Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Alexandru Muşina - După-amiaza lui Hyperion


Prietenii care mă știu
Și cei care mă știu mai puțin
Intră pe fereastră și se așază comozi
În cele patru vânturi ale inimii mele.
Își aprind țigările lor puturoase,
Se întind încălțați în pat și joacă
Indiferenți și pasionați diverse
Jocuri de noroc și cărți;
Cotrobăie prin toate ungherele și beau
Sânge albastru și venin amărui,
Se trezesc cu apă de busuioc,
Apoi se cară, bombănind nemulțumiți
„Unde dracu e nesimțitu ăsta,
De ce nu stă și el pe acasă?”
Eu cobor din tavan, de unde priveam
Sub chip de păianjen cu cruce, nevăzut și otrăvitor,
Mă apuc și deretic, pe urmă, timid,
Îmi torn și eu o ceașcă de busuioc,
Care se sparge cu sunet cristalin, și eu strig
„Aceasta e arta, băieți!”

Ovid Densuşianu - Biografie


Ovid Densusianu (1873 - 1934)

Puternică personalitate a culturii noastre şi unul din animatorii cei mai fervenţi ai simbolismului românesc, Ovid Densusianu s-a născut la Făgăraş, în 30 noiembrie 1873, fiul lui Aron Densuşianu, poet clasicizat şi autor de studii literare de ţinută latinistă, antijunimist, autor al unei „Istorii a limbii şi literaturii române” (1894). Studiază la Braşov şi apoi la Iaşi, unde îşi ia licenţa în litere în 1892. Până în 1893, când pleacă în străinătate (Berlin, Paris), este profesor la Botoşani şi Focşani. La Paris, în 1896, obţine diploma şcolii de „Hautes études” cu teza: „La prise de Cordoue et de Seville, Chanson de geste du XII-e siècle”. Devine, totodată, membru al Societăţii de texte vechi franceze.
Întors în ţară, în 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de română a Universităţii din Bucureşti. Din 1901 este titularul catedrei de filologie romanică, fondată din iniţiativa sa. Întemeiază Societatea filologică şi Institutul de filologie şi folclor, cu pulicaţiile respective: „Grai şi suflet” şi „Buletinul societăţii de filologie”. Adevărata sa glorie ştiinţifică este asigurată de monumentala „Histoire de la langue roumaine” (Paris, Leroux, 1901-1938, tr. rom., 1961). Importante sunt şi studiile de folclor, printre care binecunoscuta „Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, Buc., 1922-1923, şi, mai ales, prima noastră sinteză de istorie literară bazată pe principii estetice, „Literatura română modernă” (3 vol., 1920, 1921, 1933).
Meritele literare şi locul său de seamă în istoria simbolismului românesc sunt legate de întemeierea şi conducerea revistei Viaţa nouă (1905-1925), unde Ovid Densusianu publică poezii simboliste sub pseudonimul Ervin, numeroase articole teoretice, polemici, portrete şi studii de scriiori simbolişti contemporani (Verhaeren, Henri de Régnier, Charles van Lergergue, Remy de Gourmont). Aici face o adevărată şcoală literară simbolistă, întrunită într-un cenaclu mai discret decât cel macedonskian, dar de ţinută, polarizând numeroase forţe. Critic militant şi în publicaţii anexe (Revista celorlalţi, Farul), Ovid Densusianu trece, în Conferenţele „Vieţei Nouă”, seria întâia (1909), la o adevărată propagandă simbolistă, în baza a două manifeste: „Sufletul meu în poezie” şi „Ideal şi îndemnuri”. Un curs universitar despre simbolismul francez (1914-1916), urmat de „Sufletul latin şi literatura nouă” (1922) sunt dovezi în acelaşi sens. Membru al Academiei Române din 1919, cu un discurs de recepţie despre Delavrancea, Ovid Densusianu moare la 8 iunie 1934, în Bucureşti, lăsând un nume plin de prestigiu.

Opere (poezii):
Limanuri albe, Paris, Viaţa nouă, 1912; 
Heroica, Bucureşti, Viaţa nouă, 1918; 
Sub stânca vremei, Bucureşti, Viaţa nouă, 1919; 
Salba clipelor, Bucureşti, Viaţa nouă, 1921; 
Raze peste lespezi, Paris, Bucureşti, Viaţa nouă, 1924; 
În zorile vieţii, Bucureşti, 1925.

Ovid Densuşianu - Calea robilor


În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.

Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi: un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovid Densuşianu - La răspântia neagră


La răspântia neagră
S-au oprit trei care.
Cei care le mână
Scapără-n amnare.

Unul din ei zice:
- Fost-am la oraş
Să mă judec iară:
Tot eu păgubaş.

Altul: - O făclie
Şi-un coşciug am luat:
Mi-a ucis vechilul
Unicul băiat.

Cel din urmă: - Uite,
Mai aveam doi boi;
Pentru bir mi-i vinde
Mâine pe-amândoi.

Din răspântia neagră
Carele-au plecat
Şi merg greu, de parcă
Piatră duc în sat.


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovid Densuşianu - Glasurile vieţei


Glasuri de aramă
Printre codri-adânci,
Glasuri ce ne cheamă
Dincolo de stânci;

Glasuri peste valuri
De cântări de-argint,
Glasuri de Sirene
Ce mereu ne mint;

Glasuri de morminte
Ce ne-opresc în drum
Şi ne fac să plângem
Între „ieri” şi-„acum”,

Pentru ce mai tare
Răsunaţi voi azi? -
Parcă-aleargă vântul
Peste munţi de brazi.

...Suflete, deschide
Temniţa-ngheţată
Solilor vieţei
Ce la poarta neagră –
Poarta sihăstriei –
Vin acum să bată.


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovidiu Densuşianu - Tainele clipelor


Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit
Pe care-eternitatea îngheţase,
Şi mă-nchinam la ele ca păgânul
Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase
De duhurile negre ispitit.

Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,
Şi simt o bucurie ne-nţeleasă
Văzându-le aşa plăpânde
C-ar tremura şi de-un suspin,
De-o şoaptă...
O, vraja-ameţitoare a gândurilor blânde!

Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată
Viaţa rece-a sufletului –
Ce mister?
Şi ce să fie raza rătăcită
Ce-a coborât s-aducă-nduioşare
În gândurile prinse-n lanţ de fier?

...Un cântec se aude-n stradă,
E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoţeşte
Pe cei ce spun adio celor vii –
Şi soarele ferestrele dezmiardă...

O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii!


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovid Densuşianu - Când morţii sunt aşa departe


Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.

Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.

Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.


Din volumul „Limanuri albe”, 1912
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968


Ovid Densuşianu - Cei fără stea


Au adormit în visul pietrei,
Au adormit şi i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – şi ei toţi cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, şi-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-şi cruce,
Şi zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”


Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968


Ovid Densuşianu - Scorburile


Luminile ce fug de ele
Şi famecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.


Din volumul „Raze peste lespezi”, 1924
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968

Alexandru Obedenaru - Naiadele


Naiadele fascinatoare,
Cu sân de crin, dogoritor,
Plutiră-n magicul decor,
Albind vibrantele izvoare.

În zvârcoliri îmbătătoare,
Prin bahic danţ legănător,
În mistic şi himeric zbor
S-a stins a ţărmului splendoare.

Între-agitaţii şi mâhnire,
După vegheri şi rătăcire,
După-ndoială şi păcat,

Păgânul vis grabnic apune;
Distruge-te incendiat,
Suflet vrăjit lângă minune.

Alexandru Obedenaru - Mai sus de stele


Sub irizatele făclii
A vieţii noapte înfăşoară
Şi glas şi umbră de fecioară,
Şi ţărm fatal şi nebunii.

După decepţii şi orgii
Întocmai ca odinioară,
Din haos iar se desfăşoară
Conturul formelor zglobii.

Olympiana mea harpistă,
Himerică şi egoistă,
Mai sus de stele m-a suit.

Părea că-ntreg văzduh se frânge
Pe-un basm trecut, de zei vrăjit,
Schiţat într-un amurg de sânge.


Alexandru Obedenaru - Departe de Pământ


Tresari pe-albastrele abise,
Ca un luceafăr violet,
Te schimbă-n hurie, încet,
Ca în arabe paradise.

Cernitul haos te-nghiţise
În legănări de menuet,
Dar ţeasta de bizar poet
Te-a-nchis în magic stol de vise.

Zăresc sinistra baiaderă:
Servindu-mi toxica maderă,
Stingând al sufletului morb.

O, silf, înşeli prin danţ şi cânt,
Dă-mi vinul tău, întâi să-l sorb,
Du-mă departe de Pământ.


Alexandru Obedenaru - Iahtul negru


În port stătuse prea puţin
Un negru iaht imperial,
Purtând un silf cu sân de-opal
Stăpân pe suflet şi destin.

Pe-ocean de sânge şi venin
Vaporul sumbru şi fatal,
Fu azvârlit din val în val,
Şi supt de orizont carmin.

Dar eu, pe bord, voiam să zbor
Prin haosul şuierător,
De nici un far chemat vreodată;

Doream să cânt, să râd, s-adorm,
Zărind speranţa fulgerată,
Dus prin deluviul enorm.

Alexandru Obedenaru - Altare


Iluzia schiţează o navă fermecată,
Superbă nereidă, pe-abisuri verzurii,
Prin lumile fantastici, în nopţi de frenezii,
Vrea sufletu-mi cu tine, oceane să străbată,

Cutreierând pe valuri, neancorând vreodată
În portul ce ascunde cinism, sălbăticii;
Uitând şi munţi şi crânguri, pe mările pustii,
Voi aduna din haos speranţa spulberată.

