Mihai Beniuc - Versuri de toamnă târzie

Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge
Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roşii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin fumul de ţigară
Visatul cuib de calde şi blânde fericiri –
Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau să fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Mă podideşte dorul să am şi eu o casă –
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri ne’nsemnate şi gingăşii să-i spun –
Ci fără margini ceaţă pe câmpul ud se-ntinde 
Şi nici un geam în beznă lumina nu-şi aprinde.

Mihai Beniuc - Studiu

Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.

Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.

Din vol. "Azima"

Mihai Beniuc - E slobod să mai cânt...?

Am coborât din munţi şi bolovani,
Legendele lui Horia-mi curg în sânge,
În doina mea Ardealul plânge
Şi cer dreptate două mii de ani.

Eu sunt trimisul timpurilor noi
Ieşit din rând cu cei ce scurmă glia,
Şi totuşi vin întrebător la voi:
E slobod să mai cânt în România?

Ar trebui să-mi bag un sămădău
Ca numărul duşmanilor să-mi ţină.
Ai! ce-am să-i calc odată crunt în tină,
Necruţător, fără păreri de rău.

Puţin îmi pasă că mă blestemaţi
Şi m-alungaţi cu pietre ca pe câne!
Destinul meu a fost şi va rămâne
Să-mi port revolta mândră sub Carpaţi.

Striviţi-mă cu roata-n Bălgărad,
Fluierul Iancului mi-l puneţi în gură, -
Prin ţărmul vostru-nţelenit de ură
Tot am să-mi tai cu cântecele vad!

din Oraşul pierdut (1943)

Mihai Beniuc - Ana Kelemen

Ţii minte, Ana Kelemen,
Vara aceea albă, caldă
Când ne duceam noi doi la scaldă,
Ţii minte, Ana Kelemen?

Ţii minte, Ana Kelemen,
Cum rătăceam noi prin pădure
Să strângem, pare-mi-se, mure,
Ţii minte, Ana Kelemen?

Ţii minte, Ana Kelemen,
Când cerii vechi şopteau în barbă,
Veneai ca şarpele prin iarbă,
Ţii minte, Ana Kelemen?

Ţii minte, Ana Kelemen,
Şi ce urma era minune!
O, nu-s cuvinte a o spune.
Ţii minte, Ana Kelemen?


din Cântece noui (1940)

Mihai Beniuc - Cu Dumnezeu la cot

Când voi izbi o dată eu cu barda,
Această stâncă are să se crape
Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape!
Băieţi, aceasta este arta!

Nu mai umblaţi mereu după exemple,
Exemplele-s făcute pentru proşti,
Din serie de vrei să te cunoşti,
Fugi de cărări şi nu intra în temple.

Eu am luat-o fără drum în sus,
Puteţi veni pe urmele-mi de sânge;
Mai urc, şi-mi vine câteodată-a plânge
Şi mă-ndoiesc sub cruce ca Isus.

Văd, totuşi, cum în jurul meu tresaltă
Izvoarele-nceputurilor sfinte,
Şi sufletul meu, ameţit, se simte
Vecin egal cu umbra cealaltă.

Aici, cu Dumnezeu la cot, în Fire,
Minuni plăpânde plămădim din tină,
Cioplim din beznă forme de lumină
Şi nu dorim nici jertfă, nici iubire.

Iluzii trecătoare nu cunoaştem,
Ştim noi Nimicul dătător de friguri:
Odată ne va trece peste diguri,
Şi-n van o să-ncercăm să ne mai naştem.

Dar Noaptea asta ce-o ţinem în braţă
Şi de călduri am vrut să se pătrundă,
Pe veci de veci a devenit fecundă:
Va înflori vieaţă din vieaţă.



din Cântece de pierzanie (1938)

Mihai Beniuc - Steaua roşie

Se ciocnesc nebuloase,
Sisteme solare, stelare.
Aştri se sting şi devin materie moartă
Ori învie apoi ca o Supernova.
Atomii murmură,
Sferele cîntă,
Şi miliardele de ani-lumină trec,
Ori vin, cine mai ştie!
Undeva pe-o aşchie,
Mărginit în nemărginire,
Stă omul, la Capul Bunei Speranţe.
Numără stelele fără număr,
Măsoară depărtările fără capăt,
Şi fuge cu cugetul
Cînd înainte, cînd înapoi,
Clădind adevăr efemer şi marele vis
Pe şi mai mari incertitudini.
Visul este însă departe
Ca stelele roşii uriaşe
Care sînt de-o sută de mii de ori
Mai puternice ca soarele nostru
În lumină şi căldură.
Libertatea e o stea roşie.
Omul o priveşte visător prin telescop.

Mihai Beniuc - Biografie

Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiş, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator şi psiholog român.

Este fiul lui Athanasie Beniuc şi al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară între 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licenţiat în psihologie, filozofie şi sociologie al Universităţii din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al doilea război mondial, este conferenţiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) şi autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Oraşul pierdut, 1943), privite de public şi de critica literară cu înţelegerea şi simpatia cu care este privită arta naivă.
Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om aşteaptă răsăritul, şi pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte la Bucureşti şi primeşte funcţii şi onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.

Are grijă, în acelaşi timp, să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat importanţi (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate scrierile şi manevrează în aşa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele şcolare etc.

În 1965, cu puţin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcţia, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti.

Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului şapte, când sunt dezavuaţi în mod public mulţi dintre scriitorii devotaţi cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, şi se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani de viaţã, deşi nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii şi fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", al PCR şi al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 şi este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti.

Volume de versuri (selectiv)

Cântece de pierzanie, 1938
Cântece noi, 1943
Oraşul pierdut, 1943
Un om aşteaptă răsăritul, 1946
Mărul de lângă drum, 1954
Steaguri, 1951
Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej,1951
Partidul m-a învăţat, 1954
Trăinicie, 1956
Azimă, 1956
Inima bătrînului Vezuv, 1957
Cu un ceas mai devreme, 1959


Romane

Pe muche de cuţit, 1959
Dispariţia unui om de rând, 1963
Explozie înăbuşită, 1971

Mihai Beniuc - Ma rog...

Mă rog la floarea de cireş,
Mă rog la frunza de măceş,
Mă rog la spicul grâului:
Dă-i omului tot ce-i frumos.
Dă-i gânguritul cel duios
Al porumbeilor pe ram,
Dă-i boare de parfum prin geam;
Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,
Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,
Cu flori pe cărărui, pe stânci,
Cu vulturi peste râpi adânci;
Dă-i pâinea albă lângă vin
Şi peste casă cer senin
Şi frate bun şi bun vecin
Şi somnul noaptea fără chin;
Dă-i chipul din izvor curat
În care şi-a astâmpărat
Şi setea şi obrazul cald
În drumul lui către înalt.
Mă rog la toate câte sunt
Să fie bine pe pământ.
Pace, Lumină, Iubire.

Mihai Beniuc - Ultima scrisoare

Mihai Beniuc - Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.