George Coşbuc - Elementele literaturii poporale

Dacă ar fi versificat, să zicem, mitropolitul Dosoftei un capitol din Biblie, cel mai iudaic dintre ele, imitînd versul şi limba doinelor şi schimbînd numele biblice în nume româneşti, şi dacă acest cîntec ar fi pătruns printr-o minune în popor - ce caracter naţionaI şi individual românesc am găsi noi astăzi într-acel cîntec? Ce-ar fi într-însul "care să ne aducă aminte de vitejiile şi suferinţele părinţilor" cum zicea Odobescu vorbind de baladele noastre? Acest lucru, al mitropolitului Dosoftei, n-ar fi cu putinţă. El n-ar prinde. Subiectul cîntecului românizat n-ar avea nici o legătură cu cealaltă literatură a românilor, ar fi prea felurit ca concepţiune a naturii şi a vieţii, nu s-ar potrivi cu obiceiurile, cu credinţele noastre.

Se înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară "tot ce este floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc". Aceste sînt vorbele d-Iui Xenopol. Poeziile poporului ar fi deci tot atitea documente, din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune despre aceste documente că sînt "pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine". Originalitate, da. Sînt originale, că sînt vechi, sînt concepţii primitive, sînt fondul comun al rasei ariene. Dar cum "fără seamăn în literaturile străine?" Dimpotrivă, toate poeziile poporului român - afară de doină – au seamăn în toate literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade, descîntece, bocete, basme, colinde, toate aceste "documente" ale noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sînt documente ale concepţiunii rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului român. Fondul baladelor, al basmelor, al colindelor, al bocetelor şi descîntecelor, oricît s-ar părea de felurit celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sînt, este unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi mai multe, dar fondul lor e puţin, puţin de tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi, întru toate acelaşi cu fondul poeziei populare a tuturor indo-germanilor. Toate cîntă fenomene de ale naturii, toate sînt adaptări ale cîtorva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin lupte cu zmeii tot aşa persianii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sînt schimbate, numai amănuntele se deosebesc. Iar acele amănunte sînt fără importanţă mitică, nu schimbă fondul.

Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia, lui Costea al nostru îi fură Fulga oile; în Italia lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide pe şarpele Vrtra, Apollo al grecilor ucide tot un şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide tot pe un şarpe pe apele Cernii. Făt-Frumos, sau numească-se cum o vrea, cînd se luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă cu turcii, cu Costea care se lupta cu Fulga "cel cu barba neagră", totuna cu Miul Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş - e tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul botezului şi paharul mirului; în bocete, e tot unul cu Soarele care se luptă cu "vidra Iătrătoare" ceea ce ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat, în descîntece e tot unul cu Sfînta Duminecă, sau Maica Domnului, care se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunerecului.

E tot unul! In toate genurile noastre de literatură - afară de cea lirică şi aneodotică - e tot unul. E tot acelaşi şi tot aceleaşi fapte le face, tot cu aceleaşi arme se luptă, cu aceiaşi duşmani, şi dacă moare tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturlle iudo-germane. Acest Făt-Frumos e tipul eroului solar. E Soarele ce se luptă cu întunerecul, reprezentat prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci, poteră) prin fulger (şarpe) prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el cum s-o numi: Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Percunas, Romulus, ori Sfîntul George.

Oricărei literaturi populare i se poate dovedi originea cosmogonică. Toate cîntecele şi basmele popoarelor sînt mituri contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente, sau mai bine ca elemente, şi din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cîntece şi basme. Azi popoarele ariene nu mai produc poezie epică, fiindcă a secat izvorul - putinţa de a crea mituri - iar dacă mai produc, toate aceste produceri nu sînt decît haine făcute din petice, din fragmentele mitice. Numai popoarele primitive sau la începutul vieţii lor, pot fi creatori de epopee, precum numai copiii pot crede în basme şi în mit.

