Mihai Beniuc - Cu Dumnezeu la cot

Când voi izbi o dată eu cu barda,
Această stâncă are să se crape
Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape!
Băieţi, aceasta este arta!

Nu mai umblaţi mereu după exemple,
Exemplele-s făcute pentru proşti,
Din serie de vrei să te cunoşti,
Fugi de cărări şi nu intra în temple.

Eu am luat-o fără drum în sus,
Puteţi veni pe urmele-mi de sânge;
Mai urc, şi-mi vine câteodată-a plânge
Şi mă-ndoiesc sub cruce ca Isus.

Văd, totuşi, cum în jurul meu tresaltă
Izvoarele-nceputurilor sfinte,
Şi sufletul meu, ameţit, se simte
Vecin egal cu umbra cealaltă.

Aici, cu Dumnezeu la cot, în Fire,
Minuni plăpânde plămădim din tină,
Cioplim din beznă forme de lumină
Şi nu dorim nici jertfă, nici iubire.

Iluzii trecătoare nu cunoaştem,
Ştim noi Nimicul dătător de friguri:
Odată ne va trece peste diguri,
Şi-n van o să-ncercăm să ne mai naştem.

Dar Noaptea asta ce-o ţinem în braţă
Şi de călduri am vrut să se pătrundă,
Pe veci de veci a devenit fecundă:
Va înflori vieaţă din vieaţă.



din Cântece de pierzanie (1938)