Prin spaţii de smaralde, topaze şi safire,
Trecutul stins în lupte, veghere şi mâhnire,
De-o altă vieţuire, prin vrăji, e alungat.

Detunător decorul de-oraş grotesc tresare,
Disting în mii de glasuri al vrajbei şuierat;
Şi, poate, numai visul a închegat altare.

Alexandru Obedenaru - Anxietas


Mai sus de-al existenţei sălbatic carnaval,
Fantastică răsare fascinătoarea vilă,
În parcul plin de-arome tresare o copilă,
Zărind un mag ecvestru, în orizont de-opal.

N-a răsunat pe-alee galopul vrunui cal,
Şi n-a purtat nici boarea un vers dintr-o idilă,
Numai un dog păstrează în ochi intensă milă,
În aşteptări zadarnici, sub un destin brutal.

Driada resemnată, sub săgetări de stele,
Într-un hamac, veghează în chioşcul de zorele,
Marmoreane forme d-extatic androgin,

Rămân neagitate d-erotică poemă,
Şi astrele i-azvârlă nuanţe de carmin
Pe gânduri sfâşiate, în liniştea supremă.


Andrei Ciurunga - Biografie


Poetul Robert Cahuleanu, care va semna şi Andrei Ciurunga, a văzut lumina zilei în Basarabia, în anul 1920, în oraşul Cahul. Aici a urmat şi şcoala, exceptând ultima clasă de liceu absolvită în Bolgrad. După aceasta a început colaborarea la publicaţiile: “Basarabia”. “Basarabia literară”, “Raza”. Trupele române părăsind provincia de la răsărit, se mută şi el, cu familia, în Brăila unde lucrează la “Expresul”, “Ancheta” şi “Înainte”.
Calvarul său prin temniţele comuniste începe în noiembrie 1945, datorită unui articol anticomunist publicat în “Expresul”, Ciurunga fiind considerat autorul moral al entuziastei manifestări promonarhiste din ziua Sfinţilor Arhangheli. Eliberat, îşi tipăreşte în 1947, cu ajutorul unui zeţar cunoscut, fără ştirea cenzurii, o plachetă de versuri puternic colorată anticomunist, intitulată: “Poeme de dincoace”. Denunţat, este arestat abia peste doi ani, însă ‘corpul delict’ fusese distrus de mama sa, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mult mai vechi “Cântece de dor şi război”, apărut la Chişinău în 1944. Va petrece cei patru ani de condamnare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se va împrieteni cu scriitorii George Ivaşcu, I. Peltz, Nicolae Davidescu, Ştefan Ionescu, Horia Niţulescu. Este eliberat la trei luni după termenul aşteptat cu nerăbdare şi se interzice să îi mai apară numele în presă.
A treia sa arestare survine în anul 1958. Va fi condamnat la optsprezece ani închisoare pentru a fi lăsat să circule poemele scrise în minte la Canal. În această perioadă leagă prietenii cu scriitorii Alexandru Ivasiuc, Ion Omescu, Constantin Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, istoricul Alexandru Zub, şi cu subsemnatul. A fost eliberat odată cu toţi deţinuţii politici, în 1964. Abia în 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi începând cu acest an va publica într-un ritm alert ce vădeşte setea sa de recuperare a anilor pierduţi. După Revoluţia din ’89, cărţile conţinând stihurile sale de detenţie se vor succeda frenetic, înghiţindu-i toate economiile, dacă se poate presupune că izbutea să aibă şi economii. În plină vigoare creatoare şi editorială, Andrei Ciurunga, ne-a părăsit pentru o lume mai bună.

Consemnări biografice de Mihai Rădulescu


Andrei Ciurunga - Bastilia


Mâna care-a strâns de gât se strânge
vânătă, în cântec de prohod.
A căzut Bastilia de sânge
şi-a murit un veac pe eşafod.

Toate pietrele zidite în Bastilii
crapă, mai târziu sau mai curând,
ca să facă loc luminii zilei...

- Dar a noastră, Doamne, oare când?


Din antologia: "Aceşti mari poeţi mici",
alcătuită de Mihai Rădulescu


Andrei Ciurunga - Simplitate


Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre stejari.
Oamenii vor fi spălaţi de noroi,
iar copiii de-acum, oameni mari.

Bătrânii vor spune, scurmând amintiri:
– Erau tineri şi din răni sângerau.
Mâinile nevestelor subţiri
cu fâşii de cămăşi îi legau.

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre
cum nu plîngi iarba mieilor în lunci
sau infinitul zărilor albastre,
căci prea vom fi ai tuturor atunci.

Un moşneag îşi va rupe oftatul în piept:
– Au căzut lângă mine, aici!
Şi trupul surpat va sta drept,
cu urme de lanţuri şi bici.

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre izvoare
şi oamenii, cu pumnii amândoi,
vor bea, din apa care-am fost, răcoare.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu


Andrei Ciurunga - Vorbitor


Ar fi timpul să stăm lângă foc, să iubim
câte-o fată de grâu, cu privirea albastră,
să scriem poeme sau cărţi să citim
la lumina ce scade treptat în fereastră.

Pe masă, paharul cu ceai sau ţigara
să-şi urce spirala căldurii am vrea.
târzie pe dealuri să fumege seara,
luceafărul palid să licăre abia.

Dar întinsele noastre câmpii dobrogene
ne ard peste faţă cu plesnet de bici
pe când visul musteşte amar printre gene:
Cumplitul Danubiu va trece pe-aici.

Va trece cândva, peste ani, peste vreme,
cu apele tulburi de crâncen tumult,
iar undele sure vor sparge blesteme
din guri astupate cu pumnul demult.

Străvechi amintiri vor ieşi din morminte
şi-o clipă vor arde pe-o creastă de val.
Acolo, sub mâl, vor rămâne-oseminte –
toţi morţii de-acum, risipiţi pe Canal.

Şi umbre de mame, venindu-le-aproape,
pe malul înalt, se vor frânge de dor.
Vor izbi miliţienii cu cizma-n pleoape:
Banditule, scoală că ai vorbitor!

Şi-adâncă va creşte tăcerea din ape –
Din ape – sau poate din sângele lor.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Sfârşit de carte


Tot mai vânăt, murgule, e ceasul
la întorsul ultimului drum.
De când batem vămile cu pasul
ţi-ai tocit potcoavele de fum.

Alelei; de cât amar de vreme
am pornit cu tinereţea-n şa
să culegem stele şi poeme
din văzduhul albăstrind abia.

Iată, gârbovi ne-am întors în lume,
neguri am adus în amintiri,
pe rugina laurilor brume,
în caiete mari neîmpliniri.

Murgule, să-ncepem a ne strânge,
fruntea-i umbră, mâna a-ngheţat.
Azi vor înflori trei stropi de sânge
pe năframa cui ne-a aşteptat.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Solii tăi


Zbor de pasăre curată
suie limpede spre cer
din adânc de piatră lată
de sub reci rugini de fier.

Sau coboară din tărie
de la Maica lui Hristos,
tainic aducând solie
răstigniţilor de jos.

Mare fie-Ţi, Doamne, slava
c-ai trimis cu sfânt temei,
rândunele la Jilava
şi la Gherla porumbei…


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu


Andrei Ciurunga - Rugăciune


Luminând feerică
inima-i biserică.

Gândul mi se reazimă
în potir şi-n azimă.

Între umeri crucile
risipesc nălucile.

Calde ca velinţele
mă-nvelesc credinţele.

Somnul vise-nşiruie,
liniştea ne miruie.

Doamne-al închisorilor,
dă-ne mila zorilor.



Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Noi tot aici


Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor şi-l suie,
se cern zăpezi a nu ştiu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuţi în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei şi lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat şi ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Căţui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriţi trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Ţiţeiul nostru spumegă în sonde,
scot munţii saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărăţii cât şapte ţări într-una
se clatină, pândite de cenuşe,
stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna,
noi tot aici, noi tot între cătuşe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărţi aduce,
istorii noi aşterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuţi pe cruce.

Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuţi din ghinde şi blesteme –
Noi tot aici, noi tot în aşteptare,
Să prindă visul trup – şi să ne cheme.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Hibernare


Pe drumul iernii, dezgheţat de paşi,
mă târâi, trist şi obosit, în gloată
şi-mi strâng la piept mantaua de ocnaş
să-mi apăr focul inimii de zloată.

Sub zare trupul s-a făcut covrig
iar în adâncul cărnii vlăguite,
în loc de nervi coboară şerpi de frig,
în loc de oase urcă stalagmite.

Pe cuşmă ninge vânăt şi tăcut,
zăpezi topite mi se scurg pe piele,
bocancii, rupţi în părţi, s-au desfăcut
şi colcăie mocirla prin obiele.

Sudorile pe trup mi s-au lipit,
cămaşa – scoarţă – s-a muiat în spate.
în fiecare muşchi câte-un cuţit
aduce-o veste vieţii-njunghiate.

Trec singur şi trudit şi duc în sân
amarul plâns al unei nopţi polare
pe care zeii lutului păgân
de-un car de ani o tâlhăresc de soare.

Şi ninge sur ca peste-un cimitir
din care morţii au ieşit în gloate
şi-acum se duc pe câte cinci în şir,
cu crucile mormintelor pe spate…


Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Faur


Duh de meşter făurar
drege tainic, în surdină,
punte nouă de cleştar
între ţărmuri de lumină.