Indo-germanii au miturile lor felurite de ale altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră, un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persiani şi la slavi şi la scandinavi. Mirare ar fi, cind nu s-ar găsi. Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, cînd o studiem. Căutăm în ea idealuri de-ale poporului? Urme istorice? Sentimentele lui? Concepţilunile lui despre viaţă şi lume? Da, le găsim. Dar să nu fim evhemerişti cu explicările. Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să laşi pe Hera să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spînzură odată! Ce concluziuni mai trăgeau învăţaţii, pîn-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei. Azi nimeni nu caută înţelepciuniînalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera însemnează simplu atmosfera, ce era de vină grecul dacă atmosfera e vecinic schimbătoare, certăreaţă, guralivă şi bătăioasă, cu fulgere, cu vînturi etc.? Şi dacă Zeus însemnează cerul cu căldura, cum era să spuie grecul altfel, decît că el naşte cu norii ploaia şi fulgerul, cu umezeala pămîntului, plantele? Intr-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui însemnează ploaie, fulger, grindină, brumă, grîu, fel de fel de copaci. Pe Pallas Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut s-o nască nimeni, ea a fost sau a răsărit, din capul lui Zeus. Explicările pe cîte le-au scos la iveală evhemeriştii, căutînd în mitologie concepţii morale şi filozofie adîncă, sînt cam de felul acestora: Jupiter, biruind pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din Creta suprimînd o revoluţie; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua zi iarăşi - ca să le verse, cum spune mitologia - Saturn ar fi fost însuşi Noe din Biblie, iar cei trei fii ai săi Jupiter, Neptun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi Iafet. Hercule care nu e decît un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui de pămînt, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi mai ştiu eu cine.

Pe aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii - dacă se pot numi aşa - cu acei filologi cari dovedeau că numele Romanaţi e latinescul "Roma nati" că Slatina e "Stella latina", pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale mitologiei româneşti şi într-ale literaturii populare. Arghir era Traian, Elena era "Dachia". Bietul basm al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur există la toţi indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări! Acelaşi lucru cu legenda soarelui de primăvară, cu baba Dochia de la echinocţiu: şi ea era dacă nu ţara, dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratulRomei! Insuşi Alecsandri, deşi poet si cunoscător al poeziei poporale, devine evhemerist cînd spune că balada lui Iorgovan ar fi un imn care glorifică găsirea apelor din Mehadia. Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule, care se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm repetat de mii de ori în toate literaturile ariene. Parcă neamul românesc întreg, [...] n-avu alta de lucru decît să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă minerală !

Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc nu poate impresiona pe un popor întreg. Faptele lui Ştefan cel Mare? Unirea tărilor sub Mihai? Robia turcilor? Moartea lui Tudor? Nimic. E falşă părerea că un fapt neînsemnat - ca moartea unui haiduc, ca peirea unui păstor în Mioriţa, ca furarea oilor lui Costea de către un tîlhar oarecare, ca biruirea unui Ianuş de către Miul, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului care îşi vinde nevasta, şi cîte altele care sînt subiecte de baladă - că aceste fapte dau naştere la balade. Oricît ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de la Brăila; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi?

Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza, trebuie o descrierea unui fapt perfect asemuitor cu un mit care ca "motiv" e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul istoric (d.e. o întîmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor care moare trădat) nu e identic cu mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. In realitate se întîmplă aşa: motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm pe cîte un erou, pînă cînd vine altul ca să i-o dăm lui.
Aşa se explică variantele, atît ale noastre între ele, cît şi ale noastre cu ale altor literaturi. DI Hasdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel de fel de colinde străine, că poezia noastră Visul lui Tudor Vladimirescul e imitată după Visul Maicii Domnului şi arată cîtă vreme a trecut de Ia apariţia în româneşte a Visului Maicii D.[omnului] pînă la naşterea poeziei noastre, ba cîtă vreme i-a trebuit cîntecului nostru ca să ajungă din Oltenia pînă în Moldova. Dar moldovenii cunoşteau această poezie -căci e dintr-un mit solar- înainte de-a fi fost pe lume Tudor; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi desigur aveau poezia tocmai pe tocmai -afară de numele Tudor în ea- înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de toţi indo-germanii, din toate timpurile; şi nu încape îndoială că Maica Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna, la greci Ceres, la persieni mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci cîntecul o fi existat de cînd sîntem -binenţeles, poate ca basm; ca poezie, poate, mai tîrziu- dar e cu putinţă, ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or visa şi de-acum înainte mulţi eroi: poporul va uita pe Tudor, cîntecuI va trăi însă şi cînd va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui numele lui Tudor cu al acelui erou. Atîta şi nimic mai mult. Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin mîini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile cari într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor în poezia noastră visează altceva: pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două, visează că are să se lupte cu un şarpe „cu creastă roşie-n cap şi cu coarne de ţap". Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii solari plecînd în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel, şi zic: Cînd se va rupe paloşul ori cînd va rugini inelul, să ştiţi că sînt mort. Şi e natural: soarele cînd e scăpătat spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire. În balada noastră Inelul şi năframa, crăişorul dă fetei inelul: „Cînd inelul o rugini/ Să ştii dragă c-oi muri” şi iată numaidecît şi cellalt simbol al soarelui, paloşul; în balada aceasta flăcăul vede năframa -un simbol al cerului- ruptă şi destrămată, şi se întoarce, iar ca pretext ce zice? "Eu acasă mi-am uitat paloşul cel rotilat pe-o masă verde aruncat." Asta o zice soarele iernii: n-are paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe cerul din lunile verii. Fie paloşul uitat acasă, fie rupt în două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a naturii, soarele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, în ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui Odin, în suliţa lui Crişan etc. Această pală e visată de Tudor.

