Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mircea MICU - Mi se arată



Mi se arată mama în somn,
Numai în somn mi se arată
Cu faţa ca o aripă de lebădă
De veghe târzie încercănată. Zice:
„Ce faci tu, suflet al meu, puiule?
Te aud noaptea umblând şi îmi pare
Că cineva stoarce deasupra mea
Luna ca pe o lacrimă mare”
Nu ştiu ce să-i răspund
O durere adâncă mă face de piatră, de lemn.
O pasăre lovită de întuneric
Mi se loveşte de fereastră ca un semn.
Zice mama:
“Nu eşti tu, unde eşti tu iedule,
Ochii tăi verzi de ce s-au întunecat?
Toată noaptea te cântă privighetorile
Din guşa în care durerile lumii se zbat.”
Nu ştiu ce să-i răspund, sunt surd de spaimă
şi e atât de aproape de răsuflarea mea
Ca o statuie ireală de sticlă
Prin care ochii mei nu pot vedea…

Mihai URSACHI - TRIPTIC PASCAL

I

…şi pre Iisus blîndul l’a dat să se răstignească.(Marcu, XV, 15)

.
Netulburare de veci în tăriile Tale…
.
În sinea’Mi adîncă tronez întru Tine,
căutîndu-mă însu’Mi cunosc chipul Tău
pe tronul iubirii
Şi’n fiece clipă fiinţa’Mi în Tine se varsă,
şi pururea plin sînt de Tine întocmai cum locul
e plin totdeauna cu loc.
Iar ochiul tău arde în sufletul Meu.
…Părinte, primeşte şi astăzi cîntări şi ofrandă
şi cupa aceasta din parte-Mi…
.
Netulburare de veci în tăriile Tale.

II
Eli, Eli, lama sabachtani?

(Marcu, XV, 34)
.
Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…
.
Căci la picioarele sale nu au să plîngă
aducătoare de mir,
şi nici un apostol nu-i va vesti mîntuirea…
În pînză eternă pre dînsul nu’l înfăşoară
şi nimeni n’au ars pentru el mirodenii
şi smirnă.
Părintele său îşi întoarse privirea în nouri
cînd el, dîndu’şi sufletul, roagă iertare…
O, sîngele său picurînd în ţărîna fierbinte
nu naşte altare de purpură şi nu se preface’n
orgii de garoafe aprinse… Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut mărgărint.
.
Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.

III

Et sepultus resurrexit; certum est, quia impossibile es.

(Tertulianus, De Carne Christi, 5)
.
Şi celor din mormînturi vieaţă dăruindu-le…
.
Deasupra mormîntului vişinul crengile dalbe îşi
ninge,
albinele roiuri – puzderii au îmbulzit primăvara,
veniţi miriade, acesta e trupul cel veşnic şi dulcele sînge.
osana, osana în glorie, Maica-Fecioară!
.
Desleagă cătuşele morţii, ruşinea, mînia,
blestemul bicisnic şi teama, de gîndul cel rău ne sloboade,
milostiveşte poporul Român, mîntuieşte Rusia,
în numele Fiului Tău, care de-a dreapta îţi şade.
O, duh al luminii, pogoară vieaţă,
asupra acelui ce’s mort subt becisnice sorţi…
Flori dalbe de vişin, o Doamne, e primăvară,
e dimineaţă.
Christos a înviat din morţi.
.
Şi celor din mormînturi vieaţă dăruindu-le.

