Este o lege banală a istoriei umane, că acţiunea aduce totdeauna după sine necesitatea unei reacţiuni. Astfel, după trista epocă a fanariotismului, în cursul căreia românii pierduseră orice simţământ de individualitate naţională, astăzi din contră, ne întâmpină fenomenul opus, al exclusivismului împins până la extrem. Extravaganţa unora dintre noi dezaprobă tot ce e străin, resping tot ce nu ne prezintă o probabilitate de a se trage perpendicularmente din neamul legionarilor, merge cu radicalismul până la a nega calitatea, mintea şi inima de român, unui om a cărui crimă consistă într-un nume mai mult sau mai puţin exotic. Oare însuşi Traian n-a fost şi el prin origine, ca şi urmaşul său Adrian, un barbar celtiber din Spania?
Ca şi romanii cei vechi, posteritatea lor din Dacia nu îmbrâncea niciodată pe un străin ce venea cu inima curată a ne oferi braţul său şi luminile sale, precum în antichitate sciţii şi hiperboreii mergeau a depune pârga lor pe altarul lui Apollo de la Delfi şi s-a întâmplat adesea ca acel străin sau fiii săi deveneau pentru noi o glorie naţională. De aici însă nu rezultă nicidecum utilitatea xenofiliei, predilecţia pentru tot ce se capătă din afară, admiterea necondiţionată a elementelor străine. Ultra-xenofilia e tot atât de periculoasă, pe cât de ridicolă este ultra-xenofobia. Dar atunci, puşi între ambele extreme, unde oare să găsim criteriul care să ne conducă pe o cale de mijloc? Studiul de faţă este menit până la un punct a răspunde la această grea şi importantă întrebare.
Nu este nici o legătură mai strânsă, mai intimă, mai trainică, ca simpatia ce uneşte involuntar pe toţi acei ce suferă, pe toţi acei ce numără cu nerăbdare zilele de chin în aşteptarea orei de mântuire. E superbă imaginaţia lui Göthe, când ne arată bradul Scandinaviei suspinând după cedrul Libanului; e sublim tabloul lul Bürger, în care două fiinţe în lanţuri, despărţite prin uşa de fier a unei singure temniţe, se gândesc cu iubire una la alta, fără a se fi cunoscut vreodată. Ei bine, inimile a doua popoare nenorocite nu pot a nu se visa una pe alta de departe, ca bradul şi cedrul lui Göthe, nu pot a nu se iubi de aproape, ca prizonierii lui Bürger, nu pot a nu simpatiza în orice situaţie prin înrudirea suferinţei.
Provedenţa, aruncând cinci neamuri diferite pe îngustul spaţiu al peninsulei balcanice, pe români, pe greci, pe sârbi, pe bulgari şi pe albanezi, a legat aceste elemente eterogene într-un singur buchet prin trei noduri consecutive: 1. ingredientul comun tracic, care intrase, mai mult sau mai puţin în compoziţia tuturora; 2. comunitatea religioasă; 3. în fine, un inamic comun, o temere comună, o comună aspiraţie de a se emancipa de sub jugul otoman. Niciodată însă această solidaritate de speranţe naţionale între toate neamurile apăsate din imperiul otoman nu ajunsese la o manifestare atât de energică, atât de grandioasă şi de generală, ca în epoca viteazului Mihai, când tunul de la Călugăreni părea a prevesti apropiata cădere a Stambulului.
„Sârbii şi bulgarii doreau cu nerăbdare să-l vadă pe eroul român trecând la dânşii, ca să i se închine cu toţii” - scrie Grecul Stavrino, iar italianul Spontoni adăugă: „Mihai se gândea la cucerirea Macedoniei, Serbiei, Bosniei, Albaniei şi a celorlalte ţări greceşti, unde avea o mulţime de
partizani, care îl numeau Steaua Răsăritului, după cum se constată aceasta din scrisorile, ce s-au găsit mai în urmă sub pernă după moartea acestui principe”. Aşadar, nu este de mirare că mii de străini din toate naţionalităţile de peste Dunăre serveau cu un zel, cu o fidelitate, cu o abnegaţie fără margini sub victorioasele steaguri ale viteazului, de a cărui glorie depindea salvarea lor comună din ghearele Osmanlîiului. .