Iar şarpele,din visul lui, e reprezentantul puterii întunerecului, a nopţii, a furtunii, a iernii. Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl ucide şi Amurgul şi Furtuna - deci şarpele ucide, vremelniceşte, pe erou, însă soarele sfarmă capul şarpelui în zori de zi, după furtună, şi primăvara, de aceea eroul solar ucide şarpele. E o dublă concepţiune, şi pe ea se bazează nenumăratele repeţiri ale învierii feţi-frumoşilar şi a eroilor solari. Moare eroul, dar învie "mai frumos de cum a fost". De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au făcut semizei; nu-i învie ca oameni ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei de al doilea rang - Baldr, Otr, Vali - şi acelaşi lucru se întîmplă cu Christos. .

Ce legătură ar avea toate acestea cu visul Maicii Domnului? Poate numai fiindcă sînt visuri amîndouă. Dacă am vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa. Omul primitiv crede că lumina şi căldura nu sînt puteri inerente, ale soarelui: ele pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina şi căldura sînt închipuite ca o soră a soarelui - în dublă concepţiune: soră blîndă şi bună ca lumina şi căldura blîndă, ori soră răutăcioasă, ca arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo, Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus mai poetic, că peste iarnă căldura soarelui lipseşte. Diana, care în mitologia poeţilor mai tîrziu s-a confundat cu luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu cîni muşcători. Iar efectul căldurii excesive de a zvînta şi usca pămîntul, de a-l face tare ca piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea pămîntului si faptul că eroii se împietresc pe rînd, pînă la genunchi, pînă la brîu, la piept, pînă în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie - şi cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie pămîntul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme, reprezentări ale îngheţării apelor.

La noi, sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sîmziana, pe care el vrea s-o ia de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de aceea se zice că "din cosiţă floarea-i cîntă". Alături de frate-său, cu soarele, cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai frumoasă, căci e soare al verii, de aceea "la soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana (soarele verii) ba!" In înţeles rău, sora soarelui n-are nume în poveşti, dar e un tip. Cînd ajunge Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vînătoare cu cînii (cu vînturile), iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă, atunci crapă un cerc al butoiului; el mai cere apă, şi în urmă iese din butoi. De-acum sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său, şi se înţeleg să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de cîni. Îl trimet deci după apă vie de unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, cari toate simbolizează ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzînd că nu piere, ei se hotărăsc să-i vrăjească cînii, şi voinicul lipsit de cîni, e ucis. Se înţelege, el iarăşi învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a soarelui e căldura verii, zmeul e norul. Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura. Norul cu căldura complotizează contra soarelui "să-I ucidă" (să întunece cerul) dar nu pot cîtă vreme vînturile bat, împrăştiind norii. Cînd tac vînturile, vrăjite de sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe să plouă; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risipesc norii, şi soarele învie. Muşcătura cînilor Dianei o avem şi noi în expresiunea "Soare cu dinţi", întrebuinţată mai ales pentru soarele iernii.

În treacăt amintesc că arşiţa verii e reprezentată în basme şi prin omul cu barba roşie, om răutăcios din fire. Printr-o confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, cînd frunzişul codrilor e galben-roşu şi cîmpiile pustii, e tot omul cu barba roşie. Iarna e reprezentată prin omul spîn în basme, care caută să ţie în robie soarele, precum e aşa de frumos descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spîni şi cei cu barba roşie sînt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concepţiunea mitică a arşiţei şi a iernii. In legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se pare absurd -soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului- e absurd numai că sîntem obişnuiţi a gîndi cărturăreşte, cu rînduielile logicii, şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gîndeşte altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil acelaşi lucru poate să fie, în jocul lui, şi păpuşă şi pat în care o culcă, şi plapomă şi perna, şi mama păpuşei care vine să o bată. El îşi substituie lucrurile.

