă
mediterana dintre corsica sicilia şi malta
carnea ta e coroana mea sînt cel mai puternic bărbat din ţara de pe dîmboviţa
cînd mă încoronez peste creştet şi peste tot trupul cu ea
carnea ta e capodopera mea scriu de veacuri filă cu filă la ea şi sînt fericit
ca un miel alb care paşte prima iarbă verde a anului
*
va veni moartea şi va tăia lemnele epocii mele pe oasele mele şi pe carnea mea
cu satîrul cel negru şi greu al nimicului
va veni negrul cel mai dens şi va începe să danseze pe oasele mele şi pe muşchii
mei încă nu morţi de tot încă nu pentru totdeauna învinşi
va veni trenul cu o singură trecece pe linia orizontului trenul plin cu morţii
cei mai frumoşi şi mai eleganţi ai planetei trenul cu un singur loc încă liber
al meu undeva pe ultima scară în ultimul vagon
dar va veni şi poemul cu o singură trecere pe muchia zării poemul cu un singur
locuitor poemul cu un singur fotoliu în casa transparentă de sticlă
poemul cu un singur stăpîn
şi moartea rîde la orizont şi poemul cu un singur locuitor străluceşte la orizont
ştiu că eu sunt poemul cu o singură trecere pe muchia zării ştiu că eu sînt singurul
lui locuitor ştiu că eu sînt singurul lui stăpîn dar neliniştea din oasele
mele şi din muşchii mei este departe de a fi neînsemnată şi trecătoare
şi-atunci îmi înmoi degetele în sîngele meu încă atît de roşu încă atît de viu
şi scriu
pesemne că poemul care trece o singură dată pe muchia zării este jumătate moarte
şi jumătate om
pesemne că moartea care rîde la orizont este jumătate om şi jumătate poem
pesemne că eu însumi sînt încă din burta mamei mele jumătate moarte şi jumătate
poem
*
din sicriul meu lustruit de geana tînără a faraonului tutankamon curge viaţa mea
ca vinul dintr-un pahar plin în care continuă să se toarne vin roşu cu găleata
toată viaţa mea miroase a vin şi a frunză de viţă de vie toată viaţa mea
revărsîndu-se din sicriul prea mic pentru ea miroase a vînt rostogolit
peste şi printre boabe de struguri
am iubit mult foarte mult carnea mătăsoasă a iubitei mele am iubit mult
foarte foarte mult toate cele nouăzeci şi nouă de ţîţe pe care iubita mea
mi le punea zi de zi între buze ca pe nişte flori roşii ca pe nişte
ulcioare de lux
cînd a venit vremea să mor şi am murit îndrăgostit de ea am murit
focuri de tabără au aprins ucenicii mei pe dealurile din poemele mele
cu piramidele de piatră şi foc la vedere
şi din stelele locuite de oamenii viitorului au venit poeţii pe care nimeni de pe
pămînt nu-i cunoaşte şi au scris versurile din care mi s-au ţesut hainele
în care-am fost îmbrăcat
şi din pietrele pe care vreodată le-am atins a ţîşnit aur şi pavate cu aur au rămas
pentru totdeauna toate drumurile pe care cîndva am trecut
am fost cel mai bun dintre semenii mei şi am murit cu speranţa că poate vor vrea
să devină mai buni decît mine
din sicriul meu lustruit de geana tînără a faraonului tutankamon curge viaţa mea
ca vinul dintr-un pahar plin în care continuă să se toarne vin roşu cu găleata
*
mă spăl pe limbă cu apa care cîntă în mîinile lui iisus cînd o bea
mă spăl pe fiecare vers pe care-l scriu cu apa care cîntă în mîinile lui iisus
cînd o bea
mă spăl pe ochi cu viaţa tatălui meu care a murit de mult şi cu viaţa mamei mele
care m-a născut de mult
mă spăl pe limbă cu apa care cîntă în mîinile lui iisus cînd o bea
*
dumnezeu din ce în ce mai curios şi-a sumes mînecile cămăşii de pînză de in
pînă deasupra de coate după care a înfipt toate cele zece degete deodată
în creştetul capului meu şi mi-a întors capul pe dos