Doi dintre aceşti oaspeţi trans-danubieni la banchetul libertăţii ce se aşternuse atunci sub cortul lul Mihai, atrag asupră-le mai cu deosebire atenţia istoricului. Cu o altă ocazie vom schiţa, poate, biografia grecului Mihali, cunoscut sub numele de Ban Mihalcea, mâna dreaptă a Domnului în toate afacerile diplomatice ale ţării şi al cărui devotament a fost încoronat printr-o moarte de martir pe mormântul lui Mihai. De astă dată ne vom mărgini a deplânge în două-trei vorbe, interesanta figură a celuilalt companion străin al eroului nostru, sârbul Baba-Novac, braţul drept al principelui pe câmpul de bătălie şi care primi şi el de bună voie cununa de mucenic.
Viaţa lui Baba-Novac se împarte în două perioade: unul lung şi obscur, altul scurt şi strălucit; unul dincolo de Dunăre, în Serbia, în Bosnia, în Balcani; altul de dincoace, în Muntenia, în Moldova şi până în fundul Ardealului; unul, în care-l privim la umbra codrului pândind bogatele caravane turceşti; altul, în care el ne apare deodată în fruntea celei mai frumoase armate române, amic nedezlipit al viteazului Mihai, groaza ungurilor şi a polonilor. Ca haiduc, el trăieşte până astăzi în poezia poporană a tuturor slavilor din Orient şi în cântecele bătrâneşti ale românilor, singurul izvor pentru această primă fază, aşa-zicând homerică, din istoria lui Baba-Novac.
Ca general, faptele sale sunt înregistrate în memoriile contemporanilor, dintre care unii, deşi inamici neîmpăcaţi ai lui Mihai Viteazul, totuşi nu se pot stăpâni să nu exprime o profundă admiraţie pentru bravura ostăşească şi caracterul cu adevărat cavaleresc al lui Baba-Novac. Astfel, fântânile istorice sunt destule pentru a ne permite se schiţam aici un portret întreg, dacă nu cu detaliile minuţioase şi delicate ale penelului italian, cel puţin prin câteva din acele grosiere linii ale artei flamande, care reuşesc uneori a surprinde mai bine secretul naturii printr-o îndrăzneaţă aruncătură de culori.
Sârbii şi bulgarii posedă vreo zece poeme poporane, relative toate la diferitele episoade din semi-seculara haiducie a lui Baba-Novac. Am arătat cine a fost haiducul Baba-Novac, dar nimic nu ne probează încă identitatea sa cu ilustrul general al lui Vodă Mihai. Baladele sârbe şi bulgare nu ne prezintă, din nenorocire, nici o indicaţie cronologică precisă. Doi oameni cu totul diferiţi puteau să poarte un singur nume, precum se ştie, de exemplu, tot în armata învingătorului de la Călugăreni se aflau doi căpitani numiţi Mârza, încât ostaşii erau siliţi a-i distinge pe unul de altul prin epitetele de Mârza cel mare şi Mârza cel mic. Ar fi dară foarte cu putinţă ca hoţul Baba-Novac şi hatmanul Baba-Novac să nu fi fost una şi aceeaşi personalitate. Un pasaj din istoria ungurului Wolfgang Bethlen, unde se alunecă două-trei vorbe încâlcite, nu dezleagă această enigmă, cu atât mai mult că autorul lor a trăit şi a scris aproape cu un secol mai târziu. Acel pasaj, după ce recunoaşte că generalul Baba-Novac a fost sârb, Rascianus, apoi adăugă: „În juneţe el căzuse rob la turci, care îi smulseră toţi dinţii şi-l făcură mahomedan, iar în urmă venind la Mihai, acesta l-a pus cap peste corpul voluntarilor”. A spune atâta sau a nu spune nimic, este totuna. Anecdota despre dantura lui Baba-Novac mai cu seamă, nu pare a fi istorică, deoarece tocmai dânsul a fost cel mai elocinte dintre căpitanii lui Mihai, ceea ce nu se împacă cu lipsa tuturor dinţilor, într-o epocă când dentiştii nu erau prea abili de a înlocui natura prin artă.
Cât priveşte mahomedanismul lui Baba-Novac, aceasta tot încă s-ar mai putea explica, admiţându-se venirea sa din Bosnia, de unde îl aduce poezia poporană trans-danubiană şi unde propaganda sângeroasă a islamului făcuse deja de pe atunci mari progrese în sânul populaţiei sârbe. De asemenea şi faptul robiei la turci este nu numai posibil, nu numai probabil, dar încă se pare a fi confirmat printr-o tradiţiune poporană. Mai pe scurt, pasajul din Bethlen este o eroare, din care nu lipseşte totuşi o picătură de adevăr, precum se întâmplă mai totdeauna. Din toate fântânile istorice scrise, aceea care ne procură noţiunea cea mai ponderoasă în cazul de faţă este italianul Spontoni. Ca secretar al lui Basta, el îl cunoscuse personal pe Baba-Novac şi ne spune lămurit, că a fost nu numai sârb, dar încă un om vechi de ani, adică întocmai cum ni-l zugrăvesc cântecele vecinilor noştri de peste Dunăre: „Baba Novacco Rasciano, uomo vecchio”. Nici aceasta însă nu ne mulţumeşte, de vreme ce însuşi numele lui Baba-Novac, adică Tata-Novac, denotă deja o vârstă înaintată, încât testimoniul lui Spontoni nu adăugă mult la cunoştinţa lucrului. Balada româna îl numeşte limpede: „un viteaz de-al lui Mihai”, pune totodată alături pe fiul său Gruia, nedezlipitul tovarăş al banditului Baba-Novac din cântecele sârbe şi bulgare. Consiliul despre pericolul de a intra în Constantinopole se pare a fi o aluzie la cazul lui însuşi Baba-Novac, când căzuse din imprudenţă în robia otomană, după cum am văzut mai sus la Bethlen. Corbul în loc de porumbei şi inelul căzut în barba lui Novac în locul trandafirului scuturat pe capul său, iată toată diferenţa între balada româna despre „un viteaz de-al lui Mihai” şi doina bulgarilor din Macedonia despre groaznicul bandit.
Şi totuşi, chiar după cele de mai sus, o critică riguroasă nu are dreptul de a-l identifica fără nici o restricţie pe haiducul Baba-Novac cu hatmanul Baba-Novac. Baladele sârbe şi bulgare relative la această chestiune poartă tiparul unei epoci cu mult mai vechi decât începutul sec. XVII, bunăoară zidirea oraşului Semendria, cele române având aerul de a fi simple traduceri sau imitaţii posterioare de la slavii de peste Dunăre. Mai mult decât atât, călătorul german Stefan Gerlach, care vizitase Bulgaria tocmai pe la 1578 , a văzut în Balcani nişte vechi ruine, unde i se zicea c-ar fi fost oarecând reşedinţa eroului bulgar Novac cel gros.
Concluzia de tras din toate acestea este ca în personajul poetic al lui Baba-Novac imaginaţia poporană a slavilor meridionali şi apoi a românilor a confundat mai multe personaje reale, cel puţin două, care se aseamănă prin origine, prin nume şi prin viaţa haiducească, deşi au trăit în diferite timpuri şi dintre care cel mai nou a fost credinciosul tovarăş al lui Mihai.
