Nicolae Labiş - Am obosit de vin, de stele

Am obosit de vin, de stele
Am obosit de gândurile mele,
Am obosit de ochii care mă răsfrâng
Neculegându-mi chipul din adânc.
Am obosit râzând, am obosit de-atâta poezie
Cântând doar cele câte vor veni
Sau cele câte vrem să vie.
Visez să uit odată
Cuvinte, rânjet, gând
Şi să privesc în ochii de agată
Ca fiecare om de rând,
Chipul răsfrânt să nu-mi mai văd,
Cu spaima mea şi hohotul meu rece
Lângă un foc să mă cuprindă somnul
Sub zările cu margini de pământ.
În sângele fecioarei purificat şi dus
Prin trupu-i alb cu frăgezimi de nea
Eu aş simţi cum cerul coboară lin de sus
Ciorchini de cântece deasupra mea
Ştiu: acest vis pământul mi-l nutreşte
Smulgându-mi dorul meu de infinit
Dar visul creşte-n mine ca mădulare grele
Am obosit...
...
Mi-a murit iubirea cu rânjet şi stele
Încă din feşele inimii mele
Mi-a murit şi-i strigoi şi-n răstimpuri revine
Şi ţăruş nu-i pot bate-ntre coaste la mine.

Moartea lui Nicolae Labiş

Nicolae Labiş - Ceara

Crampeie de idei neterminate,
Si-un zbor de pasari albe si un vis
Si cantecul sunat pe jumatate
Despre-un taram ce inca nu-i descris.
Iar linistea, in cadentare fina,
S-a mladiat smerita peste burg
Si te topesti si curgi fara pricina,
Felina ceara, dragoste-n amurg.

Nicolae Labiş - Marină

 - Pentru ce-ai rămas, iubire! -
Rădăcină-a unei flori
Ce s-a destrămat subţire
În petale şi vapori
Ca să zboare mai uşoară,
Să renvie-a doua oară
În alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol şi de otravă...
Murmuram: - De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,
Noaptea lângă ţărm am stat
Ascultându-i aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Ingânându-i cu glas mare
Zădarnica ei chemare
Risipită-n surd balans.
Şi cu ea, prin vijelie,
Am pornit - mai blând să-mi fie -
Sumbrul suferinţei dans.

Nemişcat dansam, şi-n mine
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine
Ori în trâmbe se-azvârlea;
Era rupere barbară
Dinăuntru în afară
Izbucniri de fum şi sori -
Şi-n tenebrele ceţoase
Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori.

Respirând sonor furtuna,
Marea-şi iese din veşmânt,
Şi nebună bate-ntruna
Cu talazuri cerul frânt,
Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită,
Vocile-i în zări răspund.
Cere, cheamă cu putere,
Îngrozind astfel, cum cere,
Cu durerea-i fără fund.

- Tu, nelinişte, flămândo,
Marea pentru ce-ai lovit
Şi cu mine-asemănând-o
O lucrezi necontenit
Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
În învălmăşirea rea?
Forţă câtă ai, cumplito?
Cum de nu ţi-ai istovit-o
Ori în mine, ori în ea?
. . . . . . . . . . . .
Linişte până departe;
Vântu-n zori amorţise.
Numai semn că-n fund mai arde,
Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente
Cu smereli aparente,
Plăci şi suluri de mercur.
Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete
Peste pacea dimprejur.
Cineva-mi spunea: "În lume
Echilibru-i neclintit -
Fericite-aceste spume
Împăcate-n infinit,
Fericiţi şi noi, în timp
Înecaţi şi-n Olimp -
Sufletul limpede, cugetul clar...
Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi...
Et quelle paix semble se concevoir"

Şi ce pace pare a se zămisli!

Nicolae Labiş - Sunt douăzeci de ani...

Sunt douăzeci de ani şi încă unul...
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.

Nicolae Labiş - Sunt spiritul adâncurilor

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.

Nicolae Labiş - Poezia

                                       Cititorului

Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.

Nicolae Labiş - Confesiuni

1

Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

2

Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -
Veveriţe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizând atâtea fumuri inelate,
Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate,
Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănându-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3

Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4

De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

5

Să observaţi că niciodată
N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeiesc -
Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera şi inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând.

Nicolae Labiş - Morarul

Melodiile, cupele pline,
Orele zilei, ritmate-n poeme
M-au gonit şi pe mine
Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Moara cu glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară
Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele.
Mulţi oameni îşi mai macină-n moară
Grâul şi visele!

Morarul era un bătrân filosof,
Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe,
În Lună sau Marte,
Şi nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Morarul şi el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu ştiu ce văd ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă,
Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viaţa-ţi întreagă.