nu mai am de ales voi umbla de-acum înainte printre semeni cu capul întors
pe dos ca o floare sîngerîndă
Nicolae Tzone - [voi scrie repede din ce în ce mai repede…]
domnului Mihai Şora
voi scrie repede apoi voi bea şi voi mânca ceea ce am scris
pînă la ultima silabă de sânge de fier şi de apă
voi scrie din ce în ce mai repede poate aşa voi înnebuni
cu mult mai târziu sau poate niciodată
voi scrie pe tot ce se vede şi deopotrivă voi scrie cu o viteză uluitoare
pe ceea nu se vede
trebuie fără modestie să vă spun o dată în plus că eu văd
ceea ce îndeobşte nu se vede de către pămînteni
şi uneori nici chiar de nepămînteni
uite-l pe eminescu tânăr trecând dintr-o librărie în alta prin centrul vienei
uite-l pe rimbaud cum scrie în transă pagină după pagină
la un anotimp în infern
uite-l pe baudelaire chiar în timp ce-şi trece prin păr câţiva stropi
de vopsea de culoare albastră
uite-l pe mihai şora cum îi şopteşte la ureche ceva ce nimeni
nu aude în afară de mine lui fundoianu
sunt la paris şi sena le trece pe sub pleoape ca o soră bună
ca o mireasă superbă a timpului şi a netimpului
mihai şora zâmbeşte fundoianu zâmbeşte ce mai e pe la bucureşti
pe la paris ce mai este
mireasa timpului şi a netimpului îşi vede de ale ei mireasa timpului
şi a netimpului aude împreună cu mine cuvintele toate care se spun
voi scrie repede apoi voi bea şi voi mânca ceea ce am scris
pînă la ultima silabă de sânge de fier şi de apă
voi scrie pe tot ce se vede şi deopotrivă voi scrie cu o viteză uluitoare
pe ceea ce nu se vede
*
stau cu spatele lipit de spatele pietrei care seamănă din ce în ce
mai mult cu un iaz limpede şi răcoros
din cînd în cînd dau cu apa limpede şi răcoroasă în piatră
şi piatra face la suprafaţă cercuri fără de număr
cînd seara vine mă scufund în piatră ca în apă şi merg
pe dedesubtul pietrei cu ochii deschişi
dimineaţa mă spăl pe obraji cu piatră pînă şterg de pe ei
orice urmă de noapte
ies surîzînd din piatră şi piatra se scurge de pe mine limpede
şi răcoroasă ca stropii de apă pe apă
dacă vreau pot să alerg cum alergam în copilărie prin iarbă
fără să obosesc vreodată
prin piatră dacă vreau pot să alerg de asemenea cum alergam
în copilărie prin iarbă fără să obosesc niciodată
*
mihai şora venea dinspre universitate spre dîmboviţa alături
de mircea eliade
bucureştii zumzăiau de lumini vii mireasa timpului şi a netimpului
trecea de pe strada pe care erau pe strada unde urmau să ajungă
mihai şora ţinea în mâna dreaptă o carte de mircea eliade
proaspăt ivită de sub tipar
păşeau dinspre universitate spre dîmboviţa din timp în timp
mireasa timpului şi a netimpului se oprea în loc să-i privească
Nicolae Tzone - iată iată ce frumos străluceşte cuţitul de vînătoare de tauri
sîngele ca o cămaşă fără nasturi ca o pînză de in necusută o pînză imensă
în care dumnezeu stă înfăşurat cînd nu umblă cînd nu vede cînd nu vorbeşte
sîngele apă bună de băut pentru versurile care nu mor niciodată culcuş
pentru literele care dorm în răni ca păsările de munte în văzduh
ca bursucii dolofani în miez de pădure
m-am tăiat soră viaţă cu un cuţit de vînătoare de tauri perfect în două
jumătate de coloană vertebrală la stînga jumătate de coloană vertebrală
la dreapta jumătate de cap într-o parte jumătatea a doua în alta
şi durerea e-mpărţită între mine şi mine jumătate jumătate şi moartea din mine
tot aşa jumătate este prăvălită la stînga jumătate este prăvălită la dreapta
se află de aceea într-o derută cumplită nu ştie în ce parte să plece
cu toată puterea astfel încît să nu mai rămînă nimic înapoi astfel încît
