Emil Botta - O Ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva …
Dar, noapte senină, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?

Emil Botta - Un Dor Fără Saţiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Emil Botta - Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop
întorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.

Emil Botta - Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
Prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
Şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
Şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil, oare să nu pot muri,
Să-ţi aud vocea suind treapta nopţii şi suind în zi,
Să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
Să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
Să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
Să mă vezi aeve în cereasca oglindă
Şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece
Dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
Dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
Aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.

Emil Botta - Un dor fără saţiu

De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.
Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă atinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.
E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins...
Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.

Emil Botta - Anotimp

Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete să-ţi şuiere;
în tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu încă...

Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi încă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.

Cereştile drumuri,
toate-s doar aburi şi fumuri...
Plimbă-te, pală, prin auroră,
frunte a lucrurilor, luna mea, prora!

Dar vor veni! O, ce siguri,
oaspeţii în veştminte de friguri!
Dar vor veni! O lumină subţire,
şi naiuri şi harfe şi lire!

1943



din vol. "Pe-o gură de rai"

Emil Botta - Alb, alb imaculat

Trece luminat
acel fermecat,
cu ochi clocotit,
cu ochi adâncit
de noapte săpat.
Şi trece el, trece
prin frunzele nopţii lăute.
De lance
mâinile străbătute,
în gloria nopţii,
în ape lustrale,
ca vâsle de aur
le poartă.
Lucruri sălbatice,
urgii amicale
îl înconjoară.
Şi acel fermecat
stă îngenunchiat.
Şi spune ceva,
murmură ceva,
foarte grav ceva,
despre el, despre lucruri,
o cumplită spovedanie:
Lucrurilor, senzitivelor,
moartelor, mireselor,
el nu v-a iubit,
el, zăpăcindu-vă,
s-a zăpăcit.


1972

din Poezii (1979)

 

Emil Botta - Vino, nu veni