Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd
nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.
Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi
fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept
hohotea.
Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu
ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n
lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.
Mi s-au scuturat din păr firele de
otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică
gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai
sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă
seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.
Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept
hohotea...
Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.
Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.
Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din
pahar.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din
ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să
dansăm.
Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un
poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965
