Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!
Ştii pe de rost şi crengi, şi vânt, şi ciori.
Şi-un clopot iarăşi a-nceput să sune.
Nu-i bine, seara, să-1 asculţi ce spune.
Aşa răsună-n fiecare seară,
Şi vântul frânge sunetul - de-ţi pare
Că-i o ghitară
Cu arii singuratice şi rare.
Ţi-e sufletul - cum se frământ-un vânt.
Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt.
Te cauţi mult - şi nu te mai ajungi.
Şi-ţi cade-n suflet umbra vremii lungi.
Dormi…
Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.
Să fii mereu la mijloc de poveste!
Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!…
Nu-i bine să priveşti de multe ori
Amurgul aiurit de vânt şi ciori.
