George Coşbuc - Baba Dochia
Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu nora-să. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe noră sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai da apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în camaşă şi îngheţă de frig.
Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legendă. Zic ei că Dochia – fie fată, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împăratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legendă e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu !
Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.
Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu ţine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald, şi când o ajunge gerul îşi leapădă cojoacele. De ce? Nu e aşa povestea ; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbracă mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheaţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.
Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa : baba, răutăcioasă, trimite pe nora-să să-i facă neagră lâna cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lână neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească ; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei român ori o tradiţie română.
Să stăm la legendă noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia ? Şi de ce ? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos, şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei există, probabil, şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange ; ce-au avut ăştia cu Traian ? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…
Legenda « Dochiei » e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor, şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vînturile, cu schimbările lunei, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întîi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Cînd se întunecă soarele, îl mînîncă vîrcolacii, când tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, cînd se cutremură pămîntul, se mişcă peştii pe care stă pămîntul, şi cîte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar cîte un leghion la număr. Ce sînt Sîn Toderii ? Prorocul Ilie ? Atanasie al Ciumii ? Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Paliile? Ce sînt ielele, vîntoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosînzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia ? Toate acestea sînt întrupări ale fenomenelor din natură.
Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe pînă la Sf. Dumitru e tocmai atîta vreme ca de la Sf. Dumitru pînă la Sf. Gheorghe? Şi că sfîntul Gheorghe e tânăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrîn cu barbă albă şi-l ţin ţin închis în Sîn-Toderii de toamna? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrîn, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întîmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Maria-mică ? Nu. Toate sînt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.
Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi vecinic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, cîmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el n-are a face. Sfîntul Petru e soarele.
Restul povestei e acesta: E iarnă. Pămîntul e acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lînă albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lînă neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lînă cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpadă, ca să se vadă pământul care e negru. Nora (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sfîntul Petru. Acu cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămîie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului ; aşa zice ţăranul : e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sfîntul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzuirea cîmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin "zilele babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întîmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rînd nouă cojoace. Ce sînt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare : tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vînturi şi ploi. Cele nouă cojoace sînt cele 9 zile răutăcioase.
De ce e vorba de o baba? Pentru că babele sînt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce nora sau faţă vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu cîmpiile, la începutul primăverii, că o mama cu faţă vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l : ce sfînt cade pe ziua de 1 martie, ziua întîi a lunei de primăvară? Sfînta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericei creştine, desigur nu s-a[u] gîndit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis doar: haide să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legendă babei. Nu. Întîmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o ca "baba" a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.
