George Coşbuc - Colindele noastre
Colindele au fost cîntece solare, fragmente si rămăşiţe din cîntările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sînt imnuri religioase creştineşti, tratînd legende creştine şi cîntînd naşterea şi moartea lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.
Cîntările pe cari le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri, elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Indeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuiarea naturii - iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumet înstrăinat, el era plîns în cîntece şi este plîns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de pămînt, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cîntau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă "ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii". Ca erou ce se naşte a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.
Colindele erau şi sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cîntecului păgîn. In loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sfînta Maria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul cîntecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele cazuri: cand cîntecul cîntă naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgîne; rar însă sau mai niciodată acele cari cînta fapte prea păgîneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cîntece păgîne.
Avem două feluri de colinde :
Unele sînt cîntece de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce le cîntau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificîndu-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel e cu greu să afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întîmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi stăpînul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. In colind de tînăr se povesteşte simplul fapt că "în prundurile mării, în marginea ţării" stau două oşti, a leşilor, cari au domn şi a românilor, cari n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că:
Ăst domn bun de casă
Are un cocon
Bun de a-l face domn.
Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tînăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strîngă frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea. Iar "coconul" pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cîntă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi restignirea. Origina lor trebuie căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu mult mai multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origină - fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Marii, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sfîntul Ioan. Atunci "Sfînta Maria" de ciudă şi de mînie, "dete în foc ca să ardă", dar “Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou ca să se omoare, sărind în apă, însă apa n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!
Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă legendă se spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgarcit şi cum spune colinda: "de veste cînd a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană ne-a luat".
Intr-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne şi creştine. Aşa în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sfînta Vineri venea la Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar "Cetatea Irodului" i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. Intr-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită Sfînta Vineri, devine o martiră: cetatea Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpînul ploilor etc. Tot atîtea confuziuni sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr, explică origina sau însuşirile unor animale, cari sînt privite ca sfinte, sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întîietatea ca animale folositoare. Boul "răstoarnă pămîntul de răsare grîul roşu" ; calul "te duce, te şi aduce" ; iar "oaia hrăneşte şi te îmbracă". Intr-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grîul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.
Două colinde ni se par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă. Amîndouă sînt de origină păgînă şi de natură cosmogonică. Intr-una se spune cum se scaldă "bătrînul Crăciun", Sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul pe altul, care e mai mare. Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai şi au furat "soarele şi luna" şi raiului cununa.
