Alexandru Philippide - Glasuri

De unde vin? De unde se coboară,

În mine, nălucirea lor adâncă?

Vor fi rămas din vremi de-odinioară?

Se smulg din vremi neîmplinite încă?

Din stele chiar vor fi venind! Sau, poate,

Vreun băștinaș din alte lumi străbate,

Cercetător, atât amar de drum

Și la fereastra minții mele bate,

Cu-o mână străvezie, ca de fum...

O, glasuri care m-ați ales popas,

Când n-oi mai fi nici eu decât un glas,

Mă veți lua pe calea de apoi,

Prin vămile vazduhului, cu voi,

Sau mă veți părăsi în drum, stingher,

Uitat, pierdut în vreun străin ungher

Al cosmosului fără jos și sus,

La fel cu-atâtea glasuri ce s-au dus?

Alexandru Philippide - Vox in deserto

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

1978
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979

Alexandru Philippide - Din munţi înalţi

- după Friedrich Nietzche –
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept pritenii, şi zi şi noapte.
Veniţi, prieteni! Visurile-s coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.

În cinstea-vă gheţarii se-mpodobesc cu flori.
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Şi se adună-n creştet de ceruri vânt şi nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.
Ospăţul meu v-aşteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Şi nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospăţul întins pe vârf de stânci.
Dar iată-vă, prieteni atât de aşteptaţi.
De ce în ochii voştri văd spaimă şi mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce ştiaţi?
Pas, vorbă, chip - schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutaţi?
Şi cel ce sunt acuma vă miră şi vă doare?
Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuşi luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus şi-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă şi gealat?
Mi-am împletit eu viaţa cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urşi polari?
M-am dezvăţat de Dumnezeu şi oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe gheţari?
O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar şi de groază plini.
Plecaţi! Fără mânie. Aici - sunteţi străini;
Doar căprioarele şi vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.
Prieteni vechi, luaţi drumul înapoi!
- O, inimă, eşti plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta şi tare:
Deschide-te şi-aşteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i laşi! Şi lasă şi-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Eşti si mai tânără ca înainte!
Aceştia nu mai sunt prieteni, sunt
- Cum să-i numesc! - doar stafii de prieteni.
Îmi bat şi-acuma noaptea în inimă şi-n geam
Şi mă privesc şi-mi spun: Doar noi eram!
- Veşted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!
O, dor al tinereţii, rău înţeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Şi-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte:
Prieteni noi! Fiţi gata! Mi-s visurile coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.


1930
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979

Alexandru Philippide - Vis şi căutare

- Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
- Acolo-i ţelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.

(„Vis şi căutare”, 1979)

Alexandru Philippide - Mărturisire

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.
Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.
În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.
Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.
Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.
În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.
De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.

Alexandru Philippide - În nemiloasa devenire

Trăim o bună parte din viaţă printre morţi.

Citim în cărţi poeme de-o mie de ani spuse
Şi muzici ascultăm, demult compuse,
Şi-n vis vorbim cu vechi prieteni morţi;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-şi capătă durată
Şi fiinţează-n noi prin nefiinţă.
- Şi ne-nşelăm cu strania credinţă
Că ispăşim cu mari păreri de rău
Greşelile de-odinioară,
Care pe alţii i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine şi ce-i rău
Şi când cu nepăsare şi-n neştire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veşnicie.

Şi doar numai părerea de rău mereu e vie.

1978
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979

Alexandru Philippide - O, câte lucruri

O, câte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?

M-aşteaptă poate altele în cale
Dar viaţa merge repede la vale,
Şi vremea tot mai iute se prăvale.
În evu-n care-antice manuscripte
S-adăposteau prin chinovii şi cripte.
Monafii scribi tot aşteptând să vie
De prin meleaguri arăbeşti hârtie,
Rădeau vechi pergamente cu-o custură
Şi copiau pe ele din Scriptură;
Nu scrijălau adânc, să nu le strice,
Şi-aşa, sub psalmi, trăiau gânduri antice.

Mi-i sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, ne-nţelese.

O, dac-aş izbuti să le descurc,
La vechile izvoare să mă urc,
Poate-aş găsi-n adâncul lor pitite
Acele lucruri ce n-au fost rostite!

 

 

Alexandru Philippide - Răzvrătire

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.

De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale.

Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Şi-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil şi violent.

Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri

Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.

Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu braţe de hidre şi balauri
Se furişează şi se-ntind,
Îşi iau avântul
Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind
Pământul.

Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,
Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne
Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,
Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.

Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,
Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la ţel:
Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel.