Parcă aşteptând de-un veac
miri târzii în straie dalbe,
sălciile, lângă lac,
împletesc cosiţe albe.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Gligore Fărăţară


De-un car de ani mă tot numesc aşa
bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,
aghezmuind pe jos, în calea mea,
cu lacrimi de răşină de pe ramuri.

Când urc pe munte, sus, printre păduri,
aud, de sub a crengilor povară,
cum mă îndeamnă nevăzute guri:
“Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.”

Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi
cu spume albe ce se sparg în valuri:
“Gligore Fărăţară, hai cu noi!”
mă cheamă glasul apei dintre maluri.

Iar când pornesc smerit spre cimitir
să mai îngrop câte-un copil de ceară
mă trag de mână morţii mei în şir:
“Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.”

Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu.
fac ochii roată: nu-i a mea moşia,
şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,
nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.

Vara cosesc – n-am pâine la iernat,
cresc iarna boii ca să-i pierd în vară
şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,
eu rămân tot Gligore Fărăţară.

Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,
aş întreba – şi nu cutez a spune:
“Oare şi cerul s-a întors străin
sau mi-e surată zarea de cărbune?

Şi tot aştept cu fiecare nor
să se deslege-a ploilor pornire
şi de pe faţa dreptului ogor
să spele apa strâmba rânduire.

Apoi va scoate Dumnezeu din sân
hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,
să-l întărească iarăşi de stăpân
pe robul său Gligore Fărăţară.

Voi şti atunci că plugul e al meu,
a mea cu toate brazdele moşia
şi voievod pe toată holda eu
şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…


Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - Daniil Sihastrul


Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pană de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vândută-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Maria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteala,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuiala.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul marii,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Maria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia săneaţă.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vălvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Stefane.

Şi-ţi vom zidi biserica frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să între neamul tot sub patrafir
că să-l primeşti, cuminecat, acasă.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu



Andrei Ciurunga - De ce uităm


O, de ce uităm, de ce uităm
şoaptele, privirile, căldura
care frig pupilele şi gura?
Obosim cu timpul… îngheţăm…

Amintirea n-are-atâta cer
pentru morţii inimii ca fumul.
Câtorva le mai păstrăm parfumul,
Alţii, repezi ca lumina, pier.

O, de ce uită, de ce uităm
Lacrimi, şi surâsuri, şi cuvinte?
Părăsind bogatele morminte,
Obosim cu timpul… îngheţăm…


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
Alcătuită de Mihai Rădulescu



Andreo Ciurunga - Atac


Toamna descărnată scurmă-n puşcării.

Tulbure pe suflet burniţă se cerne
pieptul îşi aprinde stinsele caverne.

Petele de sânge în infirmerii
parc-ar pune frunze ruginite-n perne,
parcă, pe cearşafuri, trandafiri târzii.

Poate chiar la noapte, fraţii mei pustii,
când afară vinul suferă-n taverne,
vom porni lunateci pe poteci eterne
să ciocnim cu sfinţii cupe străvezii.


Andrei Ciurunga - Nu-s vinovat faţă de ţara mea


La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
- Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură -
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
- Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Andrei Ciurunga - Canalul


Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mâna.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplată.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin.


Andrei Ciurunga - Desprimăvărare



Când vom ieși din beznă și ruină
și raze tari în ochi ne vor izbi,
îi vom închide poate — și vom fi
desfigurați de prea multă lumină.

Vom trece pragul spre surata viață
împovărați, necunoscuți, livizi,
cu amintirea roasă de omizi,
cu bucuria vânătă de ceață.

Dar cum a lumii dreaptă socoteală
ne vor fi șters-o anii cei păgâni,
ca s-o cunoaștem iar, deși bătrâni,
vom merge cu plăcuțele la școală.

Pe drumul fără mame călăuze
ne vom ruga de-un ghiocel curat
să ne învețe zâmbetul uitat
și să ni-l scrie fără greș pe buze.

În inimi când s-or sparge trandafirii
vom zăbovi privind la porumbei
și-i vom citi acolo, printre ei,
abecedarul proaspăt al iubirii.

Din înfrățirea șoimului cu zarea
vom ști să bem paharul de azur
iar limpezimea cântecului pur
ne-o va turna în glas privighetoarea.

Andrei Ciurunga - Noi nu tăcem


Cu dinţii strănşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem,
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura calda plina de pamant.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărama necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.


Andrei Ciurunga - Aşteptare



Iubito, astă seară te aştept
cu stelele pe cer îmbobocite
şi ca să poţi intra pe nesimţite, 
deschid fereastra care dă în piept.

Să nu te temi că sârma dimprejur
Va sfâşia în ghimpi mătasea rochii.
Tu treci hotarul dincolo de ochii
Înveninaţi ai paznicului sur.

Aşa cum ştiu că poţi veni acum
Eşti o lumină numai, o părere,
Întruchipată toată din tăcere
Când pleacă magii somnului la drum.

Am văruit pereţii cu argint,
În aer simt aripi de libelulă
Şi-acum presar goaroafe prin celulă
Cu bucuria crudă că te mint.

Aşează-te uşor şi nu-ncerca
Să rupi cu şoapta armonia sfântă.
Claviatura sufletului cântă
Când o atingi cu-apropierea ta.

Dar zorii bat în gene. Mă deştept,
Acelaşi gol din adâncime suie
Şi ca să pot ascunde tot ce nu e,
Închid fereastra care dă în piept.
 
 
 Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu 
 

Dorin Tudoran - Poetul


Fără să-l vedem
fără să-i pese de noi
el a jupuit
dintr-o singură mişcare
statuia
la poalele căreia
claca noastră se prelungea
de prea multă vreme;

un simplu fâşâit
ca şi cum
o lamă de brici
ar fi despicat o draperie
ca şi cum
cineva ar fi despuiat
un ştiulete de porumb
şi dintr-o dată
am văzut cu toţii
nervii aceia de oţel
vibrând ca o armată
într-un nor de sânge! 


din Pasaj de pieton (1979)


Dorin Tudoran - Singur eu


soarele devasta pieptul unui tânăr celebru
singur eu n-aveam cui da dreptate
când fiecare eram o armă în mâna celuilalt

 
din Mic tratat de glorie (1973)

Dorin Tudoran - Străinul


Lui Emil Botta


Trecea pe sub geamul meu
cărând un sac în spinare,
am deschis fereastra să-l văd
şi mi s-a părut, sacul, plin cu ninsoare.

N-am apucat să-1 strig,
s-a întors spre mine fără mirare
şi mi-a spus: „Domnule, vă-nşelaţi;
eu mă ocup cu spuma de mare”.

Răspunsul meu a întârziat
şi omul şi-a aprins, liniştit, o ţigare,
a tras primul fum, a tuşit uşor,
apoi: „Da, cu spuma de mare”.

Nu ştiam ce să zic, era ca şi cum
aşteptându-mă la nişte sărbători
cineva întorsese calendarul pe dos
şi-n casa mea pătrunseseră alte culori.

Vrând, nevrând, întâlnirea se prelungea,
omul fuma lângă sacul său peticit,
întrebările mele se-nnodau în gât
iar el îmi spunea: „Sunteţi, oarecum, răcit?”

„Nu! Nu, domnule; Nu!
vroiam doar să vă întreb, dacă se poate:
Cine sunteţi? De ce treceţi pe-aici?
Şi ce Dumnezeu căraţi în spate?”

Omul şi-a aruncat chiştocul,
l-a strivit cu tocul pantofului,
a ridicat sacul pe umeri
şi mi-a spus: „Fiu al Norocului,

cum ai deschis tu fereastra
tocmai când drumul meu era pe sfârşite?
Cum de nu ţi-ai văzut de-ale tale,
de treburile tale obişnuite?”

„Domnule, încep să cred şi eu
că n-a fost o simplă întâmplare
şi că deschizând fereastra
lucrul acesta nu va rămâne fără urmare.”

„Fireşte, fireşte, Fiu al Norocului,
chipul tău e al unui om care nu minte,
dar, ascultă-mă, lasă-mă să-mi văd
de drum înainte,

nu te gândi că n-ai aflat
nimic despre omul ce-a trecut
pe sub fereastra dumitale” -
apoi, a tăcut.

Nici eu n-am mai zis nimic
numai că privind mai atent,
mi-am dat seama că nu mai eram
în cameră, ci pe aleea de ciment,

care duce spre poarta curţii mele
şi-atunci l-am întrebat pe trecător:
„Este adevărat?”, „Adevărat,
iubite al meu cetitor!”

„Cum Ťiubite al meu cetitorť?
doar suntem doi oameni care
stau de vorbă pe o alee
faţă în faţă, pe câte două picioare!?’

„Fiu al Norocului, de ce nu mă laşi
să-mi văd de drum, iar matale
să-ţi vezi de treburi, omule,
de grădină, de casă, de hangarale?”

„Dar, bine, dumneata intri
în curtea omului, nechemat,
apoi mai şi zici: Ťlasă-mă!ť,
Ťmă ducť, Ťam plecatť?”

„Fiule, Fiu al Norocului,
dar asta ai înţeles abia
când te-ai trezit în curte.
De la geam credeai, nu-i aşa?

că treceam pe sub geamul tău
ducând în spate un sac cu ninsoare;
du-te în casă, închide fereastra -
eu mă ocup cu spuma de mare.”

„Am să plec, nu-i nici o îndoială,
dar nu pricep nimic, şi-ncepe
să-mi fie, parcă, rău, să ameţesc,
să mi se pară că visez. Pricepe

însă că doresc să-mi spui
numai atât: Cine eşti.
Apoi, ne-om vedea fiecare de-ale noastre;
Dumnezeule, cum mă priveşti!”