dispariţia să fie totală astfel încît viaţa să nu mai aibă nici un milimetru
de sprijin căci viaţa nu mai e viaţă doar atunci cînd nu mai are nici
o fărîmă nici un grăunte nici o celulă de moarte în ea
sîngele îmi curge din gîtul tăiat în două fluviul unic are acum două albii distincte
peştii roşii s-au împărţit în două se cheamă unii pe alţii din două mătci
paralele peştii părinţi s-au despărţit de peştii copii peştii bărbaţi
s-au despărţit de peştii femei iubiţii peşti s-au rătăcit de iubitele peşti
şi este în aer un zumzet fără sfîrşit ţipetele sînt ascunse însă
cu demnitate între solzii trişti şi disperaţi
şi ficatul este în două tăiat şi fierea cea amară şi-a împărţit amărăciunea leşioasă
în două cu un zid de aer cu un zid înalt prin care se vede cît de bine
cît de îndemînatic a fost tăietura făcută
o jumătate de limbă atîrnă într-o jumătate a gurii o altă jumătate atîrnă în cealaltă
jumătate a gurii şi fiecare jumătate a limbii şi fiecare jumătate a gurii
vede străvede în alt fel orizontul şi viaţa şi moartea şi întregul şi partea
şi poemul gîndit şi nescris cu o secundă înainte de măcelul meticulos
zadarnic încearcă să le păstreze laolaltă zadarnic încearcă să oprească
de la înstrăinare cuvintele silabele tăiate fără fisură în două
altfel cu totul altfel se organizează jumătatea de poem în jumătatea de gură
în jumătatea de limbă despărţită de matcă dar care e matca şi care
e partea înstrăinată care este poemul prim şi care este poemul secund
şi jumătatea din stînga a capului meu spune la revedere jumătăţii din dreapta
a capului meu fiecare dintre ele ştie că va avea altă biografie alt destin
că va dormi pe o altă pernă într-o altă cămaşă de iluzii şi sînge
întunericul are două guri are două ţeste sexul are două patrii două capitale în care
să se prăvălească precum cozile de balene în oceanul fosforescent
ora are minutul dublu şi ea este dublă şi timpul este plin de secunde secţionate
în două ca fructele ori bivolii în putrefacţie de viermii vii şi voraci
de altminteri este imposibil de ştiut dacă pasul este înainte sau înapoi
dacă înaintarea este în trecut sau în viitor
sigur este că stagnarea nu va fi niciodată posibilă că viaţa va muşca din moarte
fără oprire că moartea va muşca din viaţă mereu cu o înzecită forţă
doamne ce curios ce curios lucru că nu o poate învinge deplin şi definitiv
iată iată ce frumos străluceşte cuţitul de vînătoare de tauri
pe filele acestea de hîrtie încă albe încă pure încă nevinovate
nicolae tzone scrie un poem poate chiar poemul acesta
nicolae tzone căţărat pe propriul spate ca o liană vara pe ziduri umbroase
scrie un poem pe care vrea să-l bea pe care vrea să-l mănînce
pe care vrea să-l dizolve în intestinele sale transparente
sau deopotrivă în creierul nu mai puţin transparent
scrie poate chiar poemul acesta pe care tu întîmplător răbdător cititor îl citeşti
în lipsă de ocupaţie în lipsă de altceva mai bun de făcut
în lipsă de altceva mai intens de trăit
da ornicule care toci secundele ca gloanţele zidurile de cărămidă la tragerile
de după amiază în cazarma din nord-vestul oraşului da pajură
care uneşti vîrfurile de munţi din realitate cu vîrfurile de munţi
din văile creierului nostru cel de toate nopţile nicolae tzone scrie
căţărat pe umerii lui nicolae tzone la rîndul său căţărat pe umerii
lui nicolae tzone un poem despre căderea şi decăderea imperiului vieţii
şi al morţii în haos scrie încet şi meticulos scrie atent şi direct
fără metafore fără infectele înflorituri care mai mult ascund
