Petru Creţia - Tristeţea

* De (re)citit din Cioran, în Pe culmile disperării, capitolele Melancolia (p. 44-52) şi Asupra tristeţii (p. 62-65), precum şi (p. 157-158); cf. Cartea amăgirilor ; p. 26 si (148-150). De asemenea, indispensabil este capitolul Despre melancolie din Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, şi bibliografia citată de autor.
   Cineva care ar vrea să întemeieze un Muzeu al Tristeţii ar trebui să adune acolo toate imaginile, toate textele şi toate muzicile din secole şi din continente care sunt tezaurul milenar al tristeţii, documentele ei de vechime şi de nobleţe. Arhitectura însaşi a acestui muzeu ar trebui să fie cumva tristă, dacă aşa ceva ar fi cu putinţă. Doar lungul timp, amintirea şi uitarea pot cufunda în tristeţe structurile ei. Sau trecerea într-un alt regim al luminii, cum ar fi acela de a fi veşnic sub razele soarelui negru al Melancoliei. Ar trebui să se afle acolo şi un Dicţionar al tristeţii, din care să nu lipsească nici cel mai obscur cuvânt rostit în limba cea mai uitată şi care să fi exprimat cândva vreo nuanţă cât de fugară a tristeţii. Cât despre ce s-a scris, în vers sau în proză, o simplă antologie a tristeţii n-ar fi de ajuns, este nevoie de un Corpus Magnum Tristitiae, în care să se afle tot, chiar tot, de la începuturi până ieri, de la tristeţea cea mai efemeră (scrisă să fi fost) până la tristeţea cea mai impalpabilă şi diafană. Iar istoria lumii să fie altfel periodizată, după sărăcia sau belsugul de tristeţe care însoţeşte timpul şi dă vremilor o anume lumină a lor.
În perspectiva himerică a acestui muzeu voi încerca aici, ca act preliminar, să înţeleg mai în adânc ce e tristeţea.
La temelie stau, fireşte, două senzaţii polare, plăcerea şi durerea, pornind de la care s-a construit tot sufletul nostru de sentimente, emoţii şi pasiuni, distincţia polară originară păstrându-se în seriile plăcere (ca sentiment) - bucurie fericire şi durere (ca sentiment) - tristeţe - nefericire. Se va observa că tristeţea, care corespunde bucuriei, ocupă, în propria sa serie, un loc median. Pe de altă parte, ea nu face parte dintre sentimentele primare, ca iubirea şi ura. Acestea două sunt legate, prin rădăcinile lor, de viaţă şi de moarte, în schimb tristeţea pare a fi între regnuri, ca o bucurie căzută sub umbra durerii, ca viaţa sau iubirea simţite în perspectiva morţii. Dar nu e aşa. Tristeţea nu e un sentiment primar şi elementar, dar nu este nici un sentiment mixt, ci unul pe cât de simplu pe atât de greu de surprins în esenţa lui. Tristeţea este opusul bucuriei, sau, într-o terminologie mai populară şi mai frustă, al veseliei. Trecând de la bucurie (veselie) la tristeţe, sufletul nu trece de la lumina zilei la întunericul nopţii, ci intră într-o lumină de asfinţit, într-un fel de penumbră sau de clar-obscur. În acest sens, tristeţea este o innegurare a orizontului bucuriei sub imperiul unei dureri. În acest sens, exista tot atâtea feluri de tristeţe câte feluri de durere. Dar între durere şi tristeţe sunt cel puţin două deosebiri fundamentale : tristeţea, spre deosebire de durere, nu poate fi niciodată subită, violentă şi brutală. Am putea zice chiar că tristeţea este ceea ce rămâne dupa violenţa durerii, o stare reziduală, difuză şi (iar aceasta este a doua deosebire) care niciodată nu poate fi punctuală sau momentană : tristeţea e o durere atenuată care se instalează în timp. Şi totodată în întreg cuprinsul sufletului. Durerea, deşi, pentru un timp determinat, eclipsează cu umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le iluminează sau le paralizează pe toate cu fulgerul ei, nu le implică substanţial în durata sa. Tristeţea, care nu e concentrată şi virulentă ca durerea, ci difuză şi calmă, este ca o culoare care, dizolvându-se, conferă nuanţa ei întregului cuprins. O altă distincţie de făcut trebuie să recurgă la terminologia din muzică. Spre deosebire de durere, tristeţea e întotdeauna în minor ca tonalitate şi, ca ritm, este intotdeauna andante şi largo. O tristeţe în major sau desfăşurându-se allegro, vivace sau nu, este o contradicţie în termeni. Iar tristeţii îi este dat să suspine, chiar să zâmbească, poate cu ochii înnouraţi sau doar mâhniţi, dar în sfera ei diafană nu se aude niciodată hohot sau strigăt. Un bun discurs despre tristeţe trebuie însă, de la bun început, să facă o distincţie fundamentală : aceea dintre tristeţea existenţială pe care o simţim noi înşine, ca pătimire personală, şi este legată fie de evenimentele trăite de noi, fie de relaţia noastră globală cu lumea, fie de o schimbare mai adâncă a felului nostru de a reacţiona la ele; şi tristeţea contemplativă, pe care o simţim privind lumea, întâmplările şi rostul ei, care e în funcţie de forma sensibilităţii noastre istorice sau cosmice.
Ce poate aduce tristeţe vieţii noastre irepetabile, singura nouă dată ? Toate tristeţile, de la cele uşoare la cele grele şi sfâşietoare, par să ţină de una sau alta dintre aceste doua pătimiri: tristeţea pentru ce am iubit, am avut şi acum am pierdut; tristeţea pentru ceva dorit şi nedobândit sau de nedobândit niciodată. Marea tristeţe care ne poate cuprinde atunci când, după o îndelungată strădanie, ne-am atins pe deplin ţelul, tristeţe făcută din extenuare, dintr-o imperceptibilă dezamăgire şi dintr-o senzaţie insidioasă de vid, intră în sfera nostalgiei care însoţeşte orice sfârşit: cu orice biruinţă ceva din viaţa noastră se încheie, ceva care ne-a însufleţit îndelung încetează în noi. Se ştie că Edward Gibbon, cel care a scris Declinul şi căderea Imperiului Roman (1776-1788), la sfârşitul celor treizeci de ani de muncă asiduă a simţit, încheindu-şi lucrarea, o mare tristeţe. Şi chiar cu orice plăcere consumată până la paroxismul ei şi după care rămâna tristeţea ca saţietate sau ca gol : viaţa, în noi, a pierdut ceva din ea însăşi. Dar acesta este un caz mai special şi mai subtil : toate pierderile şi toate despărţirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere, lasă dupa ele o mai scurtă sau mai lungă dâră de tristeţe, mai molcomă decât durerea, dar umplând sufletul, până în cele mai ascunse unghere ale lui, cu un fel de ceaţă de lacrimi. Iată durerea morţii cuiva mult iubit, un caz extrem, care din durere devine tristeţe, apoi, încet, prin ani, aproape uitare, apoi diafană tristeţe a însăşi uitării. Sau tristeţea amintirii dupa ce uitarea părea să-şi fi făcut lucrarea ei înceată şi când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou trecător sfaşietoare o tristeţe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăşi în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirilor moarte.
N-aş şti să spun, şi nu este suflet omenesc care să ştie să spună pe deplin ce a fost în sufletul lui Isus în noaptea aceea din grădina Ghetsemani. Dupa Cină îi lasă pe ceilalţi apostoli acolo, luând cu el doar pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan. Iar acestora le spune :
"Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte" ( Matei, 26, 38 si Marcu,14,34).
După aceea se roagă tatălui sau în două rânduri, implorându-l să îndepărteze de la el paharul acela al suferinţei şi al morţii. Iar celor trei ucenici le spune într-un rând, în zbuciumul acelei nopţi : "Duhul este plin de râvnă, dar carnea e slabă". Dacă adăugăm la acestea tristeţea infinită a strigătului de pe cruce : "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit !" (Matei, 27, 47 si Marcu, 15, 34, cf. Psalmi, 21,1) putem şti că a existat în lume o asemenea tristeţe, a unei fiinţe omenesc-divine, şi, ca tristeţe omenească, o putem întelege şi veşnic împărtăşi. Dar poate fi tristeţea lui Iisus o tristeţe numai şi numai omenească ?
