Odată Afganistanul juca un rol cu desăvîşirea preponderant în primii Bucureşti ale unei foi oarecari, iar Emirul Şir-Ali, relaţiile cu nenorocitul om şi fiul neascultător, Iacub-Han, era oarecum centrul împrejurul căruia gravita centrul însuşi.
Deşi lucrul e cam încurcat, noi, simpli muritori cari nu vedem legăturile intime dintre cauză şi efect, vom spune numai că afganii, acest popor primitiv, însă se vede că foarte simpatic, aveau în Asia rolul de-a acoperi cu neagra lor mulţime tendenţele Rusiei, iar Franţa orientală acopereau cu vitezele lor regimente o poartă mare, pe care cineva se-ncerca sa intre.
E ciudat cum o poartă mare poate deveni o cheie pentru dezlegarea interesantelor cestiuni... din Asia centrală.
Dar Afganistanul s-a cam învechit ... precum e în genere greu de-a vorbi mult timp într-aiurea, chiar cînd eşti advocat. O formă mai poetică se puse la dispoziţie pentru urmărirea aceleiaşi porţi mari şi acea formă este ... parabola.
Vestita parabolă a prorocului Nută cătră David-împăratul, povestirea lui Hristos despre fiul risipitor şi despre lucrătorii din via Domnului şi altele de asemenea natură n-au putut a nu face victime din naturile simţitoare ale unei depărtate posterităţi.
E bine ca augurii să se-nţeleagă sub rosa, iar noi, ucenici umiliţi, vom încerca numai să facem o exegeză plină de admiraţiune asupra unei adînci parabole, ce-o găsim în „Presa".
Încă în numărul de la 26 noiemvrie „Presa" prevestise că ministeriul d-lui Cairoli va cădea, o prevestire atît de sigură încît se-ntîmplase deja cu cîteva zile mai nainte.
Nimeni nu a contestat fostului ministru italian nici buna-voinţă, nici sinceritatea intenţiunilor sale, — zice ,,Presa" — dar toţi 1-au acuzat de o slăbiciune fără margine faţă cu societăţile primejdioase ale socialiştilor internaţionalişti.
Au fost foarte instructive, sub mai multe puncturi de vedere, discuţiunile ce s-au urmat în Camera din Roma, cu ocaziunea combaterii ministerului Cairoli.
Au vorbit contra ministerului şi d. Depretis, şi d. Sella, şi d. Crispi, şi d. Minghetti, ca să nu mai amintim pe domnii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari şi alţii. Toţi întruniţi au dărîmat cabinetul din stînga.
Aşa e. Ce să mai facem atîta vorbă de d-nii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari şi alţii! Importantă e întrebarea ce-au făcut regele Italiei în cazul acesta.
Chemat-au la minister pe d. Finzi?
Aş, de unde.
Dar poate d. Mari sau d-nii Bonghi şi Paruzzi vor fi fost chemaţi ?
Nu, ferească Dumnezeiu ! Pe cine altul putea regele să cheme decît pe d. Depretis — numai pe d. Depretis. Şi de ce?
Iată de ce.
În numărul de la 26 noiembrie trecut, ,,Presa", cercetînd posibilitatea chemărei domnului Depretis, arăta calităţile eminente ale acestui bărbat de stat, luminat, progresist şi liberal-moderat, membru al centrului cum am zice la noi, plin de idei practice şi de vederi nemeritate.
Mulţi pretind că d. Crispi reprezintă în Italia credinţele politice ale principelui Bismarck şi dar regele, binecugetînd, nu s-a adresat la dînsul, voind să facă în ţara Italiei o politică pură italiană, iar nicidecum o politică agreată străinilor.
Vedeţi, cam tot lucrul acesta s-ar putea întîmpla şi în România. Pentru a face o politică pură românească, iar nu una agreată străinilor, M. Sa Domnul, binecugetînd, nu se va adresa la cutare ori cutare, ci neapărat la un om luminat, progresist, liberal-moderat, membru al centrului, cum am zice la noi, plin de idei practice, de vederi nimerite.
Partidul centrul, nuanţa partidului liberal, a dat dar şi în Italia ministerul Depretis.