decît mărturisesc
iată-l în aceste secunde aparent fără istorie fără urmări în cartea recordurilor
pe nicolae tzone cum se caţără furios cu bocancii de schi înfrunziţi
în picioare pe nasul lui nicolae tzone cum nicolae tzone de sub
nicolae tzone în picioare cu temeinicii abia lăudaţii bocanci
de schi se caţără la rîndul său pe nasul lui nicolae tzone căţărat deja
pe nasul lui nicolae tzone şi acesta din urmă scrie cu var pe cer
poemul acesta care chiar acum este citit şi memorat
de un cititor cumsecade de un cititor aproape plictisit
poemul pluteşte prin aer ca un avion cu motorul de pămînt şi cu elicea de iarbă
nici nu ştie ce este sau cine este sau cine va deveni nu ştie încotro
să ţîşnească dacă este bine sau nu să se retragă în sine însuşi
pînă la dispariţie ori dacă să se răstească deodată la bietul om
să-i muşte urechile sau poate mîinile să-i răsucească ori nu limba în gură
să-i dezlipească vreun vas de sînge din adîncul pieptului
şi să-l lase să curgă la vedere pe trup
nicolae tzone cu picioarele pe umerii lui nicolae tzone la rîndul lui cu picioarele
pe umerii lui nicolae tzone la rîndul lui cu picioarele pe umerii
lui nicolae tzone merge pe drumul de litere care se naşte concomitent
cu fiecare pas pe care-l face cu fiecare respiraţie pe care o trădează
merge şi nu se împiedică merge şi nu cade nu se prăvăleşte în praf sau fireşte
în frunze sau fireşte în cine ştie ce apă mai mult sau mai puţin
tumultuos curgătoare
merge uite chiar pe vîrfuri un şir întreg de nicolae tzone merge pe vîrfurile
picioarelor şi va fi de ajuns undeva înaintea lui doar o pietricică simplă
pentru ca primul nicolae tzone să cadă şi concomitent
şirul de nicolae tzone desenaţi pe înălţime să se risipească
în spaţiul orizontal complementar
multiplicarea pe verticală este poate ca un cuţit de oţel în inima plictiselii
este ca o sfidătoare coborîre în sus ca o disperată urcare în jos
susul şi josul înaltul şi valea fiind altceva decît noţiunile
din dex-ul cuviincios vizibil castrat
sus e cuibul jos e somnul între cuib şi somn sînt viaţa şi moartea
împletite împreună ca peste umeri părul infantei
într-o singură şi splendidă coadă blondă sau brună
sus e drumul cerului jos e cerul drumului oriunde ai pleca de fapt nu pleci
nicăieri de fapt tot în tine ajungi de fapt de tine nu scapi niciodată
sus sînt neuronii puternici vascularizaţi jos e sîngele care vorbeşte singur cu sine
poemul este unealta cea mai precisă prin care se face transferul
pe verticala imperfectă impură
sus e aripa care se roteşte în spirale aiuritoare jos e zborul care avansează
fără să se mişte fără să se clintească măcar
sus e nicolae tzone viu şi util morţii fără întoarcere jos e nicolae tzone mort
şi util vieţii fără întoarcere
multele picioare aşezate în scară şi multele capete împletite în trepte
merg şi gîndesc imprevizibil cîteodată toate deodată
cîteodată cîte unul sau trei cîte două sau şapte cîte patru sau opt
poemul este astfel singurul care este credibil el este confortabil situat totdeauna
şi la suprafaţă şi în adînc şi deasupra şi jos şi în părţi şi în centru
şi în miezul cercului şi în marginea cercului
poemul bea şi mănîncă viaţa pentru ca viaţa să poată încremeni
în cuvinte intraductibile
poemul bea şi mănîncă moartea pentru ca moartea să poată înfrunzi
în cuvinte intraductibile
şi nicolae tzone cu picioarele pe umerii lui nicolae tzone cu picioarele pe umerii
lui nicolae tzone cu picioarele pe umerii lui nicolae tzone
este o entitate intraductibilă