Căci aş cere prea mulţi să mai fie
Ori nu!
Roşi de iubire, asemenea mie.

Nicolae Labiş - Odă soarelui

Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.

Nicolae Labiş - Mama

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.

Nicolae Labiş - Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Nicolae Labiş - Dans de odinioară

Cînd din sat am plecat

Aveam părul moale şi cîrlionţat;

Palmele îmi erau cupă şi cleşte,

Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte

Şi dacă beam la un han

De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma tramvaielor, vaerul,

înaltele blocuri şi aerul.

Mă gîndeam oare cum

Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?

Dar inima mea

Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială

Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;

Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc

îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.

Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut

De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,

Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,

Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —

Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,

De fum mi-i tot una — din zori pînă seara

Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cît m-am schimbat!

Parcă altfel plecasem din sat,

Pe-atunci parcă inima mea

Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună

Cînd a linişte, cînd a furtună,

Ori se preface-n duioasă lăută.

Ori fără pricină se strînge durută.

Şi totuşi în suflet rămîn

Acelaşi copil din căpiţa de fîn,

Căruia-i place să cînte, să-njure

Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde

Stelele-albastre ca în colinde,

Zboară-avioane prin noapte cu stelele

Oraşul îşi suie trufaşe castelele,

Muzica sună acum mai amar

Decît stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm

Dansul copiilor care-au crescut

Flori plămădite din glii şi din ploi.

Să dansăm amîndoi, să dansăm

Valsul ciudat învăţat de curînd,

Cu inima-n piept speriată vibrînd

Să dansăm tremurînd, să dansăm

Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.

Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965

Nicolae Labiş - Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum ...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare ...
Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână ...
Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă ...
Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţati -
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare ...

Nicolae Labiş - Albatrosul ucis

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,

Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,

L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării

Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.

Priveşte încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare

Murira fără luptă sclipind acum bogat.

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.

Războinicul furtunii zvârlit între moluşte

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară

Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,

Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

Nicolae Labiş - Moartea căprioarei

Nicolae Labiş - Biografie

Nicolae Labiş ( 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - 22 decembrie 1956, Bucureşti), poet român remarcabil de talentat.  Fiu al învăţătorului Eugen Labiş şi al Profirei, ambii i-au îndrumat primii paşi în cadrul şcolii primare.

Din copilărie scrie povesti şi poezii. Între 1947 - 1951 urmează cursurile Liceului "Nicu Gane" din Fălticeni, continuă apoi studiile la Iasi şi debutează în "Zori noi - Suceavă" (1950) şi "Viaţa Românească" (1951).

Urmează cursurile şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. Se înscrie şi abandonează imediat facultatea de Filologie din Bucureşti.

Debutul editorial aduce un suflu nou poetic şi o speranţă: "Primele iubiri" (1956). Pregăteşte pentru tipar volumul "Luptă cu inerţia" (apare postum, 1958), dar moare stupid, în preajma Crăciunului din anul 1956, în urma unui accident de tramvai, în împrejurări încă neelucidate complet.

Poemul "Moartea căprioarei", inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii" căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu cunoscută sub numele generaţia şaizecistă.


************************************************************************


Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil.

Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. De asemenea, începe să şi deseneze.

Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951). Vara, Labis întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă.

În 1950 are loc consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labiș este cel mai tânăr dintre tinerii participanți. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de față prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz si luptă, Nicolae!

Urmează apoi cursurile Şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. "Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică" (D. Micu). Face parte din a treia serie de "elevi" ai Școlii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur... Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Școlii. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu ce spune tinerilor învățăcei: "Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine". După absolvire, devine redactor la "Contemporanul" iar apoi la "Gazeta literară". În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.

Pus în discuția organizației U.T.M. și cu 1 vot contra, se hotărăște excluderea sa din organizație. Sancțiunea nu este însă, confirmată de organele superioare. În această perioadă îl vizitează des pe Mihail Sadoveanu, devenind buni amici. La banchetul de absolvire, Labiș recită poemul Vârsta de brom tipărit postum, în 1962. Este angajat în redacția "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare". Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranţă: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia care a apărute postum în 1958).

Vizitase "Capşa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiş s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secţionată (practic era decapitat şi trupul paralizat). La spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susţin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relaţii cordiale cu "Securitatea". La 22 decembrie Nicolae Labiş moare în spital. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii", căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele "generaţia şaizecistă".

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
   1. www.ro.wikipedia.org;
   2. http://www.romanianvoice.com;
   3. Limba și literature romînă, cl. XII, ed. 2000.