Ioan Alexandru - Întoarcerea poetului


Drumul înapoi nu se poate uita
Calea focului spre cenuşile mume
Drumul înapoi în risipă drumul
În voia valului Trebuie doar să te fi
Pierdut şi valul te ia fără de ştire
Eşti dus eşti purtat Veghea se luminează
Rana ştiutului se întunecă Nu
Se-mpotriveşte nimic, totul curge-ntr-acolo
Curge muntele şi abisul steaua curge către
Stingerea sa curge amurgul şi viforul
Curg ploile spre seminţele lor: norul
Curge spre nefiinţă vine marea spre ţărm
Şi se cască urâtul foşnetul ploii la trecerea
’N fruct şi acesta în leagănele luminii
Curge noaptea-n capcanele zilei ziua se scurge
’N nisip şi roua fântânii în roţile secetei…
Curge fluturele-n mister şi Etherul spre
Neştirea izbânzii
Trebuie doar să te laşi în voia cestor
Valuri maci de foc ce chinuie ţinuturile
Să-ntorci capu-i de ajuns şi apare prietenul
Cu sărutul din urmă
Drum îndărăt nu e greu drumul spre
Vechea vatră la truda piramidelor
„eram robi dar aveam oalele pline cu carne
Şi puteam oh cât de fără grijă dormi şi muri”.
Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este
Fără drum şi pământ Nu-i ceas în ea
Şi focul dinăuntru prea e aproape
Ca să se poată ocoli. Izvorul pururi pur
Nedesfăcut aşteaptă jalea mea să-l jeluie mereu
Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este mila
Pustia este Ioan – Pustia-i mila în Pustie
Pustia plânge în pustii Pustia-i maica ce veghează
Ca fiul ei să iasă din Pustii
Pustia nu-i decât Ieşire Pustia nu-i decât un
Imn deschidere este Pustia fără margini
Răsărit, A fi.
În pustie nu-i somn şi vis nu poate
În pustie ce-i da este da, ce-i nu este nu
În pustie nu-i nicicum Nu-i decât marea astă bucurie
Un univers de clopote a năvălit
Şi plâng acolo toate pe vecie
Şi nici măcar nu plâng şi nici măcar nu tac
Ci numai curg fără-ncetare şi eu din miezul
Lor răsar lumină lină lumânare.
Trag clopotele-n răsărit trag clopotele
În Pustie aici este un singur schit
Şi-o singură împărăţie Trag clopotele veşnic trag
Clopotul veşnic În Pustie E numai plâns înnăduşit
În preacurată liturghie Pustia nu-i
Decât un schit În noaptea asta
Veşnicească şi clopotele pururi trag
Căci nu-i cine să le oprească.
Eu sunt schitul şi pustia Eu sunt
Şi clopotul pustiu Şi cine îmi aude graiul
Rămâne greu rămâne viu
Trag clopotele arede plâng Curg clopotele
În Pustie Pustia e un clopot orb ce-şi caută
Vederea în Pustie.
O noapte veşnică O, Răsărit, O focuri pururi
Fără nume Trag Clopotele negre şi e vânt
Şi cineva se naşte-n lume.
Şi iarăşi Clopotele vin cu focurile despletite
Şi se lipoesc de capul meu
În graiuri nemaidesluşite.
Pustia este maica celui care umbla
Ca pe uscat pe mare Singura noapte ce rodea
Pustia singură era Pustie pururi fecioară
Naşte ţi se-nchide iar Pustia
Limpede rodeşte numai când focul o umbreşte
A fost o zi a fost un ceas Când grea
Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns
Celălalt foc l-a fost pătruns Izvorul tainic
Din pustie a fost râvnit de veşnicie
În miez de noapte când ieşea Din sine
Şi se pustia în dansu-acela nemişcat
S-a dezvelit şi s-a lăsat Izvorul-aici
S-a fost deschis şi Trăsnetul în el
S-a-nscris, O, sfântă nuntă în Pustie
Lumini veneau în luminie
Lumină lină luminând Pustia zămislea
Cuvânt Căci universul nu era decât
Un mort ce nu murea Acolo-n Răsărit primară
Pustia vieţuie fecioară. A plâns o vreme
Şi-a plecat Şi urmele s-au spulberat
Pustia iarăşi pustieşte Îngerul limpede vesteşte
C-o creangă ruptă dintr-un crin miezul pustiei
E virgin
Oh,
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine
Când brusc se hotărăşte totul
Fără ştirea ta şi trebuie să te întorci