unul căţărat peste altul unul mergînd deodată cu altul... unul şi totdeauna altul
nicolae tzone îşi înghite moleculă cu moleculă mormîntul
pînă cînd acesta devine pe deplin invizibil
poemul nu cade poemul nu moare poemul un miliard la sută viaţă
un miliard la sută moarte nu uită niciodată ochii deschişi
nicolae tzone nu coboară nu se înalţă nicolae tzone asemeni poemului
un miliard la sută moarte un miliard la sută viaţă
nu uită însă niciodată ochii închişi
Nicolae Tzone - ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte drept în ochi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi îmi recită poemele pe care cîndva
cine ştie cînd în care viaţă sau în care moarte le voi scrie
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi îmi numără cuvintele nenăscute
de sub limba veşnic neastîmpărată
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi îmi piaptănă părul negru
cu un pieptene alb şi strălucitor din os de jaguar
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi se spală pe obraz şi pe mîini chiar
cu sîngele care îmi curge din obraz şi din degete
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi-n timp ce mă naşte plînge în hohote
hohote fără de care şi iadul şi raiul rămîn fără pereţi şi fără porţi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi înghite cu bucurie praful galben care din gura mea în gura ei se înalţă chiar în clipele în care eu sfarm între
dinţi speteaza scaunului de piatră galbenă pe care e aşezată
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi-şi ridică în spuma primitoare a văzduhului poalele rochiei de piatră galbenă care îi acoperă gleznele şi pulpele
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă roagă să nu care cumva de drag de ea
să mă dau de trei ori peste cap şi să devin chiar piatra galbenă
în care ea este pînă dincolo de ochi scufundată
*
singurătate foarte singură sînt atît cît cu ochiul din orbită şi deopotrivă
atît cît cu ochiul minţii se poate limpede zări
singurătea cea mai singură cu putinţă sînt de pe acest pămînt cînd extrem
de nenorocos cînd inexplicabil logic de norocos
singurătate maximă sînt din creştet pînă în tălpile neobosite de mers
şi din locul în care mă aflu orizontul seamănă cu un lup sau cu un urs amîndoi
foarte negri foarte înalţi foarte războinici flămînzi şi nemîncaţi
probabil de vreun veac şi ceva
şi din locul în care mă aflu jur împrejur de mine cresc pietre galbene
pietre galbene lîngă pietre galbene dese şi fragile ca firele de iarbă
*
hai dă-ţi jos pielea cea roşie şi strălucitoare de pe tine şi iubeşte-mă aşa jupuit
cum eşti cu sîngele tău şi cu carnea ta şiroind de pe tine
şi scrie-mi pe dedesubtul pîntecului poemele care nu se vor pierde niciodată
de pe suprafaţa pămîntului
şi scrie-mi pe măduva albă a oaselor cum plămădeşti tu din carnea ta roşie şiroindă
soarele lumilor viitoare
hai nu ţipa de durere durerea te ţine viu durerea te face nemuritor şi veşnic
durerea te face zeu
hai nu-ţi muşca limba de durere ci chiar durerea muşc-o de limbă pînă devine
nevorbitoare
*
dar eu am acest arc de lemn de corcoduş şi pun în el săgeţi care zboară
pînă dincolo de moarte
dar eu am această pulpă foarte musculoasă care urcă de dimineaţa pănă seara
muntele din miezul pulpei tale
dar eu am această limbă care a adus în gura mea toate cuvintele de carne
şi de sînge ale poemului fără egal
dar eu am această ureche lipită direct pe inimă care aude viaţa vieţilor
de dincolo de viaţă
dar eu am acest genunchi tare ca oţelul care sparge în cioburi perfect egale