Celălalt fel de tristeţe, cea care înnegurează sufletul pentru ce n-am avut si nu ne va fi dat sa avem, este si ea reductibila cumva la cea dintâi. Nu pentru că am putea pierde ceea ce n-a fost niciodată al nostru, ci pentru că, dupa ani de viaţă a sinelui şi de primenire a lui la vechiul loc al iubirii "în suflet toarce mutul Regret înfăşurat în vânt". Dar să ne gândim şi la tristeţea aspiraţiei zadarnice, care pare a avea doua vremi, dintre care prima ar fi aceea a tânjirii, a nerăbdarii, a neputinţei de a avea imediat şi deplin ceea ce atât de aprig dorim : oameni sau stări de lucruri, obiecte ale iubirii, ale ambiţiei ori ale vanităţii noastre. Numai că toate acestea sunt mai aspre sau mai clemente dureri. Ele nu sunt tristeţe. Tristeţe poate să fie numai în anumite forme mai difuze, mai calme şi mai elegiace ale dorului, când el este adiere şi boare, nu năprasnic vânt, uneori umplând de o lina tristeţe tot ce ne-a rămas de trăit. Şi nu arareori transformându-se pentru totdeauna într-una dintre cele mai adânci şi mai cuprinzătoare : tristeţea sinelui de sine, făcută din cenuşa multor arderi şi din malul amar al unor vise aproape uitate şi încununata de singurătate, de marea singurătate a sinelui cu sine. Daca toate acestea sunt oarecum limpezi, atunci putem proceda, fie şi sumar, la o analiză a tristeţii după vârstele sufletului. Tristeţea copiilor care au pierdut ceva esenţial sau sunt mereu privaţi de bucuria lor, teribilă tristeţe a adolescenţilor grei de dorinţe, slabi de puteri, visători pătimaşi şi perplecşi ai unor vise obscure sau confuze, dulce otrăviţi de un prea devreme care li se pare, deja cerniţi, un prea tarziu.
Dar locul împărătesc al tristeţii, al tristeţilor de orice fel, este vârsta târzie, cea din urmă, bântuită de amintiri, de nostalgii, de regrete, cu orizontul speranţei închis. Dar aţi văzut cât de frumoşi sunt bătrânii care-şi ascund cu nobilă discreţie tristeţea, dar pe care nu pot s-o ascundă de tot, li se străvede în câte o privire, în câte o expresie, în câte un gest ? Dar fiinţei pieritoare nu i-a fost dat să simtă doar tristeţea ei, ca ins pătimitor şi iubitor.
Există în noi puterea de a depăşi cercul îngust al sinelui şi de a trăi tristeţea altora, care poate nici nu-şi dau seama cât ar putea fi de trişti. Şi nu este în joc aici o mişcare generoasă a inimii plina de mila, ci o aptitudine si mai inalt spirituala : aceea de a simţi tristeţea inerentă condiţiei noastre, a tuturor câţi ne naştem şi ne pierdem sub cer. Putem simţi compătimire pentru un om sau altul sau pentru copii vitregiţi, bătrâni din aziluri, triburi care se sting, oameni dezrădăcinaţi, pribegi sau înfrânţi, în genere pentru cei care au pierdut ceva, s-au pierdut pe sine, cei pe care îi mai însufleţesc doar puţine speranţe sau numai triste amăgiri.
Dar tristeţe se naşte şi din contemplarea istoriei : zădărnicia zbuciumului uman, perindarea de forme efemere, neistovita veştejire a tuturor gloriilor, continua scufundare în ţărâna a atâtor timpuri, destrămarea şi spulberarea imperiilor, amuţirea atâtor glasuri şi a atâtor vuiete, măcinarea şi prăbuşirea în pulbere a trufaşelor măreţii de marmura şi piatră, cetăţile moarte, marile cimitire ale veacurilor cu numele mereu mai şterse, galopul hoardelor crude şi avide peste strălucirea civilizaţiilor, amurgul credinţelor, multimilenara, muta pătimire peste care trec maree de uitare. Tristeţea gloriilor si a patimilor moarte. Locurile cândva pline de viaţă, apoi părăsite, sterpe, mute, pustii, sunt tot atât de triste cât de adânc şi de bogat este trecutul lor pierdut. O tristeţe care nu trebuie cufundată cu aceea a locurilor dintotdeauna sau pentru totdeauna pustii, goale de întâmplări, a deşerturilor uriaşe de nisip, de zăpadă sau de valuri, cerul însuşi cu stelele lui, inaccesibilul. Tristeţea pe care o deşteaptă este aceea a pierderii noastre în singurătăţi mai mari decăt puterea de a le da un sens comensurabil cu existenţele noastre. Căci nu ne este dat, aşteptând trecerea eonilor şi sfârşitul timpului, decât să ascultăm foşnetul uscat al vântului în zăpada unei culmi pustii, sau, şi mai în adânc, un freamăt de inimi nevăzute, pierdute, care bat în spumele mării, umbre care trec mereu peste chipul orb al uitării, dar mai ales, mai în adânc, nedesluşita curgere prin timp şi în singuratatea lor a tuturor lucrurilor. Se face uneori o diferenţă oarecum prea tranşantă între tristeţe şi melancolie, văzând în aceasta din urmă o stare fără motiv determinat, difuză şi vagă, cu predominanţă reflexivă, încărcată de reverie şi de o anume subtilă voluptate. Însă cine a acceptat termenii analizei de mai sus va observa uşor ca distincţia aceasta se întemeiază pe o confuzie între tristeţea individual-existenţiala şi tristeţea contemplativă.
Alteori se face altă confuzie, de data aceasta între tristeţe şi durere. Cioran atribuie tristeţii "interiorizare dureroasă" şi îi conferă proprietăţi mai sumbre, plutoniene, capacitatea de a "reflecta ceva din această agonie", din îndelunga agonie care este viaţa : "o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe când una a melancoliei la vis şi la graţie": "Oare există alte întristări decât întristările de moarte ?": "Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decât aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci in infern". Fireşte nu vom răspunde acestor afirmaţii apodictice, făcute de Emil Cioran la 22-23 de ani, cramponându-ne, pedant şi scolastic, de propriile noastre distincţii. În acest domeniu orice clasificare prea brutală este o nedelicateţe teoretică. Important este, până la urmă, cum îşi trăieşte fiecare propria sa tristeţe şi, în cazul unora, mai cuprinzătoarea şi inanalizabilă tristeţe de a fi în lume. Sau cum poate concepe şi simţi cineva tristeţea ca esenţă a lumii sau ca substanţă a ei, ca materia din care este făcută. Cum apare tristeţea în partea mai târzie a liricii lui Eminescu. El îi spunea adesea "durere", dar tristeţe era, cum multe mai adânci şi mai pure n-au fost.
*
Există şi atitudini radicale care îi atribuie tristeţii o prezenţă pancosmică. Aşa am simţit şi eu cândva. Mă resemnez, cerând iertare, să reproduc aici un text al meu mai vechi, din Norii, p. 114-115 :
 "Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a fiinţei, tăcerea din adâncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, aura de excludere care împrejmuieşte orice definiţie, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicând împlinit. Statornică, nu-i place decât arareori, luând mereu forma sufletelor trecătoare, să vorbească limba lor trecătoare, nefiind numai şi numai o stare, ci şi un raport inteligibil, adesea între distanţe foarte mari sau uitări absolute, cărora le este ascunsa lege comună. Tristeţea nu se tânguie: buzele o simt amară şi o păstrează. A simţit-o până şi Dumnezeu făcându-se om, Fiul care o întoarce lumii ca dragoste mâhnită şi eternă. Este în alb şi în roşu, în negru şi în arămiu, în stâncă şi în cenuşă, în dreaptă şi în cerc. Anotimpurile, viaţa şi moartea sunt chipurile tristeţii sieşi egale. Fierbinte în foc, e puternică în lumină, lină în umbră, sălcie în vânt, se clatină în lacuri cu priveliştile a căror şoapta întoarsă este fapta ei. E albastră în cer şi searbada în aer. Şi stelele sunt triste, şi zăpezile şi toate făpturile, neştiind. Bucuria îi este doar cunună şi zâmbet, funingine ură, timpul imagine mişcătoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se află în ochii biruitorilor şi ai biruiţilor, ai fecioarelor şi ai statuilor. E limpede în ape şi mută în pământ, grea în soare. Cu amintirea se cufundă şi se iroseşte lent ca un fum în spaţiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile mânate de vânt, curge cu râurile către mări şi se face valuri cu valurile lor, dând spumei uscatul ei freamat. În întuneric e întunecată şi verde în frunzişuri, verde în ierburi, galbenă în nisipul pustiilor. Stă între stele şi cade stearpă cu ele, închinând pulberii lumina. Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lângă ceea ce rămâne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zâmbet şi orbi."