Calul soarelui -fiind soarele însuşi- fuge ca gîndul şi ca vîntul, şi întrucît soarele parcă pleacă de pe un vîrf de deal, se urcă pe boltă sus şi să scoboară la apus iarăşi pe un vîrf de deal, calul soarelui "se urcă cu stăpînul său pînă în slava cerului şi iarăşi se lasă-n jos, încet-încet". Soarele iernii e slab, palid, fără putere: îndată ce dă în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc, şi devine frumos şi puternic. Ce e aceasta în imaginaţia poporului? Acel tipic şi vecinic cal, pipernicit şi slab, din fundul grajdului, pe care-l alege Făt-Frumos ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănînce foc, şi după ce-l mănîncă, se scutură şi se face Cal-galben. Identic acelaşi lucru cu armele voinicului: el alege spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele primăverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara anului trecut, şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere de la tată-său "calul şi armele pe cari le-ai avut tu în tinereţe, cînd ai vitejit" - tată-său fiind închipuit ca soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îmbătrînit.
Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul. Dimpotrivă, în baladele noastre te întîlneşti aşa de des "c-un voinic cu calul mic" încît te miri de ce acest vecinic voinic are calul mic. Nu e rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă -vechile cîntece ale noastre au ca lege asonanţa nu rima- ci e de vină reminiscenţa mitică şi observaţiunea că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu cari se luptă. Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi şi stînci şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergînd "cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt" înghite stîncile şi codrii: pe Făt-Frumos ori nu-l poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cît de mic e soarele faţă cu negura! Cît e de mic faţă cu zmeul (norul de furtună), care aleargă să-I ucidă, ori cu care se luptă "în trîntă că-i mai dreaptă". Poetic şi plastic e descrisă ceaţa din largul mării în basme: "deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a mării şi cu picioarele pe cealaltă margine, şi de mult ce dormise, i se lipise genele şi nu putea să-şi deschidă ochii; atunci băieţii scoaseră foarfecele şi-i tăiară genele. "Băieţii reprezintă vînturile cari risipesc ceaţa aşezată statornic: ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic cu zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi uriaşii, reprezentanţii întunerecului -ai ceţii, ai negurii, ai norilor, ai iernii- şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sînt proşti, sînt putere brută; în balade reprezentanţii norilor sînt ca tipicul "Fulga cel cu barba neagră şi cu mintea neîntreagă". Luînd ca tip soarele, românul a generalizat cazul, de aici e vorba: "cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic" care a ajuns să fie o credinţă -deşi n-are nici o bază reală, decît mitul- că dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic şi că numai acesta e "năzdrăvan", fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.

Soarele însuşi e acel cal pe care-l cîntă baladele, calul care în colindul Pluguşorul e "ca Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de cînd sînt". Sau "cînd copita scăpăra, toate bălţile seca". Asta numai soarele o face. Sau în balade: "cînd pe fugă s-aşternea, văile se limpezea", de neguri şi de ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele mării (soarele iese din mare, din noapte); calul cu trei inimi, care aleargă mereu şi nu oboseşte. Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti, şi cu toate baladele. Nu e bine să căutăm fapte istorice, sau adevăruri, în balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atîta că eroul cîntat e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cîntecul mitic. Mai mult nu. Că se pomeneşte în vreun cîntec despre curse de cai, despre "corăbii veneţiene" şi alte altele şi acestea le iei ca documente istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cîntecul mitic există încurări de cai, poporul le lasă unde le află, chiar cînd eroul căruia i s-a potrivit cîntecul n-a văzut încurări în viaţa lui. În toate literaturile popoarelor nordice şi celor slavice se reprezintă fulgerul cel strîmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină, adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului "slove ovreieşti" - în Edda "runele", beţişoare rupte (zig-zagurile fulgerului). Acum, dacă mitul vorbind de fulger l-a numit "semne latineşti" sau "slove", e o explicare cel puţin poznaşă să zici că baladele vorbesc de inscripţiuni latine pe malul Dunării, în versurile:

Piatră mare necioplită
Şi cu slove rîcăită.
Racle mari împărăteşti
Purtînd semne latineşti.