capul altminteri indestructibil al diavolului
dar eu am acestă femeie pe care o mănînc şi pe care o sorb şi cu care merg la dans
şi în carnea căreia îmi scrijelesc cu iscusinţă viziunile
dar eu am acest cocoş roşu şi neînfricat care zilnic în ţeasta umanităţii sună
deşteptarea din stupiditate din senilitate şi sterilitate
*
tocmai m-am întors de la vînătoare din junglă împreună cu iubita mea
tocmai am despicat în două ţeasta rinocerului şi trunchiul rinocerului
şi le-am pus în groapa cu jar la fript şi la copt
tocmai am mîncat carne dulce şi oase dulci de rinocer împreună cu iubita mea
tocmai am făcut dragoste cu iubita mea cu trupurile azvîrlite generos
în iarba mătăsoasă şi răcoroasă a amazonului
tocmai s-a ridicat pe cer luna nouă gravidă cu sămînţa mea şi a iubitei mele
*
eu nu mai am poftă nici să trăiesc nici să mor
eu nu mai am poftă să fiu avionul cu motor curajos al planetei
din ce în ce mai degenerate
eu nu mai am poftă să împuşc acest elefant dizgraţios în moalele capului
cu elicele argintii ori aurii ale imaginaţiei
eu nu mai am poftă să mă sui pe iubita mea şi să o împuiez cu puii mei şi ai ei
mîine poimîine cu certitudine morocănoşi indiferenţi şi nerecunoscători
eu nu mai am poftă să pisez sare pe beregata imbecilor fără număr parcă
ai neamului meu
eu nu mai am poftă să urinez în culori în amintirea prietenului meu de peste veac
tristan tzara aici în periferiile pitice şi schiloade ale europei
eu nu mai am poftă să cos aripi de îngeri peste jegul multimilenar
al bucureştiului adorat
eu nu mai am poftă să sar într-un picior de pe un fir de bărbă albă pe un alt fir
de barbă albă al mult prea răbdătorului dumnezeu
eu nu mai am poftă să mai am poftă de ceva vreodată în această provincie
etern cu splina prea mică etern cu inima prea măruntă
*
mă întrebi dacă nu mi-e frică teribilă că va veni ziua în care voi fi omorît
la colţul străzii cu bolovani de trufaşii mei concetăţeni şi îţi răspund că nu
mă întrebi dacă totuşi nu m-am gîndit niciodată să mă ascund în boscheţii
de la restaurantul doina şi să mă fac muşcat de pistol cu gloanţe reale
ca urmuz şi îţi răspund că nu
mă întrebi dacă mai vreau să zbor ca un flutur de aur în genele şi în sprîncenele
vieţii de fiecare zi imaginîndu-mi că bunătatea ei este măcar cu un milimetru
mai întinsă decît răutatea ei şi îţi răspund că nu
*
mă culc şi visez o grădină verde cu foarte multe pietre mari galbene
pe toată întinderea ei
şi-n fiecare piatră galbenă iubita mea se priveşte într-o oglindă de piatră galbenă
şi-şi piaptănă părul care-şi schimbă din clipă în clipă culoarea
şi-n fiecare piatră galbenă iubita mea îşi desface de pe pulpe foarte încet
ciorapii de mătase de piatră galbenă
eu păşesc în aerul foarte dens în ozon şi îmbrăţişez cu tandreţe fiecare piatră
galbenă din grădina pardosită cu iarbă foarte verde şi copaci foarte verzi
eu sărut fiecare piatră galbenă în care iubita mea îşi piaptănă părul cînd negru
cînd galben cînd albastru cînd verde
eu scriu te iubesc pe fiecare piatră galbenă şi iubita mea citeşte cu vocea ei
fiecare literă care odată citită de ea se dezlipeşte de pietrele galbene
şi se lipeşte pe cer la orizont
*
nu îngere nu te vreau în orbite nu te vreau în cuvinte şi mai ales nu te vreau
în bucata de carne care mai sînt
mănuşile albe sînt de fapt pentru morţi pentru marii morţi vreau să spun
pentru morţii indestructibili pentru morţii totdeauna victorioşi
şi eu sînt şi o uriaşă mănuşă albă şi eu sînt şi mortul indestructibil
cu o imensă pelerină albă pe umeri şi cu o pălărie foarte înaltă
