Cine-şi închipuie că uniforma uniformizează se
înşală foarte tare: în clasa noastră, a XII-a F de la
liceul Cantemir, uniformele obligatorii variau de
la cele foarte ieftine, dintr-un material mizerabil,
care se rărea în coate de la prima purtare, până la
adevărate costume de tergal, făcute la comandă, şi
care dădeau posesorilor un aer foarte dandy. Sara -
fanele fetelor erau la fel: puteai deosebi dintr-o pri -
vire o fată cu părinţi bogaţi (aprozarişti, doctori,
securişti sau directori de întreprindere) de cele mai
puţin favorizate de soartă. Prin urmare, ştiai clipă de
clipă cu cine aveai de-a face, chiar şi în regimul de
austeritate al şcolilor de pe-atunci. Dar numai la cea -
iuri şi în excursii diferenţele de stare socială deve -
neau cu adevărat frapante şi stânjenitoare pentru
mulţi dintre noi. Atunci apăreau tipele în bluze şi
fuste de la pachet (trimise, adică, din străinătate),
parfumate cu Coty şi fardate cu trusa Chanel a ma -
melor lor. Tot atunci derbedeii noştri îşi trăgeau
pe picioare tangalejii sau prelatele ca să arate bine.
Tangalejii erau un fel de pantaloni de cowboy cu
ţinte şi uneori chiar franjuri. Deja pe vremea aia,
în 1975, începeau să iasă din modă, cum cu câţiva
ani înainte se demodaseră ţoalele malagambiste –
pardesie negre până la pământ, cum purta
arbiter
elegantiarum
de-atunci, compozitorul Sergiu Mala -
gamba. Prelatele erau pantalonii foarte evazaţi (până
la 50 de centimetri în partea de jos a uriaşului con
al fiecărui crac) făcuţi din materialul aspru, cu dungi
verticale, din care se făceau prelatele de soare. Cu
cât erau mai evazaţi, cu atât golanul care le purta
avea mai mult succes la fete. Blugii adevăraţi, nu -
miţi şi jeanşi, erau o mare raritate. Numai cei ai
căror părinţi ieşeau afară, în lumea largă – adică
securiştii de la comerţul exterior şi foarte puţini alţi
privilegiaţi – apăreau uneori cu astfel de nădragi
sinilii, ţepeni, pe eticheta din spate a cărora scria de
obicei Lee sau Levi Strauss.
Mai e nevoie să spun că eu nu mergeam la cea -
iuri niciodată (deşi colegii, suflete caritabile, mă
invitau din când în când), că purtam şi acasă, şi
la şcoală aceeaşi uniformă „flenderiţă“, cum spunea
mama, că eram un amărât cu fumuri poetice-n cap,
prin care fetele se uitau ca prin sticlă? Citeam toată
ziua, eram îmbâcsit de literatură, n-aş fi ieşit din
casă, dac-ar fi fost după mine, niciodată. Cu toate
astea, aş fi vrut şi eu să arăt bine, să fiu acceptat de
ceilalţi, să se uite măcar o tipă şi la mine. Într-a două -
sprezecea am băut prima bere cu colegii, la o terasă
de lângă liceu, ascultându-i cum vorbesc despre
„femeile“ pe care le-ar fi avut până atunci. Tot pe
vremea aia mi-am făcut şi primul nes.
Apoi ne-au luat pe toţi în armată şi în acel an
moda blugilor a explodat la noi. La ora de curăţatul
armamentului, pe când ungeam cu vaselină piesele
automatelor Kalaşnikov (aş şti şi acum să le demon -
tez şi să le fac la loc cu ochii legaţi), vorbeam ce
vorbeam despre Camus, despre Bălăiţă – că doar
eram
TR
-işti de la filologie –, dar până la urmă ajun -
geam tot la subiectul blugilor. Aflam şi eu lucruri
noi cu ocazia asta. Cică numele de jeans venea de
la „ginovesi“, iniţial pantalonii marinarilor genovezi,
aduşi de imigranţii italieni în America. La început
erau natur, dar un proprietar de fabrică de pan -
taloni, poate însuşi Levi Strauss, se pricopsise la un
moment dat cu o cantitate uriaşă de vopsea albastră
cu care nu avea ce face. Aşa că a vopsit pantalonii
genovezi în albastru. Astfel au apărut blue jeanşii,
care-au fost imediat adoptaţi de fermieri pentru că
erau rezistenţi şi ţineau la murdărie.
