Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Poet anonim - Maică Românie


Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii no
ștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o
știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă
și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!


Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

Ion Caraion - Numai oamenii


Zăpada a învăţat să fie zăpadă buruienile să fie buruieni vântul să fie vânt. 
Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

George Topârceanu - Vara la ţară


Locuinţa mea de vară
E la ţară…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor!
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.

Nu există berărie,
Nici regie…
Doar un hoţ de cârciumar
Care are marfă proastă
Şi-o nevastă
Ce se ţine c-un jandar.
Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mişcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.
Şi te poartă sub escortă
O cohortă
De ţânţari subţiri în glas,
Înzestraţi la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretenţie de nas…
Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Şi-l întreabă fără noimă:
Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?…
Ale satului mari fete
Fără ghete

Ies la garduri pe-nserat…
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Nişte fapte
Care m-au scandalizat!)
Lângă foc, o babă surdă
Şi absurdă
Spune, ca şi alte daţi,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeană,
Plină de banalităţi.
Doarme-apoi adânc comuna…
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare şi rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.
Când şi când un câine urlă
Ca din surlă…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…
Dar în zori încep cocoşii,
Păcătoşii,
Că să facă iar scandal,
Să te saturi de viaţa
Şi dulceaţa
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,
Vorba mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceţi cu alai!
Meargă pictorii la ţară
Ca să piară
De căldură şi de praf!
Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate,
Daţi-mi cinematograf!
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor aşa?
Nu mai vreau ţărănci naive,
Primitive…
Mie daţi-mi altceva!
Daţi-mi, daţi-mi stradă-ngustă
Unde gustă
Omul viaţa mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Şi cu fete
Încălţate cel puţin!

Tudor Arghezi - Baroane


Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane... 



Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,



Grigore Alexandrescu - Mielul murind


Fiu al unui berbece care de mult murise,
Un miel se bolnăvise,
Mușcând din întâmplare
O-nveninată floare
Sau iarbă, nu să știe;
Destul că a lui moarte
Nu mai era departe.
Acum el își făcuse datoriile toate
Câte și le fac mieii în ceasul cel cumplit.
Mumă-sa cu durere
Începuse să zbiere;
Îl săruta, sârmana, plângând necontenit,
Și-i zicea: "Ce mi-e bună viața fără tine?
Cui mă lași, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curând și eu,
Căci pe această lume nu mai aștept vrun bine!"
"Dar ce să-i răspunz, mamă - întrebă micul miel -
De-mi va face-ntrebare
Despre a turmei stare?
Tu știi bine că el
Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă și de ceata lupească."
- "Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are șapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaște, îngrijitor la turme,
Ca să stârpească-abuzul și relele să curme;
Atâta spune-i numai și-nțelege el tot."

După acei din preajmă care îi ocolesc,

Poți judeca prea lesne pe cei ce cârmuiesc.


Mihail Eminescu - Răsai asupra mea


Răsai asupra mea,lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfîntă,pururea fecioară,
În noaptea gîndurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă,plină,
Îndurătoare asupra mea coboară.

Străin de toți,pierdut în suferința
Adîncă a nimicniciei mele ,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele:
Ca să  te-ador de-acum pe veci,Marie!


Mihail Sebastian - Static



În orăşelul nostru timpul s-a oprit în loc
şi ca să nu-i aduc aminte , că prea e lung popasul,
a pironit inert şi semnificativ cu gest de proroc
la catedrala din grădina mică, ceasul.

 Se pare că în arcul, care-a plesnit în orologiu,
oraşul şi-a pierdut sistemul său nervos.

De pe un soclu, eternizat în piatră, un om ilustru
silabiseşte poate un funerar elogiu
(căci nu se poate şti nici când ce scrie-n jos
pe pagina de piatră citită de statui).

Oraşul nostru tace şi nu-i
pe stradă nimeni să-i tulbure tăcerea
căci oamenii aicea tac, aşà cum
tac figurile de ceară într-un panopticum.

Octavian Paler - Elegie


Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.


Mihail Eminescu - Umbra lui Istrate Dabija


Cum trece-n lume toată slava
Ca şi un vis, ca spuma undei!

Sus, în cetate la Suceava,

Eu zic: Sic transit gloria mundi!