şi de asemenea foarte albă pe frunte
nu îngere nu-ţi pleca umil fruntea şi nu cerşi bunăvoinţă oricît de puţină
azi nu te vreau azi sînt departe de tine azi eu sînt şi miezul şi coaja
cuvîntul departe
azi îmi iubesc moartea azi îmi ador obrazul rece şi negru azi îmi protejez
vehement ochiul meu în sine întors fără nici un regret
lumea de afară semenii de neant românia de ceară moale nu mai există
nici măcar în amintire
şi pe mine nu mă interesează nimic altceva decît moartea mea
cu mine însumi cinstită moartea mea sigură foarte foarte sigură
*
din miezul pietrei galbene iubita mea cîntă unul după altul şi cîntecul meu de botez
şi cîntecul meu de moarte
din miezul pietrei galbene se răspîndesc în văzduh şi cîntece de nuntă
şi cîntece de înmormîntare
din miezul pietrei galbene iubita mea îmi trimite scrisori în care aşează poemele
pe care le-am scris ieri imediat după ce am murit
din miezul pietrei galbene iubita mea nu se mai satură să mă privească în ochi
din miezul pietrei galbene iubita mea cu părul galben şi negru şi verde şi roşu
de la un minut la altul îmi spune înduioşător de tandru iubitul meu ai fost
mort şi ai scris tot timpul cînd ai fost mort acum înviază ca şi cînd
nu ai fi fost mort nici o singură clipă
din miezul pietrei galbene iubita mea mă priveşte drept în ochi din ce în ce
mai adînc
amîndoi sîntem morţi norocoşi morţi victorioşi şi vom învia poate cîndva
sau cine ştie
Nicolae Tzone - [ceasul bun îmi linge faţa cu limbile lui de pisică leneşă...]
lui gelu iova
ceasul bun îmi linge faţa cu limbile lui de pisică leneşă adormită pe jumătate
ceasul rău mă străpunge cu limbile lui reci şi metalice şi mai presus
de toate insomniace
timpul bun mi se pune dulce ca mierea şi ca laptele sub limbă şi deopotrivă
sub pernă
timpul rău mă îmbracă-n pămîntul lui negru şi aspru de la creştet pînă în tălpi
cînd timpul e rău nu mai am nevoie nici de miere şi nici de lapte dulce
sub limbă sau deasupra de limbă sub pernă în pernă
sau deasupra de pernă
cînd timpul e rău dumnezeu îmi întoarce spatele şi mă părăseşte-n pustiu
cînd timpul e bun iisus îmi întră în casă şi-mi arată rănile lui de pe cînd
zăcuse pe cruce în cuie bătut acum două milenii
cînd timpul e bun pot fericit să port şi papuci de miere şi cămaşă de miere
şi pantofi de lapte şi haină de lapte
cînd timpul e bun nu-ntorc nimănui spatele şi mai cu seamă
nu-mi ascund nimănui faţa
cînd timpul e foarte bun cînd timpul bun e cel mai bun sînt pregătit
să muşte din mine cu drag toate poemele mari
de pe suprafaţa pămîntului
*
sînt tăbliţa de lut pe care poemele de acum cinci mii de ani sînt mai vii
şi mai tulburătoare decît oricînd
sînt vulturul pe care poetul român nichita stănescu l-a privit în ochi
atunci cînd a scris poemele lui despre domnul vultur
sînt tăbliţa de lut pe care fără să mă-ntrebe poemele de acum cinci
mii de ani mi-au scris numele
*
tzone e un nume rar în poezia română tzone e un nume far
în poezia română
tzone nu e tzara tzone nu e naum zis şi gellu nu e luca zis şi gherasim
tzone e stăpînul limbii române tzone este zeul bătrîn al poeziei române
tzone e un butoi cu vin care are în el în loc de vin dinamită
tzone e singurul poet antic care s-a păstrat viu în magma vulcanică
de la poalele muntelui vezuviu
tzone e sicriul capodoperă cu singurele poeme capodoperă ale limbii române
şi-ale literaturii române
tzone e zăpada de pe munţii carpaţi şi de pe himalaya tzone este
pluralitatea munţilor carpaţi şi himalaya în poezia română
