Mircea Cărtărescu - Gemenii (fragment)

Cunoşteam locul atât de bine! Când eram copil şi chiar mai târziu venisem aici de zeci de ori, acesta mi se părea locul cel mai fascinant, centrul enigmatic al lumii. Ce-i drept, în sălile de la subsol nu zăboveam prea mult, grăbit să le străbat ca să ajung sus, la animale şi păsări, la scheletele uriaşe şi la peştera plină de lilieci. Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului "Antipa" mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul "Antipa". De fapt, încântarea produsă de surpriză a fost atât de mare, încât, deşi am continuat s-o ţin pe Gina de deget şi să-i zâmbesc, aproape că uitasem de ea. Eram singuri în tot muzeul, puteam să îl vedem cum nu îl văzuse nimeni niciodată! Ea mă trăgea după ea cam nerăbdătoare, dar, pe tot parcursul acelei rătăciri prin muzeu, nu m-am putut opri să nu privesc cu aviditate exponatele. Căci în prima sală, licărind în toate culorile posibile, pe rafturile vitrinelor negre sau pe măsuţele acoperite cu sticlă, se aflau bucăţi de materie solidă, bulgări şi plăci minerale. Am văzut silvanitul, cinabrul roşcat, blenda cu galenă şi blenda cu mică, în bolovani concavi, bismutul, sulful galben ca nişte bucăţi de zahăr cubic peste care ar fi urinat cineva, gneisul striat, gresia. Zone speciale erau rezervate pietrelor semipreţioase, cu luciu mat sau limpezi ca apa: aventurinul verde translucid, cum erau înfăţişate pe harta lui Piri Reis mările Chinei, agatul cu o mie de culori, de la cafeniu sticlos la roşu sticlos şi de la albastru sticlos la portocaliu sticlos, calcedonia azurie, cuarţul ochi-de-tigru, pe care cine îl vede moare în acelaşi an, piatra de Mokka, de o culoare necunoscută, fără nume, sardonixul, heliotropul zis şi matostat, malachitul de culoarea otravei, serpentinul şi prasopalul stând sumbri unul lângă altul, emanând singurătate. De o mie de ori mai mari, formate (pentru cine?) în mari bule supbământene, zăceau pe sticla groasă geodele de cuarţ şi aricii violeţi ai geodelor de ametist. Pietrele preţioase, lustruite, cuminţi, falsificate, păreau nişte indivizi anodini, civilizaţi, alături de aceste divinităţi ale unui "mundus subterranus" dezvăluit de ştiinţa lui Athanasius Kircher. Opalul, safirul, turcoaza, berilul şi turmalina încercau să rivalizeze cu marile diamante imitate din sticlă ieftină: Marele Mogul, Koh-i-noorul mare şi cel mic, fascinanta "piatră a lunii" numită diamantul Stewart, imesnul Cullinan, mai mare ca o minge de tenis, Piatra Sudului. Vedeam faţa Ginei reflectată în toate vitrinele. Se prinsese şi ea în joc şi ne străduiam să găsim lucruri cât mai ciudate. O luasem de mijloc şi îi prindeam uşurel cu buzele lobul urechii, dar ea mă trăgea mai departe printr-un paradis taxinomic. Am străbătut repede culoarele întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişând, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri) carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase (Gina se strâmba de râs privind "marele" Tiranosaurus rex de vreo cincisprezece centrimetri înălţime), miocen, pliocen, cuaternar (mamuţi înzăpeziţi în peisaje apocaliptice, faţă de care Antarctica e un joc de copii). În culoarul cu fosile Gina n-a fost cuminte: a deşurubat o piuliţă cu care era prins genunchiul cerbului uriaş, al cărui schelet era dominat de nişte coarne galbene, mucede ca de ipsos, s-a căţărat pe cupola pietrificată a mamiferului cu carapace şi a încercat să deschidă geamul în spatele căruia, ca un fel de struţ scheletic, se afla diornisul. Lângă ghearele lui, în nisip, se rotunjeau două ouă fosilizate. Geamul vitrinei glisă într-o parte şi Gina ridică în braţe, abia putând să-l ţină, un ou cât o minge de rugby. M-am repezit să i-l iau şi să-l pun la loc, dar cum ea se întorsese cu spatele şi chiţăia ca un şoarece, i-am tras mâna şi oul a căzut pe dalele de ciment cu un sunet înăbuşit, de pietroi. Oul se crăpă şi, pe când îl rostogoleam la loc pe nisip, am văzut cum din crăpătură se scurgea un fir subţire de sânge întunecat. Am tras geamul şi am fugit de acolo. Ne-am mai venit în fire holbându-ne şi chicotind la dioramele cu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.