Poporul pe atunci nu ştia carte deloc, şi totuşi ştia că inscripţiile sînt scrise latineşte! Intr-un imn vedic, am citit că duşmanul soarelui, Vrtra, "are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e mai mult trufaş decît aducător de primejdie" şi acelaşi lucru îi zice în Edda eroul Helghe despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a perit o iluzie. Credeam şi eu că într-adevăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur, cînd zice: "Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă tare" - şi cînd colo aceste versuri sînt fragmente dintr-un cîntec mitic, pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele duşmanului variază în baladele solare, e ungur, e turc mai ales, în colinde e jidov.

Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în veacurile trecute? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Cătănuţă. E adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cîntă duelul soarelui cu norul sau cu noaptea, şi nu poţi dovedi nimic pe sfînta lume cu duelul lui MiuI. Tot acelaşi duel e între Gruia lui Novac (soarele) cînd se luptă cu turcii care voiesc să-I lege cu funii de mătasă împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-I închidă; acelaşi duel între Novac bătrînul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori Omul cit şchiopul cu barba cît cotul (Negură). Şi dacă Hera la greci e imorală, ce moralitate o să găsim în tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe cînd se lupta bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului cînd o roagă să-i lege brîul că-i piere puterea: "Ba eu nu! că oricare o birui, eu cu dînsul m-oi iubi!" Da, au lăudat unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărindu-i "cavalerismul" că ea iubeşte pe cel mai tare; alţii au hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului român, din purtarea acestei neveste? Românul a creat tipul acesta? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură deopotrivă şi de nor şi de soare; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile ariene.

Fragmentele epice -adecă mitice- stau de obicei ascunse pînă ce se încheagă, cînd li se dă ocaziune. Sînt ascunse prin poeziile lirice, care vecinic sînt în circulaţie, de aceea întîlnim în doine versuri care ni se par interpolate şi mai ales cunoscute din poezii epice. Da. Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii, ei n-au cîntecul Visul lui Tudor. Dar versurile acelui cîntec le au risipite prin doine; şi cînd vor avea şi ei vreun erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt istoric însemnat ori neînsemnat dă ocaziune răzleţelor fragmente epice să se închege pe un anumit timp. De creat nu mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi timpuri, el caută ciment nou pentru fragmente, dar acesta e trecător şi n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi amănuntele de "adjustare" pot să varieze.

Fragmentele mitice ale bocetelor, descîntecelor, colindelor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric nu poate veni, ca să le dea ocaziune de a se închega. De aceea sînt vecinice fragmente, de aceea sînt formule sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în fond, cum am zis, nu sînt decît variante ale baladelor. Aceeaşi concepţiune, alte imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un singur fond mitic, indo-germanic. Bineînţeles, eu nu voiesc să zic că toată poezia noastră epică e de origină cosmică, ori că toată e indo-germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă natură -dar aceasta e foarte puţină- şi poezie cu fond străin indo-germanilor în general, dar aceasta e şi mai puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe reminiscenţe istorice şi culturale, precum un riu duce cu el pămînt de prin toate locurile pe unde a trecut. Însă precum rîul nu porneşte de la obîrşia sa, numai ca să ducă cu el pămînt şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa poezia noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să culeagă reminiscenţe. Dacă se leagă de ea, bine, dacă nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.

Teoria emigrării cîntecelor s-a compromis rău prin furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate şi a folclorului. lntr-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi cîntec în Italia şi Englitera d.e., s-apucau cărturarii să dovedească drumurile pe cari a emigrat acel cîntec, fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau chiar hartă geografică şi-i arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cîntecul, după Hristos. Trebuia cu orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cîntec există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării; dar iată, cîntecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sînt popoare ariene. Atunci data naşterii cîntecului în cutare sută, sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine. Atunci data emigrării cîntecului a trebuit împinsă pînă în timpurile preistorice; iar drumurile cele cu atîta "savantlîc" dovedite că ar fi fost în toate direcţiunile cerului, au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţiune: de la est spre vest. Acum, ca să explici "masa" de cîntece şi basmuri, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiunile, e lucru cu mult mai neverosimil decît să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.