 Din Vol. Petru Creţia, Eseuri morale

Petru Creţia - Prostia

Prostia, ca slăbiciune a minţii, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost aşa cum are ochii albaştri sau muşchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparenţă disparate. Cum lumea îi este greu de înţeles, o potriveşte el cumva puţinei sale înţelegeri, punând de bine, de rău la un loc noţiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga şi bogata tradiţie a prostiei omeneşti. Lucru firesc, pentru că, neeputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alţii, la fel de proşti ca şi el, dacă nu mai rău. Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilităţi, prostul o alege fără greş pe cea mai stupidă şi apoi se odihneşte asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări sã fie elaborate şi sistematizate ca paradigme, şi o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfăşoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor şi a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerenţa.

Prostul nu are o clară conştiinţă de sine, nu învaţă din experienţă şi ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrăneşte din puţinul ei şi se regenerează din propria ei substanţă, rămânând mereu egală cu sine. Într-o însemnare intitulată Caracter de prost, Eminescu vorbeşte de „Luarea metaforelor ad litteram” şi de „stăruinţa în neghiobie”. Într-adevăr, şi e o observaţie subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparaţiei, a cărui absenţă este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparaţie desfăşurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbeşti de noaptea nefiinţei, el crede cã se lasă întunericul şi aprinde lampa. Cât despre „stăruinţa într-o neghiobie”, ea este una din principalele caracteristici, şi dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de uşor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea şi readecvarea sunt prerogative ale inteligenţei. În tradiţia românească avem, cât priveşte prostia, o scurtă capodoperă, Povestea lui Creangă, unde o femeie neroadă îşi prohodeşte pruncul la gândul unei primejdii ipotetice şi lesne de înlăturat; un om, ca sã aibã luminã în casă, cară soarele cu baniţa, un altul dã sã-şi dãrâme casa ca să scoatã carul înjghebat în ea, un altul cautã sã zvârle nucile în pod cu furca, altul, în sfârşit, se căzneşte să suie vaca cu funia în şură, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relaţia dintre mijloace şi scopuri. În sângele lui curge, ca o esenţă tare, o chintesenţă a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârşia vremurilor.

Numai că aceastã infirmitate şi deficienţă a intelectului nu este întotdeauna inocentă, şi atunci încep necazurile. Într-adevăr, prostul e şi el om şi trebuie să o scoată cumva la capăt pe lumea asta, şi cât mai bine dacă se poate. Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante şi nocive în ordinea moralităţii. Neştiind ce statut are şi ce loc i se cuvine, prostul se amestecã unde nu-i fierbe oala, încurcă iţele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăţi, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor şi susceptibil, neştiind de glumă, imaginează conspiraţii universale şi vorbeşte ca un profet, mai şi găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic şi tinde să facă din maxima acţiunii sale o lege universală.

Şi, neştiindu-şi lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic şi mai întotdeauna trufaş, pentru că prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Iar când se întâmplă să fie şi harnic, simţind în chip obscur că trebuie să-i substituie calităţii cantitatea umple şi încurcã domenii întregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante şi e adesea răsplătit pentru asta cu distincţii şi ranguri. Dar cel mai rău este că prostul, ajuns într-o situaţie criticã din propria lui prostie, devine feroce şi poate fi bestial. Mulţi oameni au pierit zdrobiþi de prostia biruitoare. Puţinătatea spiritului naşte monştri. Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulţimea proştilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proşti.

Tot Creangă zică că, dacă prostia ar durea, uliţele ar vui de zbieretele proştilor. Iar lumea lui Caragiale, când mai explicit, când mai puţin, conţine o cantitate explozivă de proşti de toată seama. Prin mulţimea lor devin periculoşi. Mai ales că ticăloşii inteligenţi ştiu să se folosească de cei proşti pe scară istorică, exploatând ticăloşia oarbă şi tâmpă care dospeşte în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ţinându-i însă la cheremul lor, şi apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai ţineţi minte pe activiştii obtuzi, trufaşi şi brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri?

Şi nu-i simţiţi cum mişună încă printre noi, travestiţi, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori şi autoritar ca guvernanţi, trezind ecouri de prostie de-a lungul şi de-a latul ţării, răscolindu-i întunericul şi ura pe care o emană întunericul? Ba simţim, prea bine simţim, şi poate tot mai este ceva de făcut. Iarăşi Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: „Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei”.
Bine ar fi să nu aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obşte înălţarea proştilor în ranguri şi dregătorii. Păcat de-o biată ţară, i-ar fi ajuns ticăloşii.

Petru Creţia – Eseuri morale – Editura Muzeul Literaturii Române Bucureşti - 2000

Ernest Bernea - Preludii

Ion Vinea - Manifest activist către tinerime

Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor;
...Luna o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei.
V R E M
minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a aparatului Morse.
D E C I
moarte romanului-epopee şi a romanului psihologic;
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiţi
(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă.
dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele
(Un aparat fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti)
Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) - şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesuturile româneşti etc).
România se construiește azi.
În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.
Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme. Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!


din Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924

Constantin Noica - Jurnal filozofic

Noi nu avem un termen românesc pentru "devenire". Avem câteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de "petrecere" (se petrece ceva, care e mai mult decât se întâmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat cheflii. Singură noastră devenire este în chef, în distracţie -, în înstrăinare.
De unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti - nu adevărul. Îţi da direcţia adevărului...

De altfel, definiţia adevărului - adaequatio rei et intellectus - e din Evul Mediu, de la un anumit Isaac, de unde o ia şi o încetăţeneşte Toma din Aquino.

Antichitatea nu s-a prăpădit cu firea după adevăr. Idealul era pe atunci contemplaţia, înţelepciunea, sau alteori (Aristotel) regăsirea fiinţei....

Dar adevărul necunoscut şi cu majusculă e o născocire modernă.
Fireşte că există un adevăr - exactitate, dar de el se împiedică într-o zi Maiorescu al nostru, citând versul acesta popular:

"Aşterne-te drumului
ca şi iarba câmpului
la suflarea vântului"

Căci, spunea el, versul îţi da cu adevărat emoţia unei "legănări în infinit", dar conţine o eroare de rimă, - Ca şi cum rimă ar servi la altceva decât să-ţi dea asemenea legănări în infinit! Iar dacă rima nu e exactă şi totuşi legănare în infinit este, iată exactitatea, iată adevărul dat de ruşine.

(Dar să nădăjduim că nu ne aud profesorii.)

După o jumătate de oră de convorbire, orice femeie din societate scoate din geantă pudriera că să se refacă. Recunosc esenţă feminităţii într-un gest ca acesta. Dar şi tot ce e absurd în esenţă feminităţii. Căci femeia înţelege să se refacă aşa cum a fost. Ea nu-şi da seama că a trecut un anumit timp, în care s-a întâmplat ceva; că a intrat şi ea într-un proces de devenire; că pe faţa ei trebuie să se citească urmele acestei deveniri. Ea nu admite să treacă peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau să se înscrie undeva cuta unui adevăr. Nu, ea vrea să revină la chipul din faţa oglinzii, la masca adoptată o dată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână aceeaşi.

Într-o lume în care totul devine, ea crede că poate rămâne aceeaşi.

Mircea Eliade - Lucruri de taină...