Pe ziduri negre bate lună.

Din vechi icoane numai pete,

Sub mine-aud un glas ce sună,

Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete”.

Şi văd ieşind o umbră albă.
Moşneag bătrân, purtând coroană,

Pe pieptul lui o sfântă salbă

Pe umeri largi o scumpă blană,

Ea mâna-ntinde blând: - N-ai grijă,

Ce zic nu trece la izvod.

Eu sunt vestitul domn Dabijă,

Sunt moş Istrate-voievod.

- Măria-voastră va să-ndemne
Pe neamul nostru în trecut?

Ci el cu mâna face semne

Că nu-nţeleg ce el a vrut.

- Măria-voastră-nsetoşează
De sânge negru şi hain?

El capu-şi clatină, oftează:

- De vin, copilul meu, de vin.

Când eram vodă la Moldova
Hălăduiam pe la Cotnari.

Vierii toţi îmi ştiau slova

Ş-aveam şi grivne-n buzunar.

Pe vinul greu ca untdelemnul

Am dat mulţi galbeni venetici;

Aici lipseşte tot îndemnul.

În lume mult, nimic aici.

La voi în lumea ceealaltă,
Fiind cu milă şi dirept,

M-a pus cu sfinţii laolaltă

Şi-n rai mă duseră de-a drept.

Dar cum mai pune sfântul Petre

La rău canon pe-un biet creştin!

Când cer să beau, zice: „Cumetre,

Noi n-avem cimpoieri şi vin”

Şi totuşi domn fusesem darnic
Şi bun de inimă cu toţi.

De câte ori l-al meu păharnic

Umplut-am cupa numai zloţi!

Că ce sunt recile mademuri,

Ce aur, pietre şi sidef

Pe lângă vinul copt de vremuri

Pe lângă-un haz, pe lângă-un chef.

Împresurat-am eu şi Beciul
Cu oaste bună şi strânsuri;

Soroca, Vrancea şi Tigheciul

Trimis-au mii viteze guri

Să certe craii cu mânie…

Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace

Să-mi duc Moldova-n bătălie

Cu mii de mii de poloboace.

Atunci când turcii, agarenii
Mureau în iuruş cu halai,

Oştirea noastră, moldovenii

Se prăpădeau într-un gulai.

Şi zimbrul cel cu trei luceferi

Lucea voios pe orice cort.

Precum ne-am dus, venirăm teferi

Şi toţi cu chef şi nime mort.

Nici vin cu apă n-am să mestec,
Nici dau un ban pe toată fala.

De-aceea n-am nici un amestec

Oriunde nu îmi fierbe oala.

Când calcă ţara hantatarii,

Eu bucuros la lupte merg,

Când între ei se bat magarii

În fundul pivniţei alerg.

Se certe ungurii şi leşii…
Ce-mi pasă mie? La Cotnari

Eu chefuiam cu cimpoieşii,

Cu măscărici şi lăutari;

Şi sub umbrarele de cetini

Norodu-ntreg juca şi bea

Iar eu ziceam: să bem, prietini,

Să bem, pân’ nu vom mai putea.

Dacă venea să rătăcească
Vun învăţat arheolog,

Vorbind în limba păsărească,

Nu m-arătam ca să mă rog.

Dar ţie-ţi place doina, hora,

Îţi place-al viţei dulce rod,

Tu povesteşte tuturora

De moş Istrate-voievod.

Le spune sfatul meu s-asculte
S-urmeze vechiul obicei,

Să verse dintre cupe mult

Şi la pământ vo două-trei.

Căci are-n sân Moldova noastră

Viteze inimi de creştin;

Tineri, în veselia voastră,

Stropiţi-le duios cu vin!

Şi în Moldova mea cea dulce
Orânduit-am cu prisos:

Ca butea plină să o culce

Cea goală iar cu gura-n jos.

Şi astfel sta Moldova toată

Cu susu-n jos ce era treaz.

Odihna multu-i lăudată

La cel chefliu, la cel viteaz.

Când de mănuşa lungii sabii
Mă răzimam să nu mă clatin,

Cântau cu toţi pe Basarabii,

Pe domnii neamului Muşatin,

Pân’ ce-ncheiau în gura mare

Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt

Ce nici din ceriuri seamăn n-are

Cum n-are samăn pe pământ!