Trebuie să vii să fii să părăseşti
Ceea ce nu s-a dat decât celui ce-i prisoseşte
Oh, drumu-ndărăt – naşterea răsăritul în lume
Părintele de veghe în unghere lampa trasă
La porţi vântul de iarnă îşi clatină
Crucea străin e târziu toţi dorm veşnic departe
Păstori şi steaua porniră şi craii Câţi vor ajunge
Câţi să dea de veste? Şi cui se va vesti întâi
Lumile zac împotmolite Acolo toate
Neştiute pier sterile maici cu fiii prea nevrednici ce
Deveniră fulgere aurii prin gloria-neştire stinsă
’Nainte de-a se prevesti
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine.
Roţile se desfăşoară de la sine,
Roţile curg îndărăt; tot ce-ai strâns
Tot ce-ai apucat să îndeşi în desagă
Trebuie dat, risipit la întoarcere
Apar pe la vechi cunoscute răscruci
Aceiaşi cerşetori şi-ţi iau şi te iau:
Aceasta-i partea mea acesta-i graiul meu –
Pentru mine-i bucata asta de imn pentru
Mine e viscolul, pentru mine anume ai strâns
Roua perlei acestei… Oh, cât de mult îmi
Doream să-mi atârn urna asta exotică
În ungher la oglindă. Acesta-i capul meu
Aceasta-i calea mea. Al meu fumul, amea
Flacăra, da, ţipătul, rana, orbul şi Paradisul
Linia-ochi şi tăcerea furtună, veacul de
Fier şi cenuşa purpură…
Da aşa vin, cerşetorii, se ivesc la întoarcere
Pe la vechi răscruci, la vestitele târguri şi poduri
Şi te despoaie.
Şi tu treci mai departe pustiu, devastat căci doar
Hotârâtă-i întoarcerea.
Curge valu-ndărăt curge veacul şi marea,
Curge jocul bătrân, curge noaptea-pustie
Curge pământu-napoi spre spre străvechea robie.
Înapoi sub bici îşi spune asinul. Înapoi la
Ieslea plină de somn şi căldură…
Îndărăt faceţi loc vreau acasă la sân
La măicuţa la ţâţă laptele foc de pe munte
Prea-i vârtos pentru buzele mele!
Acasă-aşadar în bârlog, la străvechiul jug, în stră-
Vechile straie de rob pe câmpia putredă de oseminte…
Drumu-ndărăt e uşor drumul spre moarte.
Nu-i oprelişte nu-i nimic vama e-n grabă
Trecerea cum ştim gratuită.
Drumul spre-ai tăi cum s-a spus
Între ai tăi (stai la taifas şi moara macină
Baba se scarpină şi-n doi timpi azima-i gata
Şi laptele fiert. Oh, şi te duci în poveşti
Şi povestea te duce şi-n zori eşti ajuns
Cu tărâţe la porci)…
Trebuie doar să te laşi uşurel în voia valului
Şi poemul se-ntoarce la păianjenii şi broaştele sale
Aici sunt numai munţii şi numai aspre
Piscuri, numai Ether, furtuni şi fulgere
Şi adăpost nimic, nu-i grai de om, nu-i nimeni
Pustiu, strigi – oriîncotro – e numai maica noapte
Şi cerul împânzit şi nesfârşit.
Şi se văd vai, foarte departe peste prăpăstii
Focuri vii, focuri încinse şi în jurul lor
Umbrele zeilor. Da. Ei sunt acolo-n munţii
Lumii. Cei mai abrupţi şi neştiuţi!
Urcuşu-i greu şi neîntrerupt nu-i timp de-a
Sta, de-a te opri – opritu-i prăbuşire
Neîntrerupt trebuie vai, să urci. Nu-s decât
Munţi, piatră pustie, piatră amarnică şi rea
Îţi sfarmă coatele şi pieptul, trupul e
Numai răni şi nu se-aud departe decât lupii
Şi urletele leilor nebuni ieşiţi din marile
Pustiuri şi-aduşi în munţi ca leac al lor.
Nu-i decât frigul oh şi dorul, Focul
Nestins al Dorului de-a fi, de-a pipăi
Cu sângele, de-a strânge cu carnea
Osul nimicului în pumni.
Acolo sus, în Golul cel din urmă
Acolo să ajung. Să ştiu: Tu eşti acolo
Ştiu, te văd Tu eşti cel care este Tu
Eşti cel ce rămâne şi cel ce nu va fi
Când răsturnată roata lumii eu voi fi
Centrul osiei şi Tu pe margini centrul
Fără margini
O sete oarbă stăruie în mine de-a pune pasu-
Acolo sus, de-a dibui în miez de noapte
Miezul acela fraged şi plăpând din care
Izvorăşte soarta. Acolo-n focul mărilor
De-a da peste cenuşa aceea linişte, sin care
Sar puii sterpelor furtuni
Acolo unde nu mai curge decât necursul