În societăţile aşa-numite "primitive", orice secret este o primejdie. Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului şi colectivităţii. Un "păcat" este un fapt grav, desigur. Dar un "păcat" nemărturisit, ţinut ascuns, devine un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţă cu timpul întreaga comunitate. De aceea, când se întâmplă vreo nenorocire - când dispare vânatul, sau nu plouă, sau se pierd bătăliile - toţi membri colectivităţii se grăbesc să-şi mărturisească "păcatele". Confesiunea se face, de obicei, înainte sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc.)În timp ce bărbaţii se luptă sau vânează, femeile rămase acasă îşi mărturisesc păcatele - nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor.
De aceea societăţile "primitive" şi arhaice nu cunosc secrete "particulare", personale. Fiecare ştie despre vecinul său tot ce se referă la viaţa lui intimă. Ştie lucrurile acestea nu numai prin confesiunile "păcatelor" ci prin însuşi felul de a trăi, de fiecare zi, al oamenilor din jurul lui. Am amintit, cu alt prilej, valoarea simbolică a fâşiilor de batik din Jawa şi simbolismul jadului în China.
În asemenea societăţi nu există secrete personale. Cu o formulă cam prea accentuată, am putea spune că oamenii sunt transparenţi unul faţă de altul. Tot ce fac şi tot ce înseamnă ei în cadrul comunităţii este mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi. Iar atunci când un individ săvârşeşte ceva în taină, se grăbeşte să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare.
În asemenea societăţi "primitive" şi arhaice, secretul este exclusiv dogmatic, niciodată episodic. Cu alte cuvinte, anumite lucruri sunt păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi - dar aceste lucruri nu se referă la viaţa profană a individului (cine este el, ce meserie are, unde se duce, ce "păcat" a săvârşit etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceştia păstrează anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică, şi care nu se comunică decât tinerilor printr-o ceremonie de iniţiere. Tot ce se cade, însă, în sfera existenţelor individuale, tot ce depinde de om ca atare - este public sau este făcut public prin confesiunile orale. Ceea ce am numit episodic se referă tocmai la aceste întâmplări individuale şi semnificaţii profane: stare socială, vocaţie, origină, intenţii etc.
"Primitivii" nu acceptă să confere întâmplărilor profane o stare de taină, care nu e firească şi necesară decât realităţilor sacre. Secretul e firesc şi obligatoriu numai atunci când se referă la lucruri sacre şi la teorii metafizice. (Pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia aceasta, "primitivii", ca şi popoarele de cultură arhaică, au concepţii metafizice foarte coerente, deşi sunt formulate exclusiv prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii etc. O cosmogonie şi o teologie melaneziană nu e mai săracă în substanţă metafizică decât o filozofie pre-socratică. Singura deosebire este felul de manifestare: cea dintâi e formulată prin mit şi simbol, cealaltă prin "discurs").
De aceea, orice întâmplare profană "prea umană", care încearcă să se ascundă, să devină tainică, se transformă într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potriveşte lucrurilor din lumea aceasta.
Calitatea de taină nu poate fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acest "secret profan" într-un izvor de negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum e un sacrilegiu să tratezi realităţile sacre într-un mod profan - tot aşa e un sacrilegiu să acorzi lucrurilor profane valoare sacră. Într-un caz ca şi în celălalt, este o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum este "logica" primitivă), o răsturnare de valori aduce după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică. Universul e solidar cu omul. De aceea secretul e o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbură ritmurile cosmice şi provoacă secetă, sau nenoroc la pescuit etc.
...Dacă ne-ar fi îngăduit să încheiem această notă cu o reflecţie asupra societăţilor moderne, este uşor de înţeles enorma prăpastie care le separă de mentalitatea tradiţională.
Într-o societate modernă, oamenii nu sunt "transparenţi" unul faţă de altul. Fiecare dintre ei este un mic atom, separat de ceilalţi. Dacă nu-şi fac "cunoştinţa", nu ştiu nimic, sau aproape nimic, unii de alţii. Cel mult dacă descifrează gradul unui militar sau sensul vreunei medalii. Dar despre descendenţa lui, despre viaţa lui socială, despre dispoziţia lui sufletească - nimic. Trebuie să vorbeşti foarte mult într-o societate modernă, ca să te faci cunoscut vecinului tău.
În ceea ce priveşte primejdia secretului, lucrurile se petrec tocmai invers în societăţile moderne. Viaţa interioară ca şi "evenimentele" personale sunt în general ascunse cu mare grijă.
Suntem obişnuiţi să admirăm "discreţia" oamenilor. Unul din motivele admiraţiei noastre faţă de englezi este tocmai această magnifică dicreţie a lor.
Ne ascundem întâmplările, aventurile, "păcatele" noastre, - adică tot ce aparţine nivelurilor profane ale condiţiei umane, tot ce nu are valoare metafizică, tot ce este înghiţit în neantul devenirii universale. În schimb, în societăţile moderne nu există secret relativ la realităţile religioase şi metafizice. Orice om, de orice vârstă, de orice pregătire intelectuală, poate pătrunde în orice biserică străină confesiunii lui, poate citi orice text sacru al umanităţii, poate "ataca" orice metafizică. Marile adevăruri religioase şi metafizice, care altădată erau comunicate sub jurământ în ceremoniile severe ale iniţierii - sunt astăzi tipărite şi traduse în toate limbile moderne, şi pot fi cumpărate cu câţiva lei de oricine.
În schimb, un adulter descoperit provoacă "scandal", iar o întâmplare personală mărturisită este un "sacrilegiu".


eseu din "Fragmentarium" (1939) 

Mircea Eliade - Universuri imaginare

"Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă ar trebui să imaginez consecinţele acestei mari revoluţii, redescoperirea lui Homo religiosus, aş fi obligat să ignor contextele şi posibilităţile politice pentru a avea libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale şi spirituale, într-o lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute.

Prima consecinţă ar fi că religiile, oamenii religioşi n-ar mai fi consideraţi ca etape despăţite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înţelegem că este vorba de o structură a conştiinţei umane.
Cred că prima concluzie are un interes pentru aspectele cele mai evidente ale geniului uman. Nu vom mai fi impresionaţi doar de creaţiile artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală. Suntem din ce în ce mai interesaţi să descoperim neverosimilul, sacrul, dacă vreţi, ceea ce este foarte preţios aproape de noi. (…)
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice, morale, care sunt camuflate în obiecte obişnuite sau evenimente cotidiene, o dată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje şi de speranţe. E foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închişi între zidurile unei cetăţi; nu ne mai simţim într-o celulă. (…)
Călătoria pe lună e foarte interesantă. Ne bucurăm că am ajuns acolo, dar a înţelege semnificaţia miturilor, simbolurilor, a evenimentelor religioase, revelaţiile date de obiecte şi de fiinţe, deschid perspectiva de cunoaştere a unor niveluri de existenţă, de realitate, care înainte erau ocultate, inaccesibile. Sper că e un optimism, fiindcă lumea nu va mai fi opacă, fără sens pur în care chiar tragedia nu mai are sens în această lume teribilă a unor anumiţi scriitori şi filosofi. Această consecinţă va fi importantă şi pentru viaţa personală a fiecărui om. O asemenea deschidere va fi o sursă de creativitate culturală – de la geometrie, la poezia pură; de la erudiţia filosofică, la marea muzică. Creativitatea va fi radical reînnoită. Ne considerăm, şi poate că suntem la sfârşitul unei epoci culturale, dar tocmai prin aceste consecinţe indirecte, care uneori trec neobservate, descoperirea lui Homo religiosus ne-a ajutat să înţelegem condiţia umană în sensul istoriei. Altă consecinţă: creativitatea umană va avea deschideri şi expresii noi nebănuite. (…) Se vorbeşte de sfârşitul filosofiei, al matematicii. Eu aştept o epocă de creativitate culturală absolut unică în istoria ultimelor trei secole din istoria mondială, şi mai ales occidentală – aici criza fiind mai profundă. Putem numi asta optimism, dar cred că e realism. Nu cred că descoperirea lui Homo religiosus poate rămâne fără consecinţe existenţiale şi creatoare culturale. Sterilitatea, plictisul, decadenţa, sfârşitul, simptome contemporane încă, dar idei la modă acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplul fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune că sunt optimist…“

Scara virtuţilor



Foto
Mănăstirea Suceviţa

Ioan Alexandru - Semnificaţia nunţii

Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea: spre deosebire de acestea însă, omul participă la nuntă conştient în ceasul de floare al vieţuirii sale. Dacă naşterea corespunde zorilor vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.

