Născut în comuna Cristineşti, judeţul Hotin (Basarabia); Haşdeu îşi desfăşoară studiile liceale la Chişinau, iar cele universitare la Harkov. Pregătirea intelectuala şi-o desavârşeşte însă ca autodidact. În februarie 1857 se stabileşte la Iaşi, unde se afirmă, în scurtă vreme, ca gazetar, editând ziarul unionist România (1858, 1859), apoi Foiţa de istorie şi literatură (1860). Cu un rasunet mai larg în epocă este revista Din Moldova (ulterior Lumina), în care se face cunoscut ca teoretician literar şi ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus în faţa justiţiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iaşi, pledează, în 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european şi pentru înfiinţarea Universităţii ieşene. Este profesor de istorie, statistică şi geografie la “Şcoala reala” din Iaşi. Graţie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleacă la Bucureşti (1863), unde continuă activitatea enciclopedică începută la Iaşi. Fondează revistele satirice Aghiuţă (1863-64) şi Satyrul (1866). Ca dramaturg , obţine un răsunător succes cu drama romantica Răzvan Voda (1867), devenită apoi Răzvan şi Vidra, după ce publicase, în ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, şi monografia istorică Ion Voda cel Cumplit (1865).
În 1864 editează Arhiva istorică a României (trei volume până în 1867). Publica articole politice în ziarul Traian (1869-70) şi în revista Columna lui Traian , mai ales în primii ani de apariţie (1870-73). Are un rol important în calitate de preşedinte al societăţii “Românismul”, înfiinţată în 1869. În 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critică a Românilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasă neterminată această lucrare de o erudiţie fabuloasă. În calitate de profesor la Universitatea din Bucureşti, Haşdeu deschide un curs de filologie indo-europeană (1875). Din 1896 pana în 1900, când se retrage de la Universitate, predă un curs de Elemente dacice în limba română. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) şi membru al Academiei Române (din 1877). Cuvente den betrâni (1878, ’79. ’81) este o contribuţie de seamă în lingvistica mondială. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru volumuri (1887-95). Pentru preocupările scriitorului, importantă este publicaţia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatură formează substanţa volumului eterogen Sarcasm şi ideal (1897), în care autorul rămâne pe vechile sale poziţii antijunimiste. Spre sfârşitul vieţii, datorită şi durerii resimţite multa vreme din cauza morţii fiicei sale Iulia, Haşdeu se cufundă în singurătate şi experiente spiritiste (expuse în cartea Sic cogito, 1892), sfârşind, în izolare totală, în bizarul sau castel de la Câmpina.
Haşdeu se integrează în categoria acelor spirite plurivalente, frenetice şi impetuoase, ce farmeca şi descurajează în acelaşi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricât s-ar încerca o delimitare a activităţii sale, aceasta nu poate fi, totuşi, ruptă în două, în ştiinţifică şi literară, deoarece natura personalităţii lui este mult mai complexă şi orginală în structura ei simfonică. Haşdeu devansează, în chiar structura intelectuală a spiritului românesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca “homo universalis”, personalitatea aproape neverosimilă a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocupărilor, prin erudiţie, prin fantastica sete de cunoaştere, ca şi prin voinţa inflexibilă de afirmare a spiritului creator românesc în spaţiul culturii europene, Haşdeu ramâne un profet cultural şi un om de bronz a carui icoană postumă ne apare la dimensiuni legendare.
