Iancu Văcărescu - Biografie 1
Iancu Văcărescu (n.1792, Bucureşti - d. 1863) a fost un poet român, fiul lui Alecu Văcărescu. Atras de ideile înaintate ale epocii, a salutat răscoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturală și națională, sprijinind începuturile școlii, teatrului, presei și tipografiei românești. A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societății Literare din 1827, al Societății Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819) și pe tinerii poeți (a îndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Rădulescu).
Atitudinea politică antirusească și naționalistă îi aduce arestarea și exilarea în anul 1831.
Opera sa (reunită în volumele „Poezii alese”, 1830 și „Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu”, 1848), deși lipsită de strălucirea poetică a tatălui său, introduce cu timiditate structuri lirice noi, anunțînd pastelul sau meditația. În ciuda ecourilor manieriste (multe poezii sînt idile cu personaje mitologice), e un poet de tranziție între neoclasicismul secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist. A scris printre primele sonete în limba română și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice: simpatizant al Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”
Lirica sa erotică, de factură neoanacreontică („O zi și o noapte la Văcărești”, sau „Primăvara amorului” ș.a.), manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendința de a depăși vechile canoane ale epocii. A scris poeme filozofice („Adevărul”) sub influența iluminismului, balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile și epigrame.
O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convențională, dar cu detalii preromantice, ca ruinele orașului.
Poeziile sale anunță tonul „veselului Alecsandri”.