Trei sau patru tipi din plutonul nostru de ter -
men redus (şi cu care am făcut facultatea în anii
următori) aveau blugi originali şi se-ntorceau cu
ei din permisii, spre disperarea invidioasă a celor -
lalţi. Când şi-i scoteau ca să tragă pe ei izmenele
şi pantalonii kaki de uniformă militară, îi puneau
să stea în picioare, pe podea, şi blugii stăteau, ţepeni
de parc-ar fi fost de tablă. Aşa recunoşteai pe-atunci
blugii originali: fie ei Wranglers, Lee sau Levi Strauss
(alte mărci nu erau cunoscute pe la noi), ei trebuiau
să stea în picioare, de parcă o persoană nevăzută
ar fi fost îmbrăcată cu ei! Asta pentru că erau cau -
ciucaţi, impregnaţi cu o substanţă care le dădea rigi -
ditate. Perechea de blugi rămânea astfel în picioare,
în mijlocul dormitorului, câte-o seară-ntreagă, iar
noi, soldaţi neraşi şi frânţi de oboseală, dădeam roată
în jurul ei ca-n jurul unui idol bizar. Ajunse serăm,
prin acel mecanism care creează nevoi artificiale, să
ne dorim cu o intensitate paranoică să avem şi noi
astfel de nădragi, care însă nici nu se găseau, şi erau
şi mult prea scumpi pentru cei mai mulţi dintre noi.
În ultimele zile de armată, un coleg de pluton
a venit de-acasă cu o pereche de blugi nou-nouţi,
Lee, care stăteau în picioare dumnezeieşte. Îi vindea
oricui voia să-i cumpere, căci erau mari de el. Atunci
mi-am pierdut cu totul minţile. Trebuia să-i am.
L-am întrebat cât costă. Nici n-am realizat mări -
mea cifrei, nu eram obişnuit cu banii. Ai mei îmi
dădeau zilnic trei lei ca să-mi cumpăr un cico şi-o
merdenea, dar nimic în plus. Şapte sute de lei, cât
cerea el, nu văzusem niciodată la noi în casă, unde
mama ţinea banii sub rufele din şifonier. Am probat
blugii: ar fi-ncăput în ei, pe lângă mine, şi colegul
de la care voiam să-i cumpăr. Dar nu mi-a păsat
nici cât negru sub unghie. I-am spus că îi iau, doar
să vină cu mine a doua zi, când ne liberam, până
la noi acasă, în Ştefan cel Mare.
Am urlat în trenul de-ntoarcere acasă toate cân -
te cele porcoase din armată, apoi ne-am înfundat
într-un birt infect de lângă Gara de Nord, unde-am
urlat mai departe. Pe la două noaptea am ajuns la
ai mei cu tipul ce avea sub braţ perechea de blugi.
Ne sprijineam unul de altul. Părinţii mei au fost
consternaţi, nu mă mai văzuseră beat niciodată. Să
cumpărăm blugii nici nu s-a pus problema, deşi
meritam şi eu o compensaţie pentru câte pătimisem
în armată. Nu ne-am putut înţelege. Colegul a ple -
cat cu marfa, iar eu am rămas certat cu ai mei vreo
două săptămâni.
Cum obsesia blugilor nu mă lăsa nici să dorm
nopţile, în acea vară m-am dus să muncesc ca să fac
rost de bani. Ştia tata un inginer agronom la un
IAS
pe lângă Dunăre, care m-a primit în gazdă şi
mi-a dat de lucru: cât era ziua de lungă stăteam pe
câmp, printre tractoare şi batoze, şi scriam pe un
carneţel cât grâu se încărca în remorci. Dacă luna
aceea n-am murit de singurătate, înseamnă că nu
mi-e sortit să mor de asta. La sfârşit am primit
câteva sute de lei, aşa că aveam acum din ce să-mi
iau „tangalejii“, cum încă le mai zicea, în derâ -
dere, mama.
Dar în magazine nu se găseau, fireşte, pantalonii
ăştia capitalişti şi imorali, iar la shopuri nu aveau
acces decât străinii. Aveam pe-atunci un (singur)
prieten, cu care jucam ping-pong din când în când,
când îl găseam acasă. El mi-a spus că în oraş, pe
Covaci, poţi găsi blugi originali, veneau pe-acolo
tot felul de tipi care primeau la pachet, din străi -
nătate. Chiar el îşi cumpărase de curând de pe Co -
vaci nişte adidaşi şi era foarte mulţumit. În ciuda
timidităţii mele, care mă făcea să mă bâlbâi chiar
şi când cumpăram o pâine, m-am hotărât s-o încerc
şi pe-asta.
Într-o duminică am luat troleul şi m-am dus în
centru. Oraşul nu mi-era familiar. Foarte rar tre -
ceam dincolo de zona noastră dintre Lizeanu, Cir -
cul de Stat şi Piaţa Galaţi. Am ajuns în zona veche,
de pe-atunci ruinată, cu casele negustoreşti de pe
Lipscani gata să cadă peste tine şi caldarâmul des -
fundat. Pe Covaci atmosfera era sinistră: afişe rupte
pe garduri şi stâlpi, gogoşerii fără marfă, magazinele
toate închise.