Din taiga purced oştiri de pini,
Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini
Ca nişte strâmbe picioroange
Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.

Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Şi cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.

În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;
Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte
O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.

O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt
Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;
Şi era vegetală rencepe pe pământ…

…Ca să dureze pân-atunci când, poate,
În viitoare vremuri depărtate,
Metalele din beznă şi pietrele scuipate,
Surori cu-acelea care ard în stele,
Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.

 

 

Alexandru Philippide - Berceuse

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!

Ştii pe de rost şi crengi, şi vânt, şi ciori.
Şi-un clopot iarăşi a-nceput să sune.
Nu-i bine, seara, să-1 asculţi ce spune.
Aşa răsună-n fiecare seară,
Şi vântul frânge sunetul - de-ţi pare
Că-i o ghitară
Cu arii singuratice şi rare.

Ţi-e sufletul - cum se frământ-un vânt.
Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt.
Te cauţi mult - şi nu te mai ajungi.

Şi-ţi cade-n suflet umbra vremii lungi.

Dormi…

Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!…

Nu-i bine să priveşti de multe ori
Amurgul aiurit de vânt şi ciori.

 

 

Alexandru Philippide - Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăşi din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine
O neclintită năzuinţă
Şi scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credinţă
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi şi oameni,
În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista,
O, n-aş mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Aşa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeaşi oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea…
Dar pentru ce să te mai caut oare,
Vis fără chip al învierii mele,
Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume,
Duh care n-ai nici patrie, nici nume,
Şi poate nevăzuta ta aripă
Mi-atinge sufletu-n această clipă…

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare
Ne chinuieşte în zadar.
Să ne mândrim că fiecare
Din noi e-un unic exemplar,
Fără putinţă de reeditare!

 

 

Alexandru Philippide - Clopotele

Duminicile-n fiecare săptămână
Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână
Şi-ncep să colinde
Cât vazduh glasul lor cuprinde,
- Umflaţi de vânt,
Buimaci, târându-şi umbra greoaie pe pământ,
Toţi nourii aleargă cu clopotele-n zbor
Pe urma lor;

Iar când în zare ca-ntr-o văgăună
S-au prabuşit cu toţii împreună,
Din ce în ce mai limpede răsună,
Împodobind cu aur proaspăt crinii,
Goarna luminii!

Şi-atunci tot cerul se preschimbă
În clopot ‘nalt cu soarele drept limbă
Care bate
Clipe de lumină
Pentru cei a caror inimă se zbate
Ca limba unui clopot rostogolit în tină.
În hohote sonore vazduhul se destramă
Când clopotele-n tropot de copite
Îndeamnă sufletele toropite
Şi le chiamă
Cu ele către soare să s-avânte,
Sărmane clopote cu aripi frânte!

Şi-atunci nebunii care-ntr-una urlă
Cu sufletul la gură ca o surlă
Când clopotele-n fiecare turlă
Cu ură-şi muşcă frânghiile, botniţi,
- Nebunii intră pe furis în casă,
Şi tac din gură, şi s-ascund sub masă;
Căci trebuie să ştiţi că din clopotniţi
Îndată clopotele au să zboare
În cavalcadă către soare,
Şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap,
Să ne cadă pe cap,
Să ne cadă pe cap!

Dar eu, care nu sunt nebun,
Vă spun:
Că clopotele-n fiecare săptămână
Se iau de mână;
Îşi suflecă mantalele-ntr-o horă
Sonoră;
Şi-apoi pornesc ca să colinde
Cât văzduh poate glasul lor cuprinde.
Dar vă mai spun,
Eu, care nu sunt nebun,
Vă spun că toate clopotele spun:
Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne,
Au să răstoarne
Văzduhul peste noi ca un puhoi
De cer albastru şi lumină multă,
- Şi-atuncea noi,
Care suntem acei ce tac şi le ascultă,
Stăruitori vom sta cu fruntea boltă
De revoltă,

Cu ochiul cupă de nădejde multă,
Cu zdrenţele azurului pe noi,
Surâzatori – cu clopotele-n noi!

 

 

Alexandru Philippide - Căutătorul

Ai socotit că soarele mai arde
Abia vreo cincisprezece miliarde
De ani… Numai atât? De azi pe mâne?
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?

Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
Doar ştii că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii.
Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele.
Ai spune că şi mâna în sus când o întinzi
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele.

Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,
Şi-n timp ce spargi absurde porţi
Nici o sfială nu te mai apasă.

Şi când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,
Tot mai găseşti acolo întrebări.

 

 

Alexandru Philippide - Priveşti cum zboară norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!