Odobescu s-a încercat să probeze că balada noastră Mioriţa e emigrată tocmai din Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cîntă moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare. Mioriţa într-adevăr e un bocet solar, ciobanul ucis e Soarele, maica bătrînă e pămîntul, dar de ce să fie acest cîntec egiptean? Toţi indo-germanii au acelaşi cîntec, aceeaşi concepţiune despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocaziune un "drappa" (bocet) din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi "emigrat" cîntecuI lui Adonis pînă la scandinavi? Cînd Făt-Frumos al nostru e omorît de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cînii (N-aude, Na-vede, Na-greul pămîntului, Na-uşorul vîntului, reprezentanţi ai celor patru vînturi) şi cînd frate-său sau fratele-de-cruce plînge şi pleacă să-I caute prin lume, căci i-a spus semnul (inel ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e ucis gata - nu e acelaşi subiect cu cel din Mioriţa?

In baladă e mioara, în basm e inelul, care prevesteşte moartea eroului; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori soră-sa, mumă-sa împărăteasa), în baladă mama care caută pe fiul său. In baladă eroul nu se apără cu cînii de dusman, deşi ar putea; în basm nu se apără, că-i sînt cînii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui - de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace -e natural- căci natura îşi merge drumul ei; oricît s-ar apăra Făt-Frumos, el trebuie să moară. Soarele trebuie să scapete şi iarna trebuie să vie. In baladă eroul e cioban; o concepţie indo-germană. Indra, zeul soarelui în Veda, e păzitor de vaci (în sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule eroul solar e păzitor de turme şi toţi zeii cari dintru început au reprezentat Soarele sînt stăpîni ai norilor (Zeus, adunătorul de nori, Odin etc.), iar norii sînt „turme de vite ale Soarelui" pe cari le adună –prin căldură- şi le risipeşte prin vînturile sale, căci vînturile de vară sînt totdeauna tovarăşi ai Soarelui (la noi Sfărîmă-pietre şi Strîmbă-lemne, în anumite cazuri, şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că sînt trei ciobani, e lucru limpede: toţi indo-germanii au în mitologiile lor pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea numărul trei şi mai ales triada triadei -nouă- e număr sacramental în cultul şi în obiceiurile arienilor, pe cînd la semiţi e numărul şapte. Iar că sînt tovarăşi, e tot o concepţiune comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi tovarăşii săi, de vînturi cari iarna adună norii peste soare -omul primitiv crede că din pricina vînturilor şi a negurilor e soarele iernii fără putere- şi învie tot prin tovarăşi, prin vînturile cari primăvara împrăştie norii.

Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba; mă mărginesc la analogiile mitologiei noastre. După ce Făt-Frumos scoate pe cele trei fete de împărat de la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi -Strîmbă-lemne şi Sfarmă­piatră- pe alt tărîm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul? Acelaşi ca în Mioriţa. Ciobanul vrîncean şi cel ungurean sînt geloşi de oile mai frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi Strîmbă-lemne sînt geloşi de fata cea mai mica a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era mai frumoasă decît celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că tovarăşii voiesc să-I omoare, cum stia şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. In basm a intervenit apoi alt mit. Făt­Frumos pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe sorbul pămîntului pînă la un loc, apoi îi dau drumul şi piatra se sfărîmă. In treacăt atrag atenţia că piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice; cea din basmul nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rhea lui Cronos să o înghită în locul lui Zeus. Şi dacă Cronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca la poruncă urmează vărsătura: Făt-Frumos ucide un balaur care mînca puii unei pajuri, iar pajura, vulturul lui Zevs, lupul lui Odin îl înghite (de bucurie) si iarăşi îl varsă "mai frumos de cum a fost", cum e într-adevăr soarele cînd iese din negură şi nor.

Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de d-l Densusianu (în Revista critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. In varianta aceasta, ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul - dar sfîrşitul e tot acelaşi; el moare, trebuie să moară, de-ar avea oricîţi cîni şi oricît de viteaz ar fi. Nu se poate altfel. Imi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa e a noastră, românească, e a indo-germanilor si n-am importat-o de nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sînt convins că şi slavii şi germanii şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cîntec, ca să fie un vagabond adus de vînturi acum două-trei sute de ani în tară.Şi de ce? Pentru că cultul lui Adonis -probabil de origine semitică, şi în special iudaică, al lui Adonai- e şi el un cult solar? La greci se pare a fi solar -căci multe lucruri nu ştim despre el- dar solar a fost în Egipet? Nu l-au răstălmăcit grecii? Dar în urmă asta nu ne importă. De ce însă Mioriţa ar fi egipteană şi nu mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi întru toate asămuitor cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un apostol); maica bătrînă de ce n-ar fi Maica Precista? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos ...

Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor noastre, Doicim şi Novac bătrînul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sirbi şi Ia greci şi în colecţia de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şah­nameh la Firduzi - ce vrea să zică asta? Să ne certăm, care de la care? Sînt mituri comune, născute pe platourile Gangelui. Dacă d-l Hasdeu a aflat la Zenzi mitul "Cucul şi Turturica", e numaidecît nevoie să "imigrăm" balada din Golful Persic la Delta Dunării? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali, şi întrucît ea e simplu mitul iubirii soarelui cu norul, e una cu mitul lui Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile poporale -abia de cîţiva ani se ocupă lumea cu ele- dar odată şi-odată lumea va rămînea mirată văzînd că totul dar totul în mitologia, literatura şi credinţele popoarelor ariene e identic.

Să ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor străine. Cine Dumnezeu s-o nege? Dar precum evhemeriştii au căutat în mitologie idei înalte filozofice şi morale, uitind că toate miturile, şi de aici basmele etc. sînt creaţiuni ale poporului de rind, ale celor mai primitivi oameni cari nu pot să aibă idei înalte filosofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor străine în literatura şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei "zece mii de deasupra", e lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de modă, maimuţării şi cîte altele; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca la rîuri: suprafaţa zbuciumată, adincul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama de influenţele străine în literatura poporului nostru -bine să fiu înţeles, nu vorbesc de obiceiuri, credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de poezie- după cărţile citite de popor. Iată un exemplu: Nu e carte mai citită decît Alexandria. Şi o citesc românii de mult. Sînt atîtea lucruri într-această carte, cari s-ar putea lipi de sufletul românilor, dar s-au lipit? Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui "Hamon Dumnezeu", bătaia lui Alexandru cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc., etc., toate aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să le repete ori să facă aluzie la ele. Nu l-au influenţat pe român, unde l-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc în Alexandria lucruri pe cari le cîntă românul, nu el le-a luat din Alexandria, ci Alexandria le-a luat din ciclul de mituri indo-germanice. Aşa e scoborîrea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia românul de la Hristos dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu scoboară în tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei merge să vorbească cu Hell, Odiseu scoboară în iad, Eneas în tartar - lucru simplu, e apunerea soarelui, scoborîrea lui în noapte. Făt-Frumos scoboară pe "alt tărîm" ca să caute pe fata împăratului.

Şi aşa şi cu alte cărţi - cînd judeci drept, nu cînd întorci lucrurile cu "capul unde stau picioarele". Sînt lucruri în poezia poporului nostru cari nu s-ar putea explica, poate, fără de emigrări şi influenţe străine. Poate, cu timpul, se vor explica şi fără de aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie, a neamului omenesc. Ca exemplu povestea potopului. Nu înţeleg potopul în sine, ci amănuntele legate de el, corabia, muntele pe care s-a oprit ea, Noe, porumbelul etc.,etc.

Ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund în popor dar nu s-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică; alta întunecată şi zăpăcită a influenţelor creştine şi streine. La noi poveştile, streine şi legendele creştine şi toate bogomilismurile şi cum le mai cheamă trăiesc ca nişte parazite, nu sînt cunoscute de toţi românii, sînt zăpăcite şi variază din sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de acestea, şi vezi cît de încurcate sînt şi cît de fără rădăcini în mintea şi-n inima românului. In descîntece, bocete şi colinde, au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos -sau Sf. Ion- a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului cerul şi lumina, şi aşa mai încolo - în fond mitul a rămas neatins.

Acum dînd la o parte puţinele împrumuturi şi neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor. Ea constă din fragmente "flotante" cari se combină în cele mai variate chipuri şi se încheagă cînd li se dă ocaziunea printr-un fapt istoric oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se resfire iarăşi. Toate sînt înrudite şi se sprijinesc reciproc; fondul lor e neschimbător, de multe ori e stereotipă şi forma, dar aceasta, trebuie să sufere din pricina evoluţiei limbii. Multe fragmente sînt în perpetuă circulaţiune; altele sînt în stare latentă într-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală pretutindeni cu aparenţa unei creaţiuni de curînd, şi într-acest caz au caracter provincial.