„Fiu al Norocului, domnul meu, cetăţene!
intră odată în casă, curmă-ţi chinul;
nu ai nimic de aflat, linişteşte-te:
Eu sunt Străinul.”


din volumul Respiraţie artificială (1978)

Dorin Tudoran - Tânărul Ulise


Când vei putea să ţii, fără durere,
cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-ţi subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
târziu, să dai semn - ca o speranţă,
celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare - tânărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe ţărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul
spălându-şi inima în mare.


 din volumul "Uneori plutirea"

Dorin Tudoran - Biet fenomen individual!


Biet fenomen individual!
tu, viaţă numai şi numai a mea,
iată-te:
Trecută prin lupa vîrstelor,
studiată, despicată, filtrată,
interpretată,
filată
ca o chintă royală - "Ţţţţ!"
laminată, trefilată,
alungită
pînă la subţirimea eterului,
subţiată
pînă la descoperirea
moleculelor filiforme!

Biet fenomen individual!
tu, viaţă numai şi numai a mea,
iată-te:
Două păsări gemene
te poartă în cioc,
ca pe o sfoară de uscat rufe,
ca pe un vierme de aur,
ca pe un nerv încă viu;
zbătîndu-se, adică!

din volumul "Respiraţie artificială" (1978)


Dorin Tudoran - Atât numai


În fiecare os mi-aţi sădit
un mausoleu
în fiecare picătură de sânge
port, roşie -
o piaţă.

Dacă i-ar da prin minte
copilului meu
să sufle spre mine
cât într-o lumânare, atât numai -
n-ar auzi decât
prăbuşindu-se-un vraf de ziare;
mausoleu peste mausoleu,
piaţă cu piaţă.

Cristian Popescu - Moartea mea din flori



Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori.

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărţată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediţiei mele de postume. Toată viaţa m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
A ei - a morţii mele din flori.

Bineînţeles că a rămas şi gravidă cu mine. Şi nu numai o dată - de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.
În ea - moartea mea din flori.

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru', languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui şi-o ştie şi-o place.
Pe ea - moartea mea din flori.

Ea mă iubeşte. Şi n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriaşă, să fie turnată în argint şi folosită drept acoperiş pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur şi simplu ne-am face de râs amândoi. Aşa i-am spus.
Eu - viaţa ei grea, împuţită, din flori.

Cristian Popescu - Local familial


1.
Toată familia mea benchetuieşte la "Local familial". Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşt, hîrşt, cuţit pe cuţit. Într-un colţ un ţigan înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătuşile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. "Joacă, domne, odată!" îmi strigă una din rude, iar eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept şeptar rupt la un colţ. Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toţi o ciupesc tandru, o mîngîie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătuşile. Berea scîrţîie-n halbe, scîrţîie pozele la încheieturi, eu dau noroc şi arunc doi muguri pe tăblia jocului de table. Ei strigă "Ai zaruri măsluite şi-mi rup zarurile între dinţi. Mama serveşte, părul ei se revarsă în bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele îşi trec mîna prin el înainte de-a bea. Flutură rufele pe frînghie deasupra meselor din "Local familial". Toată lumea e adunată. Bunicii mei din flori, mătuşile. Mie îmi aduce mama cei mai frumoşi, cei mai bine făcuţi mititei, aduce liliac alb în halbe la "Local familial" unde toată familia mea benchetuieşte.

2.
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strîns bine, unde zvîcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvîcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi-o strîngi în braţe. Somnul tău e ca şi atunci cînd deschizi înspre seară fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zîmbet, cu o fluturare de mînă. Mama cîntă la pian şi muzica ei are miros de tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf cînd cîntă. Ne-a rugat ca atunci, cînd o fi, să udăm în fiecare săptămînă cu parfum bun pămîntul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei si ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s-or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumină blîndă care face rotocoale, se ridică uşor înspre tavan şi-n cameră miroase a tei şi a prăjeală..

3.
El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti si are în jurul capului, asa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Si salută. Si eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi aşez mînuşile lui de piele vechi şi roase pe piept. Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Cînd ţin ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp şi mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea şi-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Ii mîngîi umărul alb,. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubeşte, salută şi acum amical, pocnindu-şi călcîiele soldăţeşte.

4.
Sora mea va citi la bătrîneţe poemele de familie. Şi-o să-şi tatueze pe braţe, pe umeri, pe piept poemele ca să fie în fiecare noapte cîte cineva lîngă ea; şi mătuşa şi tata şi eu; ca să le mîngîie obrazul aspru, ridat, cu pielea lăsată. O să povestească cum ne dădeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare şi ajungeam primii. O să povestească cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormîntul bunicului şi ce mai bătăi cu perne trăgeam. Şi-o să povestească cum plescăiam eu la masă, cum clefăiam şi ea mă certa, aproape plictisită. O să povestească vecinelor şi copiilor din parc. O să plîngă pe umărul lor. Va invita la masă toate admiratoarele mele să le ghicească în cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă. O să le servească cu ochi de sticlă dulci-acrişori, să-i ronţăie ca pe dropsuri. Sora mea e şi ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrîneţe. Va cere să fie dusă direct în trupul mamei, nu în pămînt. Ca să crească mai departe părul mamei, unghiile ei şi nu flori pe mormînt. Sora mea are ochii mei şi-o să privească pe fereastră cu ei.

5.
Sunt cîţiva fluturi în pachetul cu vată, bunico,. Eu ţi i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sînt liniştiţi. Miezul pîinii e şi el de vată. Alb, pufos. Poza ta e tristă, împăcată şi tandră, poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vată albă ca laptele în pahare. Iartă-mă pentru poemul ăsta, bunico. Poate-i mai bine că nu-l auzi. Paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi lingeau palma ca un cîine credincios. Ce eveniment era cînd ţi se ridica fusta pînă peste genunchi şi tu nu observai. Toţi ne bucuram. Hai să te scot la plimbare prin parc, la şosea. Poza ta e lipită pe toate sticlele cu vin. Noi bem şi tu te uiţi de acolo la noi şi ne vezi fericiţi. În pahare e vată; albă ca laptele.

6.
Bunicul spunea că ferestrele sînt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca nişte etichete pe borcanele de compot, ca afişe pentru muzeul înfiinţat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sînt lipite acolo. Îi răspundeam cu toţii că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă. Le vom folosi drept cearşaf unsuros pe cele de la sufragerie. Şi-apoi, bunicule, tu ai să priveşti cît vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii şi plînge şi-i spune pe numele de fată. Bunicul şi-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o cîrpă moale. Bunicul e june. Perna şi-a umplut-o cu pămînt ca să se obişnuiască. Priveşte pe fereastră şi spune: "Azi-mîine, am să plec în lume să vă găsesc un rost, un nume."

7.
Întotdeauna a trebuit să te-nvăţ eu ce să faci, spune mătuşa: pui sămînţă în ghiveciul cu pămînt şi deasupra o capcană de-aia cu arc, de şoareci. Şi cînd creşte floarea: pac!, o şi prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare. Şi-ajungi primul.". Mătuşa poartă ochelari cu lentile făcute din doi ochi de sticlă. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeşte la toţi viitorul în palmă, ne ghiceşte în ceşti de cafea. Aburul ce se înalţă din oalele ei se face fantome. Aşa ne spunea cînd eram mici ca să nu lăsăm nimic în farfurie. Mătuşa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subţiază, se lărgesc, atîrnă pe obraz pînă în dreptul gurii. Mătuşa mea apare în poze, în reviste. Acolo îşi trage languros peste inimă ciorapul fin, mulat, de mătase. Apare în reviste drept reclamă pentru acest poem

din volumul FAMILIA POPESCU

Cristian Popescu - În loc de încheiere


Nu. Arta Popescu nu s-a născut,
Nu. S-a inventat doar un biet aparat.
După ce se umflă o burtă de mamă,
La ea se conectează un trenuleţ electric.
Acesta merge, şuieră,
pufăie - şi burta de mamă scade.
Jucăria merge numai şi numai
cu energie de-asta strânsă acolo în cele 9 luni.
Nu, n-a existat.
Au fost doar liniile trenuleţului electric
întinse prin cameră
după cum s-a calculat
configuraţia liniilor ei din palmă.
Trenuleţul merge, pufăie, şuieră,
dar Arta Popescu nu. Ea încă n-a existat.
Nu. Nu e nici măcar fericită.
Nici măcar cât un gândac de bucătărie
într-o pungă plină cu zahăr.
Nu e fericită
nici măcar cât un gândac de bucătărie
mort într-o pungă plină cu zahăr,
Arta Popescu nici măcar n-a murit.
S-a inventat doar un biet aparat.
Conectezi aparatul
şi totul merge, parcă, de la inima ei.
Maşina de spălat spală,
maşina de călcat calcă,
frigiderul răceşte,
telefonul vorbeşte.
Numai cu energia inimii sale.
Doar de la ea, o clipă, becurile străzii
au strălucit orbitor.
O clipă - dar tot a fost prea mult.
Căci ea pe loc s-a consumat.
Nu, n-a murit.
Alta Popescu nici măcar n-a existat.
A rămas doar, aşa, ceva, acolo...
ceva conectat la aparat.
Ah, înger-îngeraşul ei cu motor!
(Care te-ar fi luat şi pe tine în zbor.)
înger-îngeraşul ei ca o muscă albă, încărunţită,
mare cât un papagal.
Ce s-ar mai fi învârtit el
în jurul capetelor noastre!
Ca orice muscă, în jurul botului de cal.
Ultima muscă dată afară din Cişmigiu,
bătrână, -nţepenită, târându-şi aripile pe caldarâm.
Ultima muscă pe care
numai şi numai Popescu ar fi putut s-o prindă
(ca un poet în adevăratul înţeles al cuvântului)
între paginile abecedarului său unsuros.
Trosnind, foşnind, scârţâind.
Ah, Arta! Arta Popescu!... Ce păcat!...
Nu s-a inventat decît un biet aparat.


din Arta Popescu (1994)

Cristian Popescu - Arborele genealogic


Ca şi cum toate manechinele din vitrine s-ar face după chipul şi asemănarea mea: eu copil, eu bărbat, eu femeie. Ca să devin cel mai mare creator. Ca şi cum toţi vecinii mei ar vedea, când s-ar privi la oglinda din lift, chipul meu la diferite vârste, vârstele lor. Iar eu aş îmbătrâni înainte de vreme.