Acolo unde stă imperiul nimicului cel mare
Predestinat şi nenăscut
Acolo mână-mă nebunul dezlănţuit
În mine de nebun! Demonul poartă
Foc ce poartă trupul acesta şubred
După voia lui Oriîncotro mă-nvârt
Acelaşi singur eu mă ţine-n gheara
Lui primară.
Oh, de-aş putea rămâne, sta
Oh, de-aş putea încremeni o clipă
Măcar o noapte ah, un ceas s-aud ceva
Să văd să pot pricepe măcar cu
Urna ce voi fi! De unde oh, şi încotro
Bătrâne! Nu-s decât fugă agonie
Nu-s decât creştere nu pot decât
Să tind, nădăjdui, Misterium tremendum.
Doamne, măcar murind să pot sfârşi
Să înceteze fuga asta! Focul acesta
Să-şi găsească rod!
Stai locului, opreşte-te!
Oh, arde întruna, arde în văpaie
Clocot, potop, curândă nebunie
Opreşte-mă!
Vreau să mă-ntorc.
Voi dormi lung şi drumul va fi liber
Voi sta întins pe spate nemişcat
Voi fi atât de liber şi-atât de singur
Şi fi-voi numai liră-drum
Străbate-voi luminile ştiute
Nu mă voi duce, voi fi dus
Nu voi urca ci coborî-voi
Precum ninsoarea pe pământ
Un înger limpede ce ninge voi fi
Ca steaua luminând aproape cât
Mai de departe
Va fi desigur iarnă grea
Voi coborî mă voi întoarce
Şi voi fi iar la vatra mea.
Acolo unde toţi urmaşi din moşi strămoşi
În jurul focului stau muţi
Stafii acolo în neştire umbre năluci
La foc în vatră strânşi
Tot neamul meu de Daci războinici
Fiii lor blânzi şi blonzi haiduci.
Preoţi în temple mari de piatră, săpate
Adânci în peşteri în Carpaţi,
Acolo zeul mut Zamolxe
Şi preotesele venind mânate de
Erinii pe calea tracă din Grecii
Unde sunt fraţii, unde sora?
Unde sunt sfintele lor firi
Unde e maica ce ne-nvăţa plânsul
Unde-i groparul cel bătrân
Nebunul cu a sa neturmă
De capre negre unde-o fi?
Unde-i Ioan de lemn şi Ionul Danii
Unde e Lelea-Anică şi Preotul bătrân
Unde-i Diacul, unde-i unchiul Gheorghe
Putea-vei tu Fotina ca să-mi spui?
Ce-i cu aceste cruci prin cimitire
Aceste reci inscripţii cine sunt?
Nu-i decât noapte nu-i decât tăcere
Turmele jeluie de deal –
Din Apuseni răsare sfântul Soare
Se mută iarna cerul vai şi El
Şi miazănoapte încotr i-acum?
Şi cine-i noul nostru Imn?
Ce-l povestim ’naintea nopţii…
Veni-vor mulţi ca să mă vadă
Prieteni străvechi ce i-am uitat
Se vor uita miraţi în lacrimi şi
Vor spune – să-l lumineze Cel-de-Sus –
Veni-vor mulţi, cum spun, veni-vor
Neamuri, din tot Ardealul vor veni
Căci nu e sat să nu fie de-ai noştri
Plecaţi în pribegii de mult.
Veni-vor mulţi şi mulţi străini desigur
Căci sunte doar o cumpănă
Suntem la cea mai limpede răscruce
Unde aşteaptă mulţi cerşind
Mulţi fără vetre şi nădejde
Mulţi dintre cei ai Lui din oastea mare-a Lui.
Şi se vor trece ploi şi anii
Şi se vor trece mari furtuni
Şi Mirelui îi va fi milă şi-n milă
S-o milostivi şi când va fi în toiul nunţii
De cel întors va pomeni.

ANNA DE NOAILLES ( ANA BRANCOVEANU ) (1876- 1933) - Eu scriu pentru o zi când nu voi mai fi


Eu scriu pentru o zi când nu voi mai fi,
Atunci, nici eu, nici prietenii, nici plăcerea nu vor mai supraviețui.
Această a mea carte a viitorului nebunie poartă în ea,
Cum că niciodată nu înseamnă fericire viața,
Pentru că pământul, flăcările munților și apa,
Nu sunt nicăieri mai frumoase ca-n inima mea.

Eu am descris ceea ce am văzut și am simțit,
C-o inimă pentru care adevărul nu a fost, nicicând, atât de pesimist.
Eu am acea ardoare pentru iubirea patetică,
Pentru a fi, înainte de moarte, iubită încă.

Și, pentru ca un tânăr, deci, să citească ce am scris,
Inima lui fărâmițată, tulburată, surprinsă,
Uitând de iubita lui reală,să bată pentru mine,
Să mă primească-n inima lui și ei să mă prefere! "

(Traducere din limba franceză de Constanţa Modell )