Moldova cu stejari şi cetini
Ascunde inimi mari de domn,

Să bem cu toţi, să bem, prietini,

Să le vărsăm şi lor în somn.

Pân’ la al zilei blând luceafăr

Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;

Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,

Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.

Răpiţi paharele cu palma,
Iar pe pahar se strângă pumn

Şi să cântăm cu toţi de-a valma

Diac tomnatic şi alumn;

Cântăm adânc un: De profundis.

Perrenis humus erit rex.

Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?

S-au dus pe veci! Bibamus Ex.


Octavian Paler - Poetul


anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit

şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,

să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori

pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile

lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?

Să cînte ploile tocmai atunci,

Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi

ne dor,

cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,

cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt

dificil

şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni

pentru nebunia şi curajul său care cîntă

ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe

ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei

şi cea care a coborît cu Dante în Infern?


Grigore Alexandrescu - Umbra lui Mircea. La Cozia


Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirei: un mormânt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...
Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...
Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc.

Ascultaţi....! marea fantomă face semn... dă o poruncă...
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sânt ţie cunoscute,
Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ţi fu neobsită, îndelung-a ta silinţă:
Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simţi plăcere când a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.
...................................
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crângurile înflorite, şi pădur'le ce-l hrănesc.
..................................
..................................
Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt.

Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.


Traian T. Coşovei - Moartea căprioarei


omagiu lui Nicolae Labiş


Arzi ca o flacără obraznică în faţa unei ploi

care nu se sfârşeşte.
Nu era sânge pe mâinile celor înfometaţi –
înarmaţi cu o secetă care, poetic, nu avea niciun înţeles.
Cu foamea, deveniseră fraţi
şi neştiute surori. Se bănuiau, se iubeau,
erau întrebători de carne şi sânge –
Cineva trebuia să omoare cina copilăriei
ca să mănânce!
Şi să ridice mâinile la cer: măcel, sau mister?

Esenţialitatea lor era carnivoră.


Cu focul stins în vatră, „inima şi rărunchii”:

iată înnobilarea masacrului.

Vin acasă. Printre resturi de mâncare,

nu găsesc casa.
Poate ghiftuirea de sine, autodevorarea
până la ultimul os.
Moartea căprioarei e desenată pe ziduri din carne de om:
singurătăţi şi pustietăţi care nu şi-au găsit la timp cuvintele
într-o lume care să rimeze cu zgomotul armei de vânătoare… 


Radu Gyr - Cavalcada


În freamăt lung de mare treapăt
pe armăsari de-aramă grea,

gonind s-ajungă pân la capăt,

înalţi, cu pumnul pe plăsea,

atâţia trec şi râd cum şchioapăt

în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea!
Galopul lor înghite poşte,
potcoava sfarmă cremenea,

sau scoală smârcuri să mă-mpoşte

cu smoala-i putredă şi rea,

căci m-au lăsat la zeci de poşte

în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea!
Nu-i poticneşte-n drum nici sete,
nici răni nu-şi spală la cişmea,

nici munţii nu le stau perete.

Eu cad în fiece vâlcea,

las zdrenţe-n fiece scaete,

julit mă urc pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea!
Şi cum merg cetele buimace
spre nicăieri, spre nimenea,

se-afundă goana în băltoace

şi cade primul frânt din şa.

Pe lângă şanţu-n care zace

eu trec la pas cu gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea!
Şi rând pe rând încep să cadă,
le sună zaua a tinichea,

eu n-am nici zale, n-am nici spadă,

dar cred într-un crâmpei de stea;

şi-n timp ce corbii vin să-i roadă

târâş mă urc pe gloaba mea.

'Naintea lor pe gloaba mea!

Ana Blandiana - O ţară e făcută şi din păsări


O ţară e făcută şi din păsări,
Din V-urile mari căzând spre sud

Rănite, alungate de frig

Şi de trădare,

Venind înapoi

Umilite de dor,

Lunecând pe toboganul cerului

Recunoscătoare


Streaşinei că nu s-a mutat

De pe vechiul pridvor.

O ţară e făcută şi din păsări,

Cum o biserica e făcută

Şi din viaţa de apoi.