***

Duminica, în cimitir, vine multă lume. Multă lume intră şi iese din cavoul familiei noastre, cavou prevăzut cu două intrări: una pentru bărbaţi, alta pentru femei. Când n-o vede nimeni bunica intră pe la bărbaţi ca să mai stea de vorbă cu tata, cu bunicul.

***

Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. El creşte în Cişmigiu, lângă lac. Mai întotdeauna e împodobit cu globuri şi beteală şi e altoit cu un stâlp de telegraf. Printre crengile lui am aşezat bibelouri, fructe de porţelan. Am scrijelit cu un cuţitaş pe coaja lui: "Popescu + Dana + Cristi + mama = LOVE".

***

Când eram mic aveam o pernă mare, moale, caldă, umplută cu miez de pâine. Şi-am rugat-o pe mama să-mi coasă multe felii de pâine una de alta ca să am şi o plapumă. Ştiam eu că femeile sânt pline cu miez, de-asta sânt aşa calde şi moi.

***

Bunicul meu are 83 de ani. El şi-a exprimat nedumerirea că dacă există în vitrine manechine-copii, de ce n-ar exista şi manechine bătrâne. Aduse de spate, cu părul alb, ridate, cu sânii lăsaţi. Cel puţin în vitrinele din cartierul lui să existe şi câteva manechine de-astea.

***

În ţara noastră cresc codrii şi păduri întregi de arbori genealogici ai familiei Popescu. În aceste păduri venea Cristi de mic să asculte susurul şi ciripitul. Să asculte cum creşte iarba verde. Dar, tolănit la rădăcina arborilor genealogici, ţinând strâns la piept capul iubitei auzea cum îi creşte acesteia părul la subţiori.

Fiecare arbore genealogic creşte deja lăcuit şi încrustat cu motive populare aşa că poţi rupe orice crenguţă drept suvenir.
Aceşti arbori îmbrăţişează cu crengile lor turiştii şi le întind în semn de rămas bun ramul care ne-a fost la vremuri de răstrişte, numai nouă prieten. Şi în acelaşi timp râul le răcoreşte picioarele ostenite.

***

Mama înmoaie în fiecare dimineaţă degetul arătător în praful ce s-a aşezat pe masă, cum şi l-ar muia în frişca de pe tort şi gustă şi ne spune: "azi va fi o zi proastă; o să ne meargă rău".
Apa se-ncheagă în pahare ca un ochi bulbucat, pâinii îi mijeşte barba, poza lui tata broboneşte sudoare şi nu pot să vorbesc cu gura plină de limbă, dinţi şi măsele că nu-i frumos.

***

Uite că-ncet-încet am strâns şi eu o carte. Cu hârtii de-o sută în loc de foi şi din când în când câte-o dantelă-ngălbenită printre pagini. O răsfoiesc acum visând la blănuri pentru mama, la rochii de mireasă şi sticle cu parfum, şampanie pentru toată lumea. Cine n-ar vrea s-o răsfoiască? Cine n-ar vrea s-o aibă-n biblioteca lui?
Şi-am să mai scriu vreo două-trei volume să lase urme adânci în conştiinţe, să schimbe viaţa oricărui cititor.
Dantele-am pus, aşa, din slăbiciune, ca să mai aibă ce citi şi cei cu cecuri multe.

***

Şi cât am să mă mai îmbăt cu ţuica asta proastă făcută din prunele arborelui genealogic al familiei Popescu? Şi, domnişoarele, cât am să le mai servesc cu delicioasa dulceaţă făcută de bunica din gutuile arborelui genealogic al familiei Popescu? Sau compotul de piersici sau tortul de portocale sau bomboanele cu vişine sau manechinele din vitrine sau scaunele de bucătărie toate crescute în arborele genealogic al familiei Popescu. L-a altoit tata c-un topor.

***

O fi mulţi popeşti pe lumea asta dar şi mai mulţi au fost şi vor fi pe lumea cealaltă. Acolo şi numai acolo cartea mea se va bucura de adevăratul ei succes. Admiratoare, înalte, suple se tolănesc la mine în vis. La bunica vin toţi îngerii cu aripi zdrenţuite şi ea îşi rupe câte-un fir din părul alb şi lung până-n pământ ca să-i cârpească. Toate mătuşile de-acolo, de sus, nasc pruncul-bibelou, cel mai curat porţelan, cu chipul meu, cu fruntea-lată şi-l lasă într-o noapte pe noptiera admiratoarelor mele de-aici, de pe pământ. Şi toţi m-aşteaptă. Mă-ndeamnă. Fac pronosticuri. Pariază.

Cristian Popescu - Atât numai


Am încercat să o spun şi altă dată: faţă de viaţa asta
de zi cu zi a unui autor de literatură, opera lui este
echivalentă cu o "moarte". Este adică, viaţa lui
povestită, aşezată mai ales sub semnul Începutului-şi- Sfîrşitului şi nu sub al devenirii.

Creatorul-simbol din balada "Meşterul Manole"
are nevoie de-o moarte concretă (adincă de-un Sfîrşit-Început)pentru a-şi putea încheia opera, pentru
a putea pune capăt neînghegării ei blestemate. Iar
terminarea operei îl pune în situaţia de a găsi un sfîrşit
vieţii sale aici.

O existenţă(semn al eului auctorial) zidită în
poveste(operă) elibereză de devenire o altă existenţă
(eul biografic). O eliberează spre templul vieţii de apoi,
Metaforic, în blada "Meşterul Manole" stă ascunsă
o întreagă mistică a creaţiei.

Cînd poemul tău e gata "mori" înainte să "mori".

Trăieşti în Sfîrşit după ce ai trăit mai ales în devenire,
după ce ai trăit mai mult aparent.


(preluată din "Caiet de citire
şi de caligrafie" (ed.Vinea, 2003) 

 

Cristian Popescu - Despre tata şi noi


poem dedicat infarctului ce
a avut loc în noaptea de 11 spre
12 octombrie 1975


Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să
împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte
mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a
camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un
clopot.

În fiecare seară mama ne povesteşte cît de straşnic sînt
aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta
în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne
spune că tu le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bine-
înţeles, te-au ascultat.

Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o
să-ţi înhami două-trei muşte la suflet ca să te aducă direct
la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cîrnaţi.

Ce bine e în poze, lîngă tine! Eu m-aş veseli şi n-aş mai
pleca dacă nu m-ai ţine tu în poza aia pe după umăr.

Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi de colonel, mi-am tatuat
pe piept decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja
ridurile.

Am tras cu ochiul şi am văzut că tu nu vii în fiecare dimineaţă
de foarte departe pînă în dreptul pozei atîrnate pe perete.
Şi-ţi lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol
pînă cînd ne trezim noi şi trebuie să zîmbeşti.

Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o
noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu,
dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani şi de-abia
după aia îţi trece.

Tu ai fost colonel. Eu sînt liniştit. Zodia mea era de mult
înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară,
cînd cerul e senin, iau poziţia de drepţi.

Consiliul Popular al sectorului 7, Comitetul Executiv vă face
cunoscut că prin decretul nr. 149 conferă „Certificatul de
deces jubiliar” numele Popescu, prenumele Vasile, cu ocazia
împlinirii a 10 ani de la încetarea din viaţă. Mult stimate
tov. colonel, sînt fericit ca să vă felicit din toată inima
atît din partea mea cît şi a familiei mele, ci prilejul con-
feririi titlului jubiliar. Primiţi, vă rog, cele mai sincere
urări de bine. Seria D5, nr. 034201. Data naşterii: anul 1985,
luna decembrie, ziua 23. Locul naşterii: oraşul Bucureşti.
Decesul a fost trecut în registrul stării civile la 23 de-
cembrie 1985. Data decesului: anul 1985, luna decembrie,
ziua 23 (cifre şi litere). Locul decesului: oraşul Bucureşti.
Ah, cîtă bucurie, cît entuziasm familial
Ne-a produs Consiliul Popular!
Ah, dacă am şti autorul ca să-i strîngem mîna cu toată
căldura
Dar e indescifrabilă semnătura!
Oricum, sub litera hîrtiei
Străluceşte Stema României!

Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima răsuflare.
Să respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.

În seara cînd te-ai prăpădit mamei i s-au umplut sînii:
unul cu vin celălalt cu ţuică. Şi de atunci ne dă să bem
în fiecare zi cîte-un păhărel în cinstea ta. Şi noi creştem
voinici şi frumoşi.

La-nmormîntare, sora mea mai mică te-a sărutat şi ea pe
frunte. Şi ăla a fost primul ei sărut, timid, de femeie.

Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine,
atunci, la sfîrşit, cînd stăteai întins între lumînări
şi arătai tuturor vîrsta exactă.

În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta
mamei şi ea vine la mormînt s-aducă flori şi înainte să
plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.

La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi
sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa,
foarte numeroasă, a fost impresionată de cîtă tandreţe şi
dulci erau sărutările noastre şi a început să aplaude.

Tu ai murit de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg
repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc
tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot.

Cristian Popescu - La parastasul bunicii


Bunicul s-a îngrijit din timp de prînzul ce trebuia servit la acest parastas. A lipit pe sticlele cu vin, drept etichete, pozele de la nuntă cu el şi bunica. A scos miezul din pîini şi a picurat cu grijă înăuntru ceară de lumînare pînă le-a umplut la loc. Şi la sfîrşit, la cafea, vor fi aduse ceşti mici în care o să pîlpîie cîte o lumină de candelă. Mama a avut ideea să însămînţăm din vreme pe mormîntul bunicii ceapă verde, ardei gras şi ridichi. Să servim lumea cu salate făcute din ele. Că-i mai bine în asemenea momente să mănînci din dragoste nu de foame.

Duminica trecută bunicul a umblat prin parc cu un pantof ce i-a rămas de la bunica şi s-a rugat de toate fetele de liceu să-l încerce. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales o rochie elegantă, o vîrstă potrivită, s-a gîndit la nişte vorbe liniştitoare şi a rugat un înger să o ducă în visul bunicului. Dar pe el l-a durut burta şi n-a putut să doarmă.

Toată lumea îşi va aminti că la înmormîntare sicriul nu era bătut în cuie ci era legat cu o fundă mare şi roz, ca un cadou trimis nu-ştiu-cui. Unii vorbesc c-ar fi fost scris pe el „A se păstra la loc întunecos şi rece” dar astea-s vorbe. Vorbe cu păcat.

Acum, pentru parastas, bunicul a pus în sufragerie un brad pe care l-a împodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o mănuşă şi ultimii ei ciorapi de mătase umpluţi cu beteală. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales prima tinereţe, a pregătit un răsărit la mare şi cîteva vorbe drăgăstoase dar a nimerit în visul unui adolescent, băiatul vecinului, care a uitat tot cînd s-a trezit.

La masă lumea o să vorbească vrute şi nevrute. „Ai auzit dragă? Bătrînul şi-a făcut o mască de plastic cu chipul lui de la 20 de ani şi-o poartă prin casă toată ziua; şi-o scoate numai înainte de culcare. Unii spun că s-a ramolit atît de tare că nu mai ţine minte decît cum arăta la 20 de ani cînd a-ntîlnit-o pe nevastă-sa şi că fără masca asta nu se mai recunoaşte în oglindă. Eu cred că de frică, dragă, aşa, ca să mai uite. Vai de capul lui!”

La masă va fi adus într-un castron mare, adînc, plin cu pămînt, curcanul rumenit, apetisant. Îngropat pe jumătate.

„dar de nepotu-su ce să mai zici? Are bătături la tîmple. Auzi şi tu: cel mai mare specialist de la noi în strîns negru sub unghii.

Las’ că bunică-sa l-a întrecut. Strînge acum şi sub pleoape.”

Eu mi-am pus pijamaua, am stins lumina, mi-am aranjat perna sub cap şi am adormit. Bunica a nimerit destul de uşor la mine în vis şi stăm de vorbă, aşa, liniştiţi, cam de vreo lună.

Mircea Ivănescu - Vorbe, vorbe, vorbe...


trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îți amintești
mai tîrziu de ele – așa cum și pașii rămîn în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atît de ușor
să știi să așezi vorbele unele lîngă altele
să însemne ceva – ceva ce nu se mai așează
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine – că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă…

Mircea Ivănescu - Cornul de aur al băiatului


poetului emil hurezeanu

scenă de dimineaţă – cornul sunând depărtat,
prin hăţişurile albăstrii, chemarea la vânătoare – glasul
lui de aur alungindu-şi tristeţea –
(întristarea dimineţilor de toamnă, cu ceaţa
sfâşiată alene de soarele fără putere)
peste lătrăturile excitate ale câinilor
nerăbdători să înceapă o dată. lumina de aur
a cornului, acolo, dincolo, prin pădure – are să fie întotdeauna
de acum încolo, dacă-ţi vei mai aduce aminte, fundalul
frumos lucrat al tapiseriei cu învălmăşeala cailor, câinilor
lungi de vânătoare, şi feţele întoarse spre cel care, la mijloc,
să dea semnalul începerii. şi femeile, care sunt,
aşezate pe câte o parte a şeii, cu mâinile lor înguste
şi trupurile firave – neîmplinite în adolescenţa întârziată
mai subţiratece în aerul limpede al dimineţii de început
de lume – de vânătoare. – câteva fete foarte tinere,
pe care bărbaţii, pe caii lor nerăbdători, nici nu le iau
în seamă, – jocul lor acum este altul
decât cel al înfrângerii unui trup neîmplinit de fecioară.
şi sunetul de aur în soarele dimineţii alungindu-se trist,
ca un câine obosit, anunţând de acum
sfârşitul vânătorii, când caii se vor întoarce cu aşi înceţi,
şi fetele, acum cu ochii mari, îşi vor apleca şi mai mult
într-o parte, capetele, să nu privească leşurile din oblânc.
însă scholia
pe marginea textului despre vânătoarea începută târziu,
într-o dimineaţă cu lumina mocnind în sunet de corn,
spune aşa – întoarcerea vânătorului din coline
este de fapt moartea lui – sfârşitul vânătorii e o casă
în care se strâng ceilalţi – şi fetele acestea cu trup subţire
îşi trec, cu pale ale tristeţii, lumina părului lunecând blând
peste umerii lor fragili (atât de uşor de frânt, nu?
doar că bărbaţii suflă acum în mâinile care le-au stat încleştate
pe armele vânătorii) îşi trec făpturile de aur mocnit
prin odăi – şi nu privesc spre blănurile de sub fereastră
unde e întins vânătorul. – sfârşitul vânătorii. câinii au tăcut
şi cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată.


şi mult mai târziu,
într-o altă vreme, când vânătoarea cu câini
şi cornuri sunându-şi chemarea în lumina de aur stins
a toamnei este numai un joc de cărţi,
într-o vreme când nu mai sunt cai, decât în tapiseriile vechi,
asculţi deodată amintirea hohotelor întretăiate,
dar arginţii, ale pianului sunând în terţe suitoare, coborâtoare,
chemau la vânătoare – cornul s-a preschimbat în flăcările de argint
ale pianului – şi ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe peretele
cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în urechea
aducerii aminte, într-o altă aşezare de lemn,
în care tot te închipui mergând spre fereastră. decât
că în lumina soarelui de dimineaţă de toamnă
nu vezi nici plecarea spre vânătoare, cu cai şi câini tulburaţi
de chemarea unui corn de ei auzit, nici nerăbdarea chipurilor întoarse
către semnalul de pornire – şi deci, mai târziu, de întoarcere
înceată la sfârşitul de vânătoare – şi nici fecioarele aduse cu aur
curat în păr, pe caii domoli, să atragă licornele. – ci doar
sunetele luminoase ale amintirii pianului cântând
despre vânătoarea într-o dimineaţă rece de toamnă.

Alexandru Muşina - Casa de pe colină


Niciodată să nu-ţi faci casă pe o colină.
Mai bine dormi. Din pereţi vor ieşi îngeri înalţi, în robe albe,
Cu aureole din flori de plastic. Se vor dezbrăca:
Sâni mari, de femeie, sex roşu, inflamat, de femeie.
Se vor apropia de patul tău, cu sexul ras la sânge,
Tot mai umflat. Care îţi va şopti:
„E timpul, Domn al Oştirii!” „Care oştire?” „Nebiruita
Oştire-a Credinţei”. Înconjurat
De gurile lor lacome şi umede vei striga:
„Dar eu vreau pace şi linişte, vreau să dorm”. Iar gurile
Lor ştirbe, cu buze roşii şi groase vor râde: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu. Rămâi cu ochii deschişi, privind în tavan. De sus
Va începe să curgă o pulbere albă care te va-mbrăca-n ghips,
Lăsând doar ochii şi gura afară. Apoi va coborî
O femeie de aur, cu patru mâini, patru picioare şi sexul cu dinţi de oţel.
Se va opri la un metru deasupra ta. Iar sexul ei
Cu voce răguşită îţi va spune: „E timpul, Domn al Durerii!”
„Dar eu nu vreau durere! Vreau bucurie, linişte, pace…”
Din ochii ei de rubin vor ţâşni
Două lacrimi cenuşii, de mercur, care-ţi vor arde retina
Iar râsul ei ţi se va strecura ca o durere-n urechi: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu privi în sus. Mai bine ascunde-te
Sub birou şi aşteaptă, înfrigurat, acolo. El va veni,
Câinele negru, cu botul roşu de sânge. Va zice: „Scoală-te,
Domn al Sabiei şi al Securii!” „Care sabie, care secure?” „Neînfrântele
Unelte-ale Secerişului de Primăvară.” „Dar eu
Sunt un copil blând, al lumii de asfalt şi carton.” „Scoală-te!
Dincolo de carton e întotdeauna carne şi sânge, sub asfalt
Sunt oase de animale şi oameni, oraşe şi sate în flăcări.”
Apoi cu limba lui aspră te va linge pe faţă: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu privi în tavan, nu te ascunde sub birou.
Ridică-te, îmbracă-te şi ieşi în grădină. S-a-ntunecat,
Nori negri au acoperit cerul până departe, iar vântul
Trece prin frunze turbat şi cântă: „Hâş, hâş!”