Lângă o consignaţie cu obloanele trase am văzut
un tip care proptea zidul, cu o sacoşă de rafie lângă
el. Purta o cămaşă albă, cu pense, pe care-am visat-o
apoi de nu ştiu câte ori. Cu atât mai smolit arăta
el. Sub braţ ţinea o pungă de plastic transparent
prin care se vedea inconfundabila culoare a blu -
gilor originali. Ăsta era deci omul meu. Cum mi-a
prins privirea, s-a-ndreptat din şale şi a-nceput să-mi
vorbească. Avea blugi, absolut originali, de la pachet,
i-i trimitea un văr din Canada. Nu mai avea de fapt
decât câteva perechi, îi dăduse toată ziua ca pâinea
caldă. Ne-am uitat prin sacoşă, avea vreo duzină
de pungi închise, prin care se vedeau blugii frumos
împăturiţi, din material bun, aspru şi ţeapăn ca
blugii din armată şi cu etichete evident originale.
M-am hotărât imediat, mă frigeau banii în buzu -
nar. Am tremurat de teama că poate n-avea măsura
mea, cum mi se-ntâmpla atât de des la magazine,
dar s-a găsit şi numărul meu. Am dat 600 de lei
pe o pereche, nici prea mult, nici prea puţin. Ăsta
era preţul, chilipir chiar faţă de cât îmi ceruse cole -
gul din armată. Cam atât câştigasem la
IAS
toată
vara. Am dat banii, am luat marfa. „Să-i porţi sănă -
tos“, mi-a spus tipul cu sacoşa şi s-a tot dus în josul
străzii, lăsându-mă cu punga sub braţ în pustietate.
Pe drumul cu troleul până acasă, am mângâiat punga
cu o tandreţe de care nu mă ştiam în stare. Inima-mi
bătea de parc-aş fi fost îndrăgostit. Aveam în fine
blugi, şi încă Levi’s originali! Eram şi eu, prima
dată, în rând cu lumea...
Acasă m-am dus direct în camera mea şi, cu o
foarfecă, fiindcă mi se părea blasfemie să rup punga
de plastic pur şi simplu, am tăiat-o frumos pe o
latură şi am scos cu grijă blugii afară. Erau splendizi,
cum stăteau frumos împăturiţi, inocenţi, cu cusă -
tura galbenă a tivurilor şi cu vreo două ţinte arămii
la buzunare. Bridele prin care urma să-mi trec cu -
reaua erau şi ele tivite cu cea mai mare grijă. Lucru
scump, original, nu încăpea nici o-ndoială.
I-am desfăcut cu drag în faţa oglinzii de la toa -
letă, imaginându-mi deja ce bine-aveau să vină pe
mine, ce mişto aveam să arăt şi eu de-acum pe
stradă şi mai ales la facultate, dar deodată, chiar
în mijlocul reveriei, mi-a căzut ceru-n cap. M-am
mai uitat o dată: era imposibil! Am întors panta -
lonul şi pe partea cealaltă. Ce coşmar tâmpit mai
era şi ăsta? După câteva secunde în care nu s-a în -
tâm
plat nici o mi
nune, a trebuit să
accept realitatea,
fără să-mi vină totuşi să cred până la capăt. Îmi
venea să mă lovesc peste faţă ca să mă trezesc.
Căci în pachet nu erau blugi, ci, ca să zic aşa,
un singur blug! Era doar jumătate de pereche de
pantaloni. Blugii mei, originali, nimic de zis, fuse -
seră tăiaţi în două şi fiecare jumătate, bine umplută
cu hârtie, ca ambalajul să pară mai gros, fusese
vândută separat la doi ameţiţi ca mine. Buimăcit,
am scos valurile de hârtie groasă de împachetat
îndesată pe singurul crac al pantalonilor mei. Am
desfăcut chiar şi hârtia aia, de parcă celălalt crac
ar fi putut fi împachetat separat în ea. Dar el refuza
să apară ca să formeze, împreună cu cel concret şi
palpabil, tăiat de-a lungul şliţului, unitatea primor -
dială... Cine ştie ce puşti din altă margine a ora -
şului stătea şi el acum cu cealaltă jumătate a perechii
în mână, nehotărât dacă să-şi smulgă părul de
disperare sau izbucnească în hohote de râs isteric...
Ai mei şi-au bătut joc de mine săptămâni în şir
pe chestia „blugului“, mi-au tot zis „jumătate de
om călare pe jumătate de iepure şchiop“, ceea ce
mă enerva la culme. Până la urmă însă în familie
s-a-ntâmplat ceva şi mai vrednic de bârfă, mi se
pare că un unchi i-a dat unei ţigănci ghicitoare tot
salariul, verigheta din deget şi puloverul pe care-l
purta pe el în ziua aia, oricum ceva
di granda
. Abia atunci m-au mai scutit de ironii şi, până la urmă,
au uitat.
La cracul Levi Strauss n-am renunţat în ruptul
capului. L-am ţinut în şifonier până m-am însurat,
ca pe un fetiş, timp în care nici n-am mai încercat
să-mi cumpăr alţi astfel de nădragi. Îl scoteam din
când în când, îi căscam cracul şi-l puneam să stea
în picioare. Trucul ăsta îi reuşea foarte bine chiar
şi în ipostaza de mare amputat.
Am făcut toată facultatea, apoi, cu pantaloni de
stofă, ceea ce e ironic dacă te gândeşti că făceam
deja parte din generaţia în blugi...
