Alexandru Macedonski - Cartea de aur : Masca
Casa, în fundul curței, coprinsă între ziduri, se desfășura maiestoasă în tihna întunericului. Și cu toate că orele nopței nu erau încă adînci, strada, dosnică și troienită de zăpadă, era pustie. Porțile curței, închise, zăvoreau cu strășnicie odihna boierească a împrejurimei. Dar Andrei Licescu, moștenitor de curînd al unei însemnate averi, se pregătea, tînăr și frumos în mijlocul elipsei de aur a oglindei, să sfîrșească anul vechi între butelcile de șampanie ale unei petreceri de prieteni. Mustățile sale, umbre blonde, cutezau, ascuțite pe transparența chipului de mascul proaspăt, cutezau către asalturi de voluptăți mortale; legătura, albă împrejurul gulerului strălucitor, domolea nălucirea schinteietoare a pieptarului cămășei cu nuanța inocentă a muselinei perfide.
Iată însă că orele unsprezece sunau la pendula de abanos cu vibrări de o solemnitate antică. Licescu se grăbi să îmbrace redengota; adună pe masă o risipă de aur, își umplu cu ea buzunarele.
Dar un zgomot ciudat turbură liniștea îngrijitoare a casei.
Păreau loviri năbușite, cu toate acestea stăruitoare, iar uneori, loviri ce aveau tonalitățile brutale ale unei spargeri de uși. Licescu, care, din nevroza modernă nu cunoștea decît pe a petrecerilor ușoare, nevroză din spumă de șampanie și din petale de trandafiri, nu era spiritist, îndată își dete seamă de împrejurare. Nu puteau să fie decît făcători de rele. Pe servitori îi concediase de cu seară; ferestrele înmormîntate fiind sub transparente de mătase groasă, fațada casei urma neapărat să se arate stinsă de lumină. Curtea și casa puteau să pară pustii.
În timpul acesta, zgomotul, nehotărît la început, cîștiga temei, pătrundea în odaie cu afirmările brutale ale unor sfărmări de scînduri, stridentă voce a lemnului violat în echilibrul afinităței lui moleculare. Nu mai încăpea îndoială: erau hoții.
Și, în adevăr, ușa ce da în grădină, căzuse deja despicată sub mojica țepenie a brutalităței flămînde.
Și prin coridoarele depărtate se lungeau păsuri de bestii necunoscute.
Hoții! — Și uși după uși se deschideau trîntite de perete. Din sala de mîncare, surpări de argintării se răspîndeau cu sunetele sinistre ale toacei de fier în timp de incendiu. Cîteva secunde încă, și tînărul, descoperit în odaia sa, avea să plătească cu viața osebirea socială răzlețită între oameni.
Licescu, dinaintea oglindei, părea însă înmărmurit într-o nepăsare bizară. Ușoară, o paliditate vestea, singură, mișcări sufletești mai repezi. Iar în momentul cînd ușa camerei vecine, forțată și zdrobită, detuna într-o cădere nimicitoare, blondul tînăr păși tot neturburat către un scaun pe care se afla desfășurarea mătăsoasă de domino roșu și masca oribilă de Satana cu cari, la balul din ajun, azvîrlise în iadul voinicesc al vîrstei roze mai mult de un înger anostit de serafice simfonii. Și pe cînd în camera lăturalnică, scrinuri și dulapuri, silnic, vărsau pe covoare tainele avute ale coprinsurilor, el, — blondul tînăr, — îmbrăca mantia cea roșie de demon cu aceeași liniște ca și cum ar fi fost să plece iar la balul din ajun, și cu masca pusă pe obraz, — Satană cu ochi electrici și cu rînjire îngrizitoare, — apărea, vedenie! — în pragul ușei pe care o deszăvora cu zgomot.
Trei strigăte și pasuri de bestii ce se lungeau într-o fugă răpăitoare răsunară prin coridoare și muriră înăbușite în zăpada albăstrie ce troienea curtea...
Este că în lume totul nu atîrnă decît de mască.