Nicolae Popa - O mie de ani cu faţa la soare


un trăsnet modifică linia vântului.
miresmele,
praful şi pletele
sunt luate şi duse de vânt în altă parte -
unde noi nu vom mai fi.

o piatră masivă
se scufundă în râu,
se rostogoleşte o vreme prin apă,
apoi iese pe celălalt mal să se usuce.

stă acolo o mie de ani cu faţa la soare
şi plictisită
se rostogoleşte înapoi în apă.

din cerul deschis cad tăciuni fumegânzi.
pe urmă cade
o
picătură de ploaie care însă
nu ne purifică.

Nicolae Popa - La capătul podului


Creştea un deal în noapte la capătul podului
şi tu - uşor inflamabil - te-ai aprins de la foaia din mână...

Aveai o cumplită bătaie de cap şi de inimă
în legătură cu versul doi din haiku-ul
la care lucrezi de o viaţă...

Şi pentru că la capătul podului dealul continua
să prospere în noapte
sorbind direct din cer toate desfătările lumii
iar dogoarea de lavă încinsă
îţi aprindea foaia de-a lungul versului doi
a trebuit să cedezi să te lepezi de foaie
zicându-ţi că oricum
prin părţile noastre cu podgorii şi ciocârlii
încă n-a reuşit nimeni
să închege într-o viaţă de om un haiku.

L-ai aruncat de pe pod să se ducă pe apă —
pe unde l-o duce şi l-o învârteji
nici o minte de om sau de altceva nu l-o mai descâlci.

Şi brusc s-a crăpat de ziuă
şi-au văzut ochii tăi şi inima ta a văzut
cum într-adevăr dincolo de pod creştea
dealul acela cu iarbă arzând şi copaci fumegând
iar din pisc se cotileau primele firicele de lavă
însufleţind ideea de a trezi Fujiyama...

Şi-atunci ai strâns tot ce aveai sub frunte
şi sub pleoape şi pumnii i-ai strâns
şi-ai strigat ghemuit:
—Yes, dragii mei! Yes! se poate!

Nicolae Popa - Vom cunoaşte tandreţea


Într-o zi vom cădea dezgropaţi înapoi pe pământ.
veşmintele noastre putrede îşi vor recăpăta
culorile sărbătoreşti. În buzunarul hainei, la piept,
va reînvia batista - albă ca floarea bumbacului -
şi din cutele ei câteva lacrimi
se vor cotili pe obraji în sus, înapoi în orbite,
deschizându-ne ochii.

şi vom vedea. Şi văzând ne vom uita
cu totul şi cu totul altfel la tot ce se vede.
vom răsfăţa cu privirile noastre realitatea,
făcând-o să creadă că într-adevăr există.

tu vei avea părul lung
şi-ţi va ascunde la ceafă nodul spânzurătorii.
eu voi avea părul des
şi-mi va ascunde la tâmplă urma împuşcăturii.

dar să nu îndrăznească nimeni să-ţi mângâie pleata.
şi nici pe mine să nu mă mângâie nimeni pe cap.

numai noi doi vom cunoaşte tandreţea.
vom şti ce înseamnă să treci cu o mână prin păr
fără să o murdăreşti de amintiri şi de sânge.

Nicolae Popa - Degeaba scrii versuri


vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă
şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor
cu ce putem, cu ce aveam - cu cenuşa, cu oasele,
cu rămăşiţele noastre. Mai ales rămăşiţele noastre
ajută dealurile să se vadă împlinite,
ajunse cât mai aproape de cer.

vom face dealurile să crească necontenit,
încât să nu mai fim văzuţi de peste deal, unde
se zice că e cu totul şi cu totul altfel decât pe la noi!
să nu ne vadă nimeni de dincolo,
să nu afle nimeni cum e să trăieşti dincoace, pe vale,
unde e umed şi-i rece şi vine broasca
şi-ţi ocăie la cap precum că degeaba scrii versuri,
degeaba scrii versuri dacă încă n-ai trecut dealul,

apoi te ţine o vreme sub laba ei verde
făcându-te să-ţi vezi, vai, maţele, curate şi albe,
şerpuind flămânde în susul râului. Le vezi înnodate
sub luntrea pescarului aşteptând şi ele prada.
şi-ţi vezi într-o poiană stomacul
hăpăind un amestec răruţ de insecte şi raze,
mişcându-se odată cu umbra, tot mai spre
apus de locul crimei, tot mai spre noapte.
ce mai atâta vorbă!? Gura ta trece dealul.

auzi dincolo alte guri urlând îngrozite.

Nicolae Popa - Adăpatul


Vin bolile, vin să se adape cu viul din noi. Vin și vin care cu
botul alb, care cu botul portocaliu, care cu botul verde.
Se apleacă și beau aproape pe săturate
iar la plecare au boturile roșii.

Uneori însă, când se apleacă și reușesc să se adape
pe săturatelea,
la plecare au boturile uscate și vinete -
dovadă că au băut și de dincolo de viul din noi.

Nicolae Popa - Pix


În cele din urmă totul se va sfârşi cu bine:
pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,
va urca la cer.

şi toată lumea va spune: „Uite un pix înălţându-se!”
vor mai spune: „Mamă, mamă,
că multe cuvinte a mai chinuit!”
la care o voce-nţeleaptă va riposta: „Mai rău de
cuvintele pe care nu le-a chinuit!
mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris!”

o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere
vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit
înţelegând că pentru ele alfabetul e mort,
iar dicţionarele – putrede.

în vremea asta pixul meu va ajunge
suficient de sus ca să se simtă în ceruri.
îngerii vor zice: „Uite, ne-a aruncat cineva
un os!” „Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce
înţeleaptă, cu atât mai înţeleaptă cu cât
va ieşi din gură de înger.

şi – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile

se vor deschide, se vor tot lărgi ceruri noi
prin care alţi îngeri vor şti cu siguranţă că nu
li s-a aruncat un os,
că doar un pix. Sigur că da – pix! şi fâl-fâl!
tot mai sus,
tot mai spre locul unde pixul
va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.

Nicolae Popa - Moskva


În dimineaţa aceea golită de raze unghia ta
oscila, unghia ta răzăluia
floarea de ger din fereastră, în timp ce eu
treceam pe deasupra norilor  – 
de regulă, trec pe dedesubt  – ,  
întârziam undeva unde orice întârziere se
pedepseşte cu ani grei de punctualitate nemţească.

nu aveam timp să le răspund ceremonios la salut
celor care stau pe-acolo ca pictaţi de Magritt
şi nu se grăbesc nicăieri. Adevărat, nici eu,
pe picioare fiind, nu mi-am scos pălăria
în faţa celui care trecea pe-alături,
deşi era chiar Azazello. –  ’Neaţa!” i-am spus.
doar atât.
şi am luat-o grăbit pe un lung şir de nori
la capătul căruia mă aştepta o luntre.

iar unghia ta oscila, oscila... Răzăluia
floarea de ger din fereastră, nerăbdătoare
să vezi ce-a mai rămas din Moscova la suprafaţa
troienelor.

apoi ai văzut samovare clocotind pântecoase,
consumând apa zăpezii pentru ceai,
iar albul zăpezii – pentru înălbirea micilor doze
de adevăr servite la ceai.

eu eram deja în luntre, ştiam încotro, când şi cum
vom pluti... —  ’Neaţa, băiete! m-a salutat cineva
având grijă să mi se şi închine... Era Azazello
şi luneca în cercuri largi, pe patine,
iar tu spălai deja cu uncrop floarea de ger din fereastră
sperând să mai poţi vedea pe-afară câte ceva,
însă Moscova devenea din ce în ce mai geroasă
iar uncropul pe geam Kremlin se făcea.

Nicolae Popa - Noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.


Ei plutesc printre pomi în neagră înnegurare,
ele se scufundă pas cu pas în roua din câmpii.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.
ei trec prin păduri foşnitoare,
ele - prin ierburi reci şi amare.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

ei fluieră de se omoară cu pădurile subsuoară,
ele adună rouă între omoplaţi şi zboară.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

ei reprezintă pluralul masculin,
ele – un plural mult mai fin,
ele se mărită,
ei - se însoară,
dar asta e o cu totul şi cu totul altă gramatică,
stimate domnule profesor,
stimată domnişoară profesoară.

Nicolae Popa - Fulguiri prin bronhii


Ne-am făcut un obicei din a ne pierde echilibrul,
mănuşile, rudele, minţile. Ne-am făcut un obicei
din a ne pierde. Ne agăţăm de rădăcinile
rămase dezgolite după furia apei,
ajungem la casa prăvălită jumătate în râpă,
jumătate în verandă.
găsim o bucată de scaun, o bucată de masă.
mâncăm o bucată de pâine. Bate toaca. Bate vântul.
teiul îşi bate în cuie două crengi de sus
apoi îşi bagă poalele în pământ apărându-şi rădăcinile,
aşteptându-le să înflorească.
fulguiri prin bronhii. Adăpători îngheţate.
miri şi mirese sub un soare cu dinţi.
o aşchie îţi pătrunde sub unghie.
mii de aşchii pătrund sub mii de unghii.
mănuşi albe putrezind pe mâini reci,
pe mâini care apucă, apucă, apucă
şi dispar în pământ,
în mireasmă de tei înflorit în adâncuri...