Rosturile acestea ce le avem în faţă îşi desfăşoară frumuseţea într-un astfel de ceas: sîntem la amiază, tînărul împărat plecat în zori la vînătoare ori fiind prins în alte îndeletniciri, către amiază în mijlocul pădurii, în luminişul unei poieni dă peste urma unei păsări de pe alte tărîmuri, mireasma unei flori de rai, o picătură de rouă tainică rămasă nezvîntată încă pe pământ la acest ceas deplin al zilei. De acum începe drumul în căutarea acestei flori-păsari, pe urma stelei călătoare care se va opri deasupra sălaşului de vieţuire al acesteia, precum steaua magilor. Floarea-pasăre găsită, este adusă în faţa tînărului împărat şi de acum începe nunta propriu-zisă, de acum tînărul se va chema mire şi fata mireasă: aceste mădulare nepereche, aceste flori de podoabă vor intra în zodia rodniciei. Sensul absolutei amiezi este momentul ungerii cu Myrov de unde vine Mirele şi Mireasa, iar Myrov înseamnă mireasma, slava şi curăţia lăuntrică ce se revarsă în afară, faţa şi ochii licăresc lumina lăuntrică îndeosebi, ceasul scînteierii în univers al făpturii umane. Acestei ieşiri în afară, ieşiri din sine, întîiului pas comunitar al omului i se răspunde cu un inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii omului ca podoabă desăvîrşită, pe de altă parte omul încheie un pact pecetluit cu acest ochi de aur nevăzut deschis in palma pămînteanului. De acum încolo omul îşi cunoaşte întreaga măsură, statura lui de slavă şi în virtutea acestei slăvi omul se angajează în istorie luînd partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta sînt două spărturi prin care omul se trage în univers cu care atinge şi degustă nemarginile.

Poporul nostru a trăit plenar Taina Nunţii în aşa fel că taina ce urmează acesteia, moartea, a fost înţeleasă tot ca nuntă, ecou al nunţii, atingere a întregului pe mai departe: am putea spune că în lumina nunţii se orînduiesc toate celelalte şi arta Maramureşului bunăoară de la grai la port şi poartă atinge ceasul de aur şi foc al sărbătorii nuntirii.

De la Mioriţa pînă la Luceafărul eminescian taina existenţei este închisă în taina nunţii.

În lumina nunţii, omul se adevereşte înţelept ca şi Oedip în faţa Sfinxului: întrebat ce umbră-i mai grea şi mare pe deasupra noastră, mirele va răspunde:

- Astă lume are
O umbră mai mare
Care-i cea mai groasă
şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.

Să urmărim mai îndeaproape cum se desfăşoară dialogul acesta premergător cununiei de la poarta miresei unde au sosit crainicii mirelui şi unde sînt întîmpinaţi cu uşile închise şi li se cere socoteală: practic rostirea se întîmplă aici în faţa porţii închise unde se poartă acest dialog între vestitorii mirelui şi al miresei, între vornicii lor. Craii, cei trei sosesc călări osteniţi de departe şi vestesc cum şi ce i-a adus aici. Aflăm astfel că împăratul lor stăpîn într-o dimineaţă s-a pregătit de vînătoare:

Al nostru tînăr împărat
Dimineaţa s-a sculat
Pe obraz că s-a spălat
La icoane s-a-nchinat
Lui Dumnezeu s-a rugat
Mîndre haine a-mbrăcat
Pe cal negru-a-ncălecat.

Ceremonia înveşmîntării şi pregătirea de drum sînt întărite de cîntarea trîmbiţei de aur cu care împăratul îşi cheamă slujitorii:

Trîmbiţa de aur în mînă au luat
Şi frumos a trîmbiţat.

Apoi se pleacă la vînătoare:

Şi-au plecat
La vînat
Şi-au vînat
Cîmpii cu florile,
Luncile cu frunzele,
Văile cu apele,
Văi adînci cu ape reci.

Vînătoarea este o călătorie, o iniţiere, un prilej de-a experia lumea, pentru că nu se vînează practic nimic: nici o sălbăticiune nu-i doborîtă, nu-i vorba aici de-o literatură ilustrativă, ci mai degrabă de-o înălţare sufletească. Nu de-o vînătoare, ci de-o vînare, de-o pîndă, de-o ieşire întru cunoaştere, de-o nălucire, de-o transă, de-o stare sufletească înaltă şi sărbătorească, sîntem în zorii unei mari sărbători ce-şi atinge un sens către seară după o zi întreagă de rătăcire, pribegie:

Şi vînară
Cît vînară
Zi de vară
Pînă-n sară
Şi nemica nu aflară.

Spre seară istovit de drum şi însetat viitorul mire îngenunche la un izvor să bea:

Şi jupînul nostru mire
Fiind foarte însetat
La un izvor s-a plecat
Şi setea şi-a stîmpărat,
Dar cînd s-a sculat în picioare
A zărit lîngă el o floare,
O urmă de fiară.

Acum mirele experiază la izvor sensul pribegiei lui, aici la izvor, la fîntînă apare semn de la mireasă:

Şi pe la apus de soare
Am ieşit în drumul mare
Drumul mare-i pe colină.
Ajunserăm la fîntînă,
Zărirăm urmă de fiară.

Odată semnul aflat începe descifrarea lui. Mirele singur nu înţelege mărturia şi apar sfetnicii şi filozofii cu presupusul lor bine prins în versuri închegate:

Sfetnicii se sfătuia,
Iar filozofii tăcea
Şi la urmă tot privea;
Sfetnicii au sfătuit,
Iar filozofii au ghicit.

Iată ce spune sfetnicul al doilea :

Aceasta-i urmă de floare de rai
Care cu al nostru împărat
Va fi un soţ de bun trai;
C-a nost tînăr împărat
Pe-aceste locuri a vărat

Şi a iernat
Şi ştie florile
Şi garoafele
Unde cresc
Şi-nfloresc

Şi-a văzut în răsăriturile
Domniilor-voastre o floare,
Cu raze de soare,
Care ziua înfloreşte,
Noaptea creşte,
Şi-a odrăsli nu mai odrăsleşte.

Floarea de rai este mireasa care creşte undeva unde nu poate cunoaşte rodnicia. Şi astfel îndată sînt aleşi trei crai vestitori şi trimeşi cu puteri să aducă floarea în grădina împărătească a rodniciei:

Al nostru tînâr împărat
Aşa a pus la socotinţă
Ca să mute această floare,
Cu raze de soare,
Din răsăriturile domniilor-voastre
În grădina-mpărătească,
Unde ziua să-nflorească
Şi noaptea să odrăslească.

În alte compuneri floarea trebuie dusă departe în munţi:

Şi-a socotit
S-o ducă în munţi
Cărunţi
L-ale domniei-sale curţi.
Că acolo va-nflori
Şi va odrăsli
Şi Dumnezeu înc-a şti.

Craii sînt aşadar învestiţi să plece în căutarea ciutei căprioare, cum apare într-o compunere transilvană dintre cele mai profunde prin realismul şi limpezimea cuvîntului prezentînd o adevărată fată din Ardeal în preajma cununiei:

Căci tînărul nostru crăişor,
Cu al vîntului dor,
Pe acest loc oarecînd
Cu ai săi cîţiva îmblînd
A zărit aici o ciută cuvîntătoare,
Nu mută, ci grăitoare.
Cu cisme roşii încălţată,
Cu ţundră neagră-mbrăcată;
Mută, la cap mare
Şi-mbrobodită sub barbă tare.

Pribegia crailor este ca a păstorului după turma pierdută sau a celor trei magi pe urma stelei:

Şi pe loc am purces.
Din urmă în urmă,
Ca păstorul după turmă
Şi viind noi trei voinici
Şi ajungînd pe aici
Cu suflarea vîntului
Pe faţa pămîntului
Am zărit căzînd pe casă
O stea mîndră luminoasă.

Interesantă este compunerea din Ţara Moţilor cea mai complexă din culegerea de faţă, unde şi mireasa iese la vînare, unde şi ea se pregăteşte ca şi mirele de nuntă, pribegind şi ea, ieşind în întîmpinare. Chemarea ei nu-i din corn de aur ca a mirelui ci din buciumul arhaic, getic, cu care rostea preoţimea din vechime:

Tînăra noastră crăişoară,
Plină de voie şi de pară,
S-a sculat de dimineaţă
Şi spălîndu-se pe faţă
A luat un bucium mare
Şi-a suflat în trei părţi tare.