tzone nu e tzara nu e eminescu zis şi mihai nu e mazilescu zis şi virgil
tzone ca să nu-l vedeţi voi niciodată dormind doarme în adîncul dunării
într-o ştiucă lungă de o sută de metri şi lată de o sută de metri
şi concomitent în adîncul nilului în burta uriaşă a împăratului
crocodil sau mai poeticeşte spus a faraonului crocodil
tzone nu e vinea tzone nu e păun zis şi paul nu e nici mugur zis şi florin
tzone este singurul cimitir marin doldora de capodopere de pe întinderea
statului român şi de pe întinderea continentului europa
şi de pe întinderea continentului numit america
tzone e singurul călător stelar în viaţă de după venirea răstignirea
şi învierea lui iisus
tzone e singurul poet român care doarme de gît cu poemele lui
deopotrivă pe întinderea văzduhului pămîntean şi pe întinderea
tuturor celorlalte văzduhuri subpămîntene şi suprapămîntene
tzone e ceasul de aur cu ore de aur cu minute de aur şi cu secunde de aur
care ţine în viaţă poezia română
tzone e poetul care se spală pe mîini şi pe faţă numai cu apă de lună
şi care bea ori de cîte ori i se-ntîmplă să moară apă de lună
tzone nu e celan tzone nu e foarţă zis şi şerban nu e popescu zis şi cristian
tzone e un vulcan activ şi foarte periculos pentru limba română de ieri
şi de azi dar mai ales de azi şi de mîine
tzone zi de zi căptuşeşte cu capodopere limba de foc şi limba de carne
din gura de foc şi din gura de carne a limbii române
tzone e numele care nu are nevoie de laudă dreaptă sau strîmbă de gură
românească aproape ori departe de el ca să înflorească
şi să strălucească
tzone e poezia română care creşte înaltă pînă la lună direct de pe străfundul
mării negre
cum creşte iarba verde pe cîmpia română aşa creşte poezia lui tzone
de pe lună pînă pe dedesubtul mării negre
tzone nu e tzara tzone nu e vinea tzone este ţara lui tzara şi a lui vinea
mai degrabă din cer decît de pe pămînt
tzone este poezia supremă din ţara lui tzara şi a lui vinea mai degrabă
din cer decît de pe pămînt
*
iisuse leagă-mă la ochi cu rănile tale şi cu insomniile tale
şi cu decepţiile tale cu privire la fiara din om şi la omul devenit fiară
iisuse apără-mă de pămîntul care cîteodată adoarme în carnea mea
şi în sîngele meu şi doarme dus de parcă zici că-i mort şi că sînt mort
iisuse nu mai vreau în trupul meu carne de pămînt şi sînge de pămînt
iisuse nu mai vreau deloc pămînt în gura mea nici viu şi mai cu seamă mort
iisuse te implor iisuse te rog dă foc o dată pentru totdeauna
la tot pămîntul de pe pămînt să nu mai rămînă pe pămînt
nici urmă de pămînt
21 septembrie 2009 - 19 h 07 min
[eu am fost în ţara fără rost...]
eu am fost în ţara fără rost şi fără adăpost şi unde prostul cel mai prost
chiar e prostul cel mai prost
eu nu am fost niciodată în ţara cu rost în ţara adăpost în ţara fără
nici un prost
eu m-am născut şi voi muri vai mie iisuse vai mie în ţara fără rost
şi fără adăpost şi unde prostul cel mai prost a fost şi va rămîne
veac de veac şi de după veac prostul prost cel mai prost
*
da mi-am luat-o în cap dar în capul meu şi nu în capul altora
de plumb sau de paie sau mai ştiu de ce ori din ce
*
aici nu mai sînt lei aici leii toţi au murit fie înjunghiaţi pe la spate
fie trădaţi fie de inimă rea
aici leii au încărunţit au surzit şi au orbit înainte de vreme de frica omului
aici în ţara mea care nu mai vrea să fie a mea leii toţi au murit
de cuţitul satîrul ori ghioaga ori caninii omului rău şi nedomesticit
21 septembrie 2009 - 19 h 37 min
(din volumul poeme zburătoare)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