Nicolae Popa - Ultima scrisoare scribului


S-a arătat pe aici un poet trist –
s-au adunat în jurul lui toţi întristaţii
şi luându-şi tristeţile cu ei
l-au urmat spre un tărâm al tristeţii.

A dat pe aici un poet vesel
s-au strâns în jurul lui oameni veseli
şi luând toată veselia cu ei
l-au urmat spre un tărâm al veseliei.

Veni pe aici un al treilea fel de poet.
i-au dat ascultare un al treilea fel de oameni
care l-au şi urmat spre un al treilea tărâm.

În liniştea rămasă apare acum un al patrulea,
deşi, logic,
al patrulea nici n-ar fi trebuit să existe,
dar anume cu gândul la el se va spune
că vezi dumneata la început a fost Poetul.

Şi triştii vor surâde, veselii se vor posomorî,
ceilalţi nici nu vor şti ce e cu ei - toţi vor fi cu el
iar el al tuturor
însă, însă nu va avea un tărâm
spre care să-i ducă.

Nicolae Popa - Mergi şi mergi şi mergi şi mergi...


Mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi te simţi
neplăcut de fericit. Îţi dai seama că aceste locuri
pe care le frecventezi cu privirea, cu pasul,
cu rugăciunea sunt locuri de netrecut pentru un biet
trecător ca tine. Îţi dai seama că uşile,
când le deschizi, lărgesc trotuarele,
iar când le închizi, îngustează trotuarele.

mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi
le dai bună ziua turiştilor
care odată ajunşi pe aceste meleaguri,
se miră că cineva le dă bună ziua,
zicându-şi că ce altceva să facă cei de pe
aceste meleaguri? le dau bună ziua celor
care trec şi trec pe aici. Însă cei ce trec pe aici
tot trec şi trec şi fac poze,
scanează intemperii amoroase, consumând
impresiile de pe o stradă pe strada următoare,
descântând oalele şi ulcioarele unui oraş
în oalele şi ulcioarele oraşului următor,
urmărind totodată cum revin şi revin
neschimbate-n lungime, dar nici în lăţime,
străzile, trotuarele, zilele, nopţile,
şi cum toată lumea înaintează, înaintează spre
tot ce vine şi vine şi vine şi vine pe bandă rulantă
ducând totul în urmă
fără să aducă nici măcar un vreasc înapoi.

Nicolae Popa - Povestea unei capre bătrâne


Era odată o capră care avea trei ieduțe.Eduzza cea mare
a fost tăiată și pusă la congelat până de Paști,
eduța cea mijlocie a fost tăiată și mâncată pe loc
iar mezina a fost lăsată să dea din coadă, să crească, să se
dezvolte și să o ducă bine mersi până la adânci bătrânețe.
a tot huzurit ea zburdalnică și mlădioasă, s-a tot cățărat
prin copaci, a tot retezat cu dinții tufarii, până cînd
într-o bună zi, deșelată de bărânețe, și-a dat seama că
nu a lăsat în urma ei decât ieduzze și nici un ied cucuiet.

și hai să se răzbune pe țap. L-a căutat pe unde l-a căutat
și l-a găsit într-o poieniță. Era bătrân de tot, chiar mult mai
bătrân decât ea, avea o barbă căzută până-n pământ și
coarne foarte obosite, atât de obosite că arătau plioștite.
s-a uitat ea la el cum s-a uitat, în cunoștință de cauză, apoi a
adunat ceva vreascuri din împrejurimile poieniței și i le-a plasat
bătrânului sub barbă, după care a aprins în liniște bricheta
iar focul s-a și aprins izbucnind în pălălăi vesele...

adevărat, barba țapului era de ceară, și coarnele erau de ceară
și toată dihania aceia de țap bătrân și-mpuțit era de ceară,
astfel încât s-au prăbușit lostopane de ceară topită
peste biata capră în pârjolul general,
pârjol din care, brusc, a apărut un ieduț!

Mircea Cărtărescu - Femeie, femeie, femeie...


- fragment -

...atâta lumină era pusă în fondul de ten de pe umerii obrajilor tăi
atâta spaimă în adânciturile claviculelor tale
atâta modernitate şi nonşalanţă în mersul tău
atât je m'en fichism, atât nenoroc...[...]
cine mai eşti? unde mai există nostalgia ta, neajutorarea ta, egoismul tău?
uşurată de tine viaţa mea s-a repezit în sus
şi mă sufoc
şi nu pot chiar nimic să-nţeleg
ah, femeie, femeie, femeie,
femeie, femeie, femeie, femeie...
acum nu pot decât să aştept telefoanele tale,
să ascult muzică, să mă-ntâlnesc cu prietenii,
să mai citesc, să mai merg la vreun film,
dar mă înfund într-o hinayana de nerespirat
şi nu vreau să te întorci
ci vreau să nu fi plecat niciodată...
drago, atât de drăguţă erai când vroiai să faci mişto, sau când îţi trebuia dragoste
cine îşi descheia singură nasturii de la cămaşa-n carouri?
cine învăţa la pedagogie cu ochelarii pe nas până când i se făcea greaţă?
cine îmi dădea rime să-i fac sonete?
...acum tu pentru mine ţii de fiziologic
acum tu eşti doar o torsiune de degete, o rupere de tendoane
acum tu eşti doar un lac de sânge unde-a fost cineva căsăpit
pe zăpada dumnezeiască din bucureşti,
acum tu eşti doar o fostă colegă de facultate
o fostă dulce colegă de facultate, din facultate, din tinereţe...


*
acum, tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de feţe.


*****



Octavian Goga - Dăscăliţa


Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
„Ce mâini frumoase are domnişoara!“.

...Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...

Paul Celan - Puternica fortăreaţă


Ştiu cea mai înserată casă:
un ochi mult mai adânc decât al tău priveşte-acolo.
Pe coamă marea flamură-a mîhnirii fîlfîie:
pînza ei vede - tu nu ştii că ai ţesut-o.
Şi zboară sus, de parcă n-ai ţesut-o tu.
Cuvântul, de la care bun rămas ţi-ai luat, îţi spune-n poartă bun venit,
şi tot ce te-a atins, şi fir de iarbă, inimă şi floare,
de mult e-acolo oaspete şi nu te mai atinge niciodată.
Dar tu păşeşti în casa aceea la oglindă
şi astfel cele trei, şi floarea, inimă şi fir de iarbă, te privesc.
Şi ochiu-acela mai adânc îţi soarbe-adîncul ochi.

Paul Celan - Cămaşa morţilor


Ce tu ţesut-ai din ceva uşor,
eu port în cinstea pietrei.
Când ţipetele-n beznă le
trezesc, ele adie.

Ades, cînd am a mă bâlbâi,
face uitate falduri,
şi cel ce sînt îi iartă
celui care-am fost.

Dar Domnul haldelor
îşi bate ne'nţeleasa tobă,
şi cum un fald cădea,
întunecatul fruntea o-ncreţeşte.

Mircea Dinescu - Balada celui plecat


Am iubit urîte dar deştepte
şi frumoase fără căpătîi, n-am avut iubirea cea dintîi
n-a avut răbdare să m-aştepte.Îngerul ca unghia întoarsă
mi-a crescut în carne dimpotrivă,
mi-aţi adus la naştere colivă
şi la groapă dric cu cioc de barză.Zilele bolesc pe-aici ca anii,
anii – zilieri trecuţi prin fermă.
Vă uitarăţi cu binoclu-n spermă
cum vîslesc strămoşii mei, ţiganii.Haida-de! De-a lungul şi de-a latul
m-aţi vînat cînd nu eram acasă.
Chiar şi-acum cînd stau întins pe masă
eu sositul rîd de eu plecatul.

Nichita Stănescu - Poveste sentimentală


Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
că două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vîrtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-înfigeam în pãmânt,
numai ca sã privesc iarba-nclinataăde căderea vreunui cuvînt,
ca pe sub laba unui leu alergînd.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vîrtej aproape vãzut,
structura materiei, de la-nceput.

George Ţărnea - Scrisoare de bun rămas


iubito cîtă lume-i între noi
numărători de ploi din doi în doi
şi dintr-un ochi de dor necunoscut
cîte zăpezi pe buze ţi-au crescutasculta-mă şi lasă-mă să strig
mi-e frică de-ntîmplare şi mi-e frig
şi nu mai vreau să ştiu pin`la sfîrşit
cine-a iubit frumos, cine-a gresitcine-a făcut spre noapte primul pas
cine-a plecat din joc cine-a rămas
cine şi-a smuls pereţii rînd pe rînd
cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gindcine-a pierdut şi cine-a cîştigat
de toate-nlănţuit sau dezlegat
cine-a crezut mai mult în celălalt
sub cerul prea senin sau prea inaltcind am să uit cum sună glasul tău
decît tăcerea ce-mi va fi mai rău ?
şi cum să pot sub stele înnopta
cînd nu mai ştiu ce-nseamnă umbra ta

Lucian Blaga - Din părul tău


Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
că valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău --
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Ion Vinea - Întâlnire


Mâinile tale sunt albe şi cinstite
şi ochii tăi sunt de la Dumnezeu,
cum şi-i închipuiră călugării, albaştri.
Semeni cu floarea-soarelui când e ostenită.

Dacă vrei vom merge lung pe chei
de-a lungul apelor supuse sorţii lor,
vei şti atunci că tu eşti cea chemată
şi ai să-mi fii ca steaua preacurată
când toate rănile mă dor.

1915 

A.E. Baconsky - Miraj de iarnă


Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare -
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În şarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.

Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.