În căutarea mirelui porneşte şi ea ca urmă, ca semn, ca stea; o compunere din Bucovina ne-o arată pe mireasă ca fiind una cu steaua:

Iar cînd am ajuns şi-am dat
Să intrăm în acest sat
O stea ni s-a arătat
De urma zînei am dat
După dînsa ne-am luat
Şi cînd am fost
În dreptul acestei case
Iată steaua că se lasă
Şi zîna intră în casă.

Ca şi în colinzile străvechi steaua se ascunde, cînd apare obiectul adoraţiei propriu-zis, pentru care steaua era numai semn. Aici steaua coboară şi apare mireasa.

Călătoria pe urma stelei este minunată pe drumurile lumii, iniţiatică, străbâtînd toate stările naturii:

Pe bune drumuri ne-au îndreptat
După cugetul cerului,
După numărul stelelor
Şi-aşa venirăm cîmpii cu florile
Dealurile cu viile,
Şesurile cu grînele
Cînd fuserăm la mijloc de cale
Găsirăm o zînă de floare.

Drumul vestitorilor cunoaşte o linie de aur, calea la jumătate se întunecă, pînă aici era un semn, era floarea însăşi de la izvor, de acum floarea devine stea şi în cele din urmă va fi mireasă. Spre mire jumătate de drum face steaua, iar jumătate mirele, citind un semn în natură.

Natura-i în slujba mirelui, cerul a miresei:

Trecînd la mijloc de cale
Pierdurăm acea zînă de floare.
Cînd fuserăm pe la această casă,
Văzînd că steaua încă ne lasă
Ne-am abătut la Dumneavoastră.

Ajunşi la poarta închisă, rostind sensul călătoriei şi căutării lor, mirelui îi sînt adresate dinăuntru, de către veghetorii miresei cîteva întrebări de al căror răspuns atîrnă soarta nunţii. Mirele, întrebat de ce a cules tocmai această floare nearsă de soare din grădină, răspunde:

Portărei de poartă.
Sufleţele bune
Nici n-am cules,
Nici n-am ales
Cea mai dalbă floare,
Mîndru înfloritoare,
Ci care mi-a dat
Care mi-a însemnat
Bunul Dumnezeu
Mi-am luat-o eu.

Altă întrebare urmează:

Ce umbră-i mai groasă
Pe deasupra noastră ?
- Astă lume are
O umbră mai mare
Şi-i deasupra noastră,
Umbra cerului.

Imaginile sale din poetic în tainic spiritual:

Ce apă-i mai mare
Aici pe sub soare ?
- Apa cea mai mare
Aici pe sub soare
Roua de vară
Pe toată lumea.

Apoi apar ultimele două întrebări şi răspunsuri legate de rodnicia lumii şi sensul nunţii: pîinea şi plugul sînt simbolul de taină al acesteia din urmă:

Cea mai groasă umbră,
Pe pămînt deasupra,
Umbra stogului
În postu Sîn-Petrului.

Umbra cea mai mare pămîntul o trage pe urma plugului:

Şi pămîntul n-are
O umbră mai mare
Ca şi cea de plug.

Toate aceste întrebări iniţiatice primind un răspuns, poarta se va deschide şi mirele va putea intra la mireasă pentru a o scoate din casă afară în grădină spre rodnicie, în acel topos împărătesc unde creşterea sfîrşeşte în rodnicie.

Acum se aude cîntecul însoţitorilor fraţi:

Căci cu sapa de argint
Scoatem floarea din pămînt
S-o sădim cu rădăcină
La-mpăratul în grădină.

Acum este puşcată, spartă oala cu cenuşă aşezată în vîrful unei ciuhe, ulciorul steril ce cunoaşte răcoarea apelor rupte din izvor, pîinea rotundă este ruptă în bucăţi şi împărţită tuturor, sămînţa trebuie să moară ca să poată aduce roadă mai multă.

Colacul mirelui este împlîntat în suliţă:

Ca şi mirelui să-i placă
Semnul cel bun de la maică.

Mirele şi mireasa devin simbol, şi realitatea vieţuirii lor, în suferinţa rodniciei, deschide calea către altă nuntă şi alt împărat, mirele şi păstorul din vechime.

Mirele intră şi ia mireasa din casa prea strîmtă şi iese spre munţi:

Daţi-mi mîndra mea,
Deschideţi poarta
Ca să ies cu ea.

Maica miresei rămîne şi fata pleacă:

Tu vei rămîne
Iară ea va mè
Preste văi şi munţi,
Preste ape punţi.
Bunul Dumnezeu
Nu te lasă-n rău.

Acesta-i întîiul moment al nunţii desprinderea de acasă, deschiderea porţilor şi ieşirea către grădină.

Partea a doua a nunţii este cununia, pecetluirea legămîntului, de-a vieţui în comuniune, de-a şti că a fi înseamnă a rodi ca şi boabele de grîu sub glii şi care aduc roadă, unele zece altele o sută, altele o mie pentru că nunta înseamnă începutul morţii, adică biruinţa asupra ei, ieşirea, „Pashă”, acceptarea suliţii în coasta pîinii, spargerea vasului steril în care pîlpîia o mînă de cenuşă.

În aceste texte se intră cu greutate. Motivul de temei este foarte vechi, prelucrat mereu, compunerile cu mici variaţii de la provincie la provincie diferă. Greutatea vine de acolo că trebuiau urnite mari puteri şi mărturisite evenimente îndelungi înainte ca poarta să poată fi deschisă, ca fiinţa să aibă argumente lăuntrice, să părăsească o vatră devenită casă pentru un alt ţinut unde se întîmplă comuniunea şi rodnicia. Odată deschise porţile, poate începe nunta propriu-zisă, rostul vornicilor, al rostitorilor vestitori, al prodromilor încetează, intră mirele şi mireasa sub coroană şi mireasma mirului vărsat despre care nu mai trebuie nimic rostit. Compunerile cele mai complexe şi mai definite ca duh şi formă din această culegere par a fi cele transilvane şi între ele marele dialog din Ţara Moţilor şi cel din părţile Bihorului, apoi compunerea vrînceană şi cele moldave atinse de suflarea lui Eminescu. Am încercat să redau, în paginile de faţă, folosindu-mă de aproape toate compunerile ce alcătuiesc culegerea, firul alcătuitor al trainicei ţesături, anume ideea de temei a rostirii din această întîia faţă a nunţii, cea mai grea pentru că-i partea vorbitoare, pe care o reiau în două cuvinte: între mire şi mireasă se află o poartă închisă; pentru a fi deschisă, mirele trebuie să jertfească, să se desprindă de lumea sensitivă, de natura şi elementele uranice, să se dovedească organic cunoscător al firii lucrurilor şi orînduielii Cosmosului, din băiat să poată deveni iubit, frate şi bărbat, dintr-o fire sensitivă, pantheist umblînd prin natură, să devină copt pentru vieţuirea istorică, angajat întru rodnicie şi suferinţă; din rouă, trupul devine pîine în coasta căreia sîngeră lancea, din vînător omul devine păstor şi mire.

Tot aşa mireasa, din floare şi ciută, trebuie să crească spre virtuţile rodnice ale unei maici, devenind iubită, soră şi mireasă, făptură istorică, persoană cu capul mare îmbrobodit sub bărbie, cu ţundră neagră-mbrăcată, nu ciută, ci grăitoare, nu mithos, ci istorie. Omul e chemat mai întîi să se integreze în natură prin rodnicie şi pe urmă în lumina rodniciei să ajute ca natura să se desăvîrşească, să treacă din posibilitate în plinătate, pentru că aşa cum există o cale împărătească, anume calea înţeleaptă în duhul măsurii şi bunei cuviinţe, tot aşa există o grădină împărătească, unde omul e chemat să vieţuie plenar în lumina şi spiritul rodniciei, împărat fiind omul cel mai simplu care într-o zi se hotărăşte să jertfească din sinea sa pentru un altul, să se deschidă în vederea nunţii, să devină nu mut ci grăitor, nu senzaţie ci spirit.

Poporul român a rostit în multe feluri cu nuanţe nesfîrşite, cu fineţuri adesea cereşti, un singur lucru: nu există rodnicie fără ieşire din sine, fără sacrificiu; nu există nuntă fără ieşire din matca solitară acaparatoare, într-o bună zi trebuie să pleci: apele nu mai sînt bune, cerul apăsător, începe bolirea şi trebuie să ieşi, să te rupi din ţărînă pentru alte dimensiuni, într-o bună zi natura începe să vorbească; oii, iarba nu-i mai place şi spune: pe la apus de soare trebuie să mori, sau într-o noapte piatra strigă: zidul rău mă strînge, copilaşul plînge, precum şi-n faţa porţilor închise omul descoperit este strîns de gît de nu va răspunde, „Ce umbră-i mai groasă / Pe deasupra noastră”:

Astă lume are
O umbră mai mare,
Care-i cea mai groasă
Şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.

Ioan Alexandru

Nichita Stănescu - Din Volumul Respirări

"Si totusi ce este munca? De ce a ara e munca? De ce a gandi e munca? De ce a spera sperare e munca? De ce a visa visare e munca? De ce a cladi cladire e munca?
Poate ca a venit vremea sa fim cu totii talentati.(...)Adolescenti, voi visatori care va pregatiti de munca spre a va justifica faptul ca sunteti, va reamintesc vorba gandita cu ganduri de romanticul sculptor Rodin care zicea cu indreptatire ca a avea talent inseamna sa-ti faca placere ceea ce muncesti.Toate acestea sunt un cantec gandit si muncit, pe care il dedic muncii care naste ganduri.Numai munca naste idei."
(din "A ara arare, a gandi gandire")

"Adevarata individualitate incepe prin uitarea cifrei unu, dupa ce te-ai uluit de ea"
(din "Demnitatea omului ca ins")

"Niciodata tatal meu n-a suportat cu liniste ideea ca sunt poet.(...) Om vital si predestinat muncii, el a inteles ca lautarul trebuie platit, iar cand esti rupt de munca si infometat de muzica ii lipesti suta cu scuipat pe frunte.(...)Tatal meu se temuse ca din osul lui s-ar fi putut face o vioara, iar nu din privirea lui o ninsoare. El stie mai bine decat mine ce s-a intamplat."
(din "Ideea de natiune la romani")

"Nu degeaba am ramas repetent in clasa intai primara neputand pe atuncea, la acea varsta mucoasa, sa-mi imaginez ca numitul cuvant se poate si scrie, - iar ca arborii si animalele cu care atata ma conversasem,vorbirea lor nu are transcriere in semn"
(din "Sudoarea de piatra")

"...considerandu-ma format si intepenit intr-un caracter, am vazut cu ochii si cu steaua oaselor cel mai tulburator peisaj al lumii..."
(din "Sandaua lui Marc-Aureliu")

"Exagerarea este prima lege a artei. Un pom de trei ori mai mare decat pomii din jur, sau de trei ori mai mic, devine un monument al naturii, adica un obiect de arta. Cel care il iubeste se modifica pe sine. Se modifica acceptandu-l (...); din iubire de pomi, face un pom de trei ori mai mare, modificandu-si astfel iubirea fata de pomii firesti. A mari un pom, de fapt inseamna a crea ideea de pom. In arta, ideea de ceva nu este o generalizare ci o exagerare. De aceea arta este tensionata si valoarea in arta se masoara mai ales dupa tensiunea comunicarii ei."(...) Din punctul de vedere al sentimentelor, arta se apropie si chiar poate fi comparata in esenta ei,pentru o mai usoara intelegere, cu starea de indragostit, exprimata(...)"Sa nu uitam ca singura exagerare suportabila in adunarea lui unu cu unu nu este aceea ca fac doi, ci aceea ca se pot aduna unu cu unu"
(din "Sandaua lui Marc Aureliu")

"Adevarul este scris. El exista si este scris. El isi asteapta numai cititorii"
(din "Asta este! (O suta cinzeci si sase de batai peminut)")

"Sfant in om este sentimentul. El este in om si in afara lui in acelasi timp. Sentimentul este hrana cu care el satura foamea secundelor pe care le are de trait. Este un fel de nutret interior pentru un cal inca si mai interior. Un fel de gura locuind in centrul unei paini. Un ierbivor interior ierbii."
(din "Ce este omul pentru martieni?")

"Oameni sarmani si distrusi prin nastere trebuie ca au fost acei inaintasi ai mei de mi-au micsorat instinctul posesiunii, labartand in mine bucuria de a fi pur si simplu, schimband pe "a avea" in "a fi", si dandu-i nuanta acestuia, de lucru, de avere. (...) Probabil ca ma trag dintr-un neam de oameni raniti si chinuiti, care au lucrat la cladirea muntilor, cum sclavii tarzii ai egiptenilor la piramide: - de imi apare, pana cand si in somn, moartea ca un pacat, iar nu nasterea."
(din "Inavutirea lucrurilor")

"Destul de tarziu si abia dupa ce am invatat a vorbi mi-am dat seama ca exist si, cu intensa uluire, ca m-am nascut.(...)...ce umbra de sine statatoare si fara de copac batut de luna, ce iepure impuscat inainte de a se naste, ce pasare stand numai din faptul ca aerul ei a fost inspirat de Zeus sufocandu-se dupa ce a rontait in dantura lui celesta cotorul Andromedei (...) nici chiar mama mea cea care m-a nascut pe mine in chinuri, urland de durere si umilita fiind de privirea brutala si indiscreta a moasei (...) - nici chiar ei, mama care m-a nascut pe mine, nu i-a dat prin gand si prin inima si prin creierul ei de femeie, sa ma intrebe daca as vrea sa ma nasc, de-as fi in stare sa fiu, de-mi este drag de aceasta. Iata-ma, sunt, ca si muzica, "un raspuns caruia nu i s-a pus nici o intrebare". Cat orizont, cat material absurd, ce frunza, ce iarba, ce stea, - ce delfin, ce rac, ce nor care ploua, - ce vierme de mar, ce mar doamne si, in genere, CATA VANZOLEALA PENTRU O NEINTREBATA NASTERE! Dar vai, ma consolez de impuritatea nasterii prin faptul unui gand si anume acela ca moartea este singuratica si are o natura virgina. Nunta a absentelor. A fara A, A fugit din toate cuvintele, A virgin."
(din "Lapte de mama si laptele Caii Lactee")

"Etica, morala, adica starea de constiinta a pacatului, a erorii, provin din departarea cosmica, la om, dintre gura si hrana. Aceasta departare cosmica la om dintre gura si hrana izoleaza omul de cosmos, il insingureaza si-l individualizeaza, ii creeaza bunul simt si acceptarea de catre el a lui insusi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorala. Piatra nu poate sa aiba pacate. Ea nu poate fi nici cinstita, nici necinstita. Gura pietrei este hrana pietrei. In cazul pietrei nu exista nici o demarcatie intre gurasi hrana. Ea mananca fiindu-si siesi de mancare.

In cazul copacului, gura copacului (radacina) este lipita de hrana lui (pamantul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
In cazul ierbivorelor, gura este despartita de hrana numai prin anotimp, iar in cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanta dintre gura si hrana este scurtata prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de maretie, de forta, de cruzime, dar nu de imoralitate, de pacat.

Distanta intre gura si hrana la om este cosmica. Omul are multiple guri concrete si abstracte. Ochii lui,urechile lui, narile lui, creierul lui chiar sunt guri infometate de felurite feluri de hrana, concreta sau abstracta. Distanta enorma la om intre gura si hrana constituie febletea sa, delicatetea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.

Iata cu cata violenta este resimtita aceasta distanta intr-un mit (...):


Gandirea este o forma a foamei. In acest sens timpul este distanta maxima intre gura si hrana, intre jos si sus."
(din "Distanta intre gura si hrana")

"....Eu am venit pe lumea limbii romanesti ca sa-l vestesc. El va fi neasemuit de frumos si toata fiinta lui, chiar si trupul lui vor fi o neasemuita vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor parasite, iar indragostitii vor vedea pasari cu gatul uimitor de lung intretaind soarele la amurg. El insusi nu va fi foarte fericit, dar toata fiinta lui va revarsa un fel de fericire a vorbirii, incat toate tinerele fete, auzindu-l, ii vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant. Chiar nici tinerii barbati nu vor avea timp sa-l invidieze, fiind deodata si de tot preocupati sa-l iubeasca. El nu va trai foarte mult, incat ultimul lui chip vazut va fi un chip de barbat tanar. El nu va scrie multe carti, dar cuvintele lui vor fi nesfarsite. El nu se va inalta la ceruri fiind confundabil cu ele. Va bea vin, va plange in hohote, va rade din inima. El n-o sa-si aduca aminte de mine, pentru ca asa este cuviincios. El isi va aduce aminte numai de o fiinta foarte frumoasa si care tarziu si alta data va urma sa se nasca. Hemografia este abstracta si practica totodata. Te scrii pe tine pe dinlauntrul sufletului tau mai intai,ca sa poti la urma sa scrii pe dinafara sufletele altora.
Ingerul se uita posomorat la mine: Eu as fi vrut sa fac din tine un om, iar nu un inger.De ce ma dezamagesti? Trece in fuga un copil si se opreste brusc. Se uita lung la noi si ne spune: "
(din "Hemografia - lui Tom")

"Iepurele nu este adevarat. El e real.(...) Dragii mei, adevarul e cerul. Dragii mei, realul e campul. Ceea ce este, adica realul, nu poate si nici nu trebuie sa fie vinovat. Pacatul, care poate fi numai fata de adevar, nu-l putem confunda cu Vina, care poate fi numai a realului. (...) E un adevar ca ne nastem. E un pacat, repedea noastra moarte. Pacatul nu poate fi transferat si nici echivalat in Vina. A pacatui, te poate lasa curat si nevinovat ca o pisica in rut!
Adevarul, desi este al nasterii, mai prieten este insa cu moartea si cu sangele varsat!
Realul, desi e al mortii, e mai prieten totusi cu nasterea. De aici descinde nevederea si posibila amestecare a Vinei cu Pacatul! (...)
Dragii mei, feriti-va sa aveti dreptate prea repede, prea devreme, - ca sa mai aveti la ce visa!
Dragii mei, feriti-va sa muriti de tineri, - ca sa puteti totusi sa va jeluiti viata, cum se cuvine!
Eu sunt real, dar nu sunt adevarat, Petrule!..."
(din "Adevarul si Realul")

"A fi moral inseamna a fi fericit. Morala nu este un lacat si cu atat mai putin o cheie de lacat. Sensul acestui fel de a fi este inaltator, si nu are un caracter represiv. Ce altceva mai moral, decat o fata tanara indragostita! Sa vezi cu ochii tai albastri, doi ochi caprui, - sa te uiti cu vederea in vederea lor, si, si ei sa se uite cu vederea lor in vederea ta, toti patru deodata, - toti doi deodata, - ce fericire, ce tanjire catre unul singur, si, doamne, ce viata pe care fiecare si-ar dori-o!
Supararea nu indreptateste virginitatea.
Cand rade dintoasa in mod firesc, pana si creierul mi se umple de mere domnesti iar tamplele de coroane regesti.(...)
"A fi", este moral.
Despre "a avea", n-am trait suficient inca pentru a inalta acest de pe urma verb la rangul meditatiei melelibere."
(din "Dar ce e adevarul, intreba Pilat")

"In cazul durerii fizice ne apare mai distincta interdependenta dintre eroare si durere. Un os rupt,adica un os in afara legilor de os, adica in eroare,provoaca restului organismului din care se compune durere pana la urlet. (...)
Durerea abstracta, mai putin sesizabila, se manifesta prin angoasa, prin neliniste calma.
Epica poate fi caracterizata prin neliniste calma, iar in corespondenta literara, eposul si culminatia sa, mitul, prin actul intamplarii, considerand intamplarea o indepartare de lege, adica o eroare, se intruchipeaza vital prin durere. (...)
Ne reprezentam durerea ca pe orice alt numar in afara lui unu."
(din "Durerea ca forma a erorii")

"...Iata-ma la o masa de prieteni. Ma ridic de fum sa deschid fereastra pentru o aerisire. In drum spre canat, cu o raza ce-mi strabate creierul, apare judecata.(...)
-Care este formula apei, din care te tragi, am fost intrebat.
Cu gura cascata eram sa raspund, cand, cineva, un PRIETEN de-al meu, din alte regnuri mi-a suflat in ureche: nu da formula H2O. Mi-a suflat in ureche: spune-le, - majoritar H2O. M-am iluminat. M-am intors si am zis: majoritar H2O, pentru ca ideea abstracta si pura si definitiva naste crime. Apa daca ar fi numai H2O ar omori pestii si ar retrage din existenta fiinta umana. Eu, m-am adresat judecatorilor, - sunt numai in mod majoritar om. In mod majoritar sunt cinstit. Facand in casa adevarului un loc si necinstei. Eu, in mod majoritar ma rog, in mod majoritar rostesc colinde, in mod majoritar ma bucur de fecioara, facand loc in casa adevarului si injuraturii si urletului si curvei.(...)
Mi-au zis: si magnetul este tot fier. Atata doara, ca, spre diferenta de fier, magnetul este majoritar fier."
(din "Majoritar H2O")

"Uneori, o generalizare pripita a simtirii de unul singur nu numai ca poate sa fie gresita, dar, ce e mai rau si cu mult mai mult decat atata, - poate sa descarce de emotie comunicarea.(...)
Dar de fapt ce este aceea o intamplare? As incerca sa spun in cuvinte ceea ce de fapt nu tine de cuvinte: fragmente de legi ale legilor, sfaramate sub ochiul legii celei ce exista.(...)
Partea de frumos a vietii noastre logodite cu legea e poezia.(...)
Ca lege, suntem. Ca intamplare, sunt.(...)
Dar ce este exaltarea altceva decat o lipire de disperare si o imbratisare a ceea ce nu poate imbratisa pe cel care nu poate fi imbratisat?"
(din "Mitul ca exaltare a intamplarii")

"Despre sublim cuviinta mea nu se poate rosti in cuvinte din pricina rarelor fiinte de-ale mele cu care l-am intampinat sau care s-au lasat cutreierate de dansul. Nici nu stiu din prea rara intalnire daca m-a cercetat vreodata sublimul si nici daca ceea ce mi se paruse a fi sublim - chiar sublim era."
(din "Absurdul ca sublim ratat")

"Act de suprimare a absurdului, - acesta este temeiul si pricina diversificarii celei mai de seama activitati ganditoare a umanitatii: filosofia. (...)
A fi fara sens, inseamna a nu fi. Descoperire brutala si violenta odata cu scrisul.
Scrierea cuvantului este echivalenta cu imbracarea trupului in haine. Un cuvant scris este un cuvant cu vita de vie, deasupra sexului lui. Cuvintele fac parte din trupul nostru? Au sex? Mana are sex? Cuvintele sunt partea noastra eterna. Nescrise, mor. Orice litera, orice fel de semn, semnificand un fenomen, este o haina de epoca imbracand goliciunea eternitatii noastre. Absurdul exprimat inceteaza sa mai fie absurd. Orice forma de exprimare implica o ordine.
Prima ordine revelata si mai apoi scrisa a fost descoperirea mortii. Murind Enkidu, - Ghilgames fuge inspaimantat si urland nu de durerea pierderii prietenului unic, ci din spaima de a descoperi moartea. Abia cand nu mai poate alerga din alergare, abia cand nu mai poate urla din urlet, abia cand secatuieste din spaima mortii, abia atunci cade cu fruntea la pamant, sfarsit, si bate pamantul cu pumnii urland: "A murit Enkidu, prietenul meu care vanase cu mine lei". Descoperirea mortii, scrierea descoperirii mortii semnifica intaia degradare a absurdului. Descoperind moartea ignoram absurdul. Riposta fundamentala e racnetul de spaima.(...)"
(din "Temporara suprimare a absurdului")

"A spune despre moarte ceva este mai degraba o idee decat o spunere. Moartea este o idee ratata.(...)
Adolescent fiind si neputand sa adorm prea repede seara din bineintelese pricini, cu un suflet de zapada si un trup care de tot ma mira prin fierbintime, ma visam schior. (...)
In ondula deasupra careia ma inclinam cu schiurile, precis mai erau scrise florile de zapada strivite, dar si distanta dintre mine si jalon. Eram mai aproape sau mai departe de moarte.(...)

Stau la masa mea de brad, prin fereastra aud sufletul de pe urma al cainelui calcat tocmai acum de o masina. El este jos pe strada, intr-o balta de sange de caine, schelalaind pe un asfalt de masini de oameni. Cincisrezece metri despart viata mea de moartea lui. Un kilometru si jumatate ma desparte de