Ţara cu nume
dulce de apă, Moldova,
ţi-a dus de mână
copilăria desculţă,
prin mirarea
cicorilor trezite cu ziua
sub geana verde a
grâului, ciobănaş
de miei şi vise,
Ionică a lui Stoica Costişe.
Seara când te
întorceai pe urma de abur
a laptelui abia
contenit
în ugerele grele
ale cirezii, o stea
tremura ca un
semn prin florile socului
lângă casa ta
albă de lună.
În blid aburea
mila lui Dumnezeu,
şi peste
creştetele plecate în rugăciunea
mulţumirii se lăsa
blândă
binecuvântarea
luminii de la icoane.
Îţi era moale de
nor şi era caldă
de vara larg
deschisă peste fâneţe.
Tot jocul tău era
un fluieraş de răchită
cu care îngânai
mierlele, născocind
cântece scurte de pasăre
pentru îngerul
tău păzitor, pentru miei.
Tu n-ai cunoscut
arşiţa neliniştii
şerpuită prin
vine ca o năpârcă,
nici scârba
sleită a păcatului cărnii:
aripile îngerului
îţi erau pe trup zale albe.
Umbra lui te
despărţea de ispită,
spadă nevăzută
între bine şi rău.
Crescuse odată cu
tine un gând, ca un lujer
tăinuit de umbră,
un dor ascuns
drumuri spre ape
necunoscute
spre pământuri
ameţite de mireasma lămâilor,
spre împlinirea
chemării,
Şi-ntr-o zi când
sbucnea în lăstari
puterea pământului,
te-ai lăsat
dus de îngerul
dorului tău
la capătul
celălalt al lumii.
Geografia
pământului îţi era
desluşită de
vânturi şi de plecarea
berzelor: spre
soare-apune.
Nu luai cu tine
decât râvna de bine,
Şi-ntr-un colţ de
basma legaţi doi sloţi.
Ţi se deschidea
în suflet pământul
ca o floare
necunoscută.
Din popas în
popas, din trudă –n trudă,
într-o zi ai
văzut licărind prin smochini
pulpana albastră
a mării.
Şi dorul tău s-a
făcut punte
peste apele mari,
şi corabie.
Dumnezeu te
cheamă pe ţărmul celălalt,
pe ţărmul
mântuirii: era un fum
luminos:-de
tămâi?de măslini?-păzit de spada
străveche
achparoşilor cu frunzişuri
caste strânse pe
trup: Italia,
Şi-aici, tu, Ion
al lui Stoica Costişe,
te-ai despărţit de
numele tău pământesc,
de limba ta, de
straiul tău cusut
cu râuri albastre
şi roşii ca o altiţă
de lan în vară,
îmbrăcându-te cu Lumina
cu Dumnezeu, cu
sfântul.
Te-au chemat cu
numele profetului plângerii,
Ieremia: şi tu-l
purtai
printre oameni
roşi de lepră ascunsă
ca pe-o icoană,
îmbătându-ţi sfinţenia
cu trandafirii
cangrenelor,
mistuit de
flacăra dragostei,
pâine făcându-ţi
din răbdare, din umilinţă,
împărţit de
foamea săracilor
azimă dulce a durerilor,
fărâmă cu fărâmă,
„Fra Geremia”,
în fiecare
dăruire împărtăşindu-te cu soborul
fericiţilor întru
lumină, cu Domnul.
Ethos, Caietul al III-lea, 1982, Paris,
redactori: Ioan
Cuşa şi Virgil Ierunca