De vreme ce partidul centru — această nuanţă a partidului liberal — a dat şi în Italia ministerul Depretis, de ce nu 1-ar da şi în România?
Nu e nimic de criticat în această privinţă şi mersul instituţiunilor constituţionale a putut da foarte bine rezultatul acesta.
Dar, daca am zis că regele nu a chemat pe d. Crispi, fiindcă a voit să urmeze o politică numai naţionale, ne putem întreba totdodată : care a fost cauza de nu a chemat oare pe d. Sella, căci şi concursul cestui din urmă a contribuit la căderea domnului Cairoli?
Aşa e. Dacă regele, voind a urma o politică numai naţională, n-a chemat pe d. Crispi, pe acest om vîndut la Bismarck —, care să fi fost pricina că Maiestatea Sa a uitat pe d. Sella? Bine, ăsta n-a stat umăr la umăr pentru a răsturna pe d. Cairoli? Ba da ! a stat umăr la umăr, dar vedeţi
Sella este şeful dreptei şi, ca atare, regele nu a crezut că-1 poate chema azi la putere, în faţa sureccitaţiunei poporului şi a aprinderei spiritelor în Italia. D. Sella are idei cam învechite; azi trebuiesc vederi democratice şi pur liberale. Spiritul timpului din zilele noastre ne cere moderaţiune în libertate, dar nu comprimarea şi restrîngerea libertăţilor.
Aşa e. Sella e, cum am zice la noi, ca dumnealui arhon slugeriul Sandu Napoilă, giubeliu, şi-n zilele de azi nu mai merge. Alte mofturi a ieşit la modă pe vrema noastră. Azi trebuie să ai vederi democratice, pur liberale,
moderaţiune în libertate, c-un cuvînt să fii un om din partidul centru, cum am zice la noi.
Şi dar în faţa acestor împrejurări d. Sella a trebuit să lase locul d-lui Depretis, care reprezintă ideile liberale-moderate în Italia. Şi cu modul acesta s-a dovedit prin urmare şi cu această ocaziune că într-o ţară, în multe asemănată nouă, nici vederile radicale nu mai pot fi primite, nici estrema opoziţie nu mai este agreată. Dacă d. Cairoli — şi-ar fi schimbat sistema; daca în locul d-lor Conforti şi Zanardelli, miniştri de justiţie şi interne, partizani ai principielor radicale, d. Cairoli s-ar fi adresat la bărbaţi politici cu altă greutate şi altă pricepere, poate că regretabilul atentat din Neapole nu s-ar fi petrecut şi fostul prim-ministru nu ar fi fost constrîns să demisioneze.
Adecă bate şeaua să priceapă — d. Brătianu. la pildă, d-le Brătiene, de la nenorocitul Cairoli. Italia ne e în multe asemănată nouă. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodănescu, ea o papalitate celebră, noi pe părintele Gr. Musceleanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce mai vrei dar d-le Brătiene ? în ţări cari se aseamănă atît de mult, nu mai merge nici cu vederile radicale, nici cu reacţia ruginită. Nu mai sînt agreate. Daca d-ta ţi-ai schimba sistema, daca în locul unor domni ca Conforti şi Zanardelli, te-ai adresa la bărbaţi politici cu altă greutate şi altă pricepere, la un om luminat, progresist, liberal-moderat, membru al centrului, cum am zice la noi, atunci poate, poate că n-ai fi constrîns să-ţi dai demisia.
Mai înţelept se vede decît d. Cairoli la Roma, d. Canovas del Castilio la Madrid, prevăzînd o mică neînţelegere, voieşte să preîntîmpine răul; şi, ca să nu sufere ce alţii au suferit în Italia, se pregăteşte a chema, se zice, la minister bărbaţi de stat liberali-moderaţi, ca d-nii Bugallal, don Francisco Silvela şi generalul Yovellar, în locul domnilor Robledo, Colantes şi Ceballos. Cu modul acesta spiritele s-ar împăca şi d. Canovas del Castilo, cu spiritul său practic, ar preîntîmpina zdruncinarea sa din minister.
Iată dar o altă pildă luminoasă : d. Canovas del Castillo. Ce Robledo, Colantes, Ceballos ? — Nu ! Bugalal, Silvella şi Yovellar, adecă liberali-moderaţi, membri ai centrului cum am zice la noi.
De aceea ca să preîntîmpine zdruncinarea sa din minister, d. Brătianu trebuie să fie mai înţelept decît Cairoli de la Roma şi să se pregătească a chema la minister bărbaţi de stat liberali-moderaţi ca don Francesco Silvela. Căci:
Astfel lucrează adevăraţii bărbaţi de stat; acei cari se ridică mai presus de politica mică şi cari, privind în depărtare, numai la binele şi prosperitatea naţiunei, nu se opresc la prejudecăţi zadarnice, nici la invidii nedemne de un adevărat om de stat.
Cînd este vorba să lucrăm numai pentru
binele ţârei nu căutăm decît combinaţiunea cea mai nemerită şi cea mai
conformă bunelor rezultaturi ce ne propunem, lăsând criticilor mici şi
unor vederi strîmte si înguste grija de a combate stăruinţele noastre,
ce tind a consolida întărirea nouăi noastre constituiri şi a viitorului
ţărei.
Bărbaţi cu înţelegere dreaptă şi corectă, ca d. Canovas del Castillo, ca să scape ţara, preschimbă întocmirile sale ministeriale. Bărbaţi ca d. Cairoli, scurţi la vedere, compromit liniştea statului, compromiţînd cu desăvîrşire şi esistenţa cabinetului lor!...
Toată parabola aceasta alegorică, în care se vorbeşte mereu de Cairoli şi de Canovas del Castillo, de Sela, Robledo, Yovellar şi de patriile mîntuite sau mîntuibile prin centrele respective, cari nu există în realitate, pe cînd în adevăr e vorba de D. Brătianu, Boerescu etc., toată parabola, zicem, ne-au mişcat atît de mult şi ne-au descoperit calităţi pînă acum atît de ascunse în fundul inimei privighitorii respective de la ,,Presa" încît, daca ne-a mai rămas o mîngîiere şi am comprimat începutul unei lacrimi, precum Sella ar comprima libertatea, e că ne-am adus aminte cumcă, asemenea tiradelor din tragedie, lucrurile par foarte jalnice, dar nu sînt adevărate. Nomenclatura chiar de dreaptă, stîngă, centru are în alte ţări cu totul alt înţeles. Centru în Germania de ex. însemnează tocmai partidul cel mai reacţionar; lăudabil prin tăria convingerilor lui... dar reacţionar.
Iar cît despre Italia şi Spania — acolo nici nu există centre în sensul „Presei". .Nu e nici o deosebire bunăoară între d-nii Cairoli şi Depretis, decît că unul reprezintă foasta stîngă a unei provincii, iar altul foasta stîngă a altei provincii, din cele acum întrunite în o singură Italie. Deosebirea dintre aceşti domni, precum trebuie s-o fi ştiind „Presa", e cestiunea drumurilor de fier — din Italia se-nţelege. Iar nuanţele din Spania sînt pentru publicul nostru tot atît de interesante ca şi nuanţele de partid din Afganistan şi, fiind noi oameni buni, nu voim a ocupa pînă şi această branşă a istoriei contimporane, care poate fi atît de folositoare pe viitor organului, aliat cu noi; destul numai că nici aicea nu e vorba de centru.
Singura ţară, în care există două centre şi a căror maimuţare, cam incoloră, vor fi precum prevedem şi superfetaţiunile din viitoarea adunare turcească din Stambul, e Franţa; cu deosebirea — mică neapărt — că centrul din Franţa e compus — nu din persoane, care se împrumută la alegorii şi joacă în mai multe feţe, ci din oameni, pe cari [t]e poţi întemeia si a căror vorbă e vorbă.
Izbutita alegorie a „Presei" e atît de bună încît ne e teamă că va şi rămîne un model de alegorie şi nimic mai mult. Ca toate capodoperile promite a nu se preface niciodată în realitate — de aceea ne şi inspiră acelaşi sentiment de siguranţă personală, pe care-1 avem cînd privim din colţul nostru o jalnică tragedie, jucată pe scenă.
Şi în priveliştea lumii aceştia oamenii se poartă după temperamentul lor. Cel melancolic plînge, cel vesel rîde — cel născut cu caracter statornic şi predispoziţii skepticoase fluieră.
12 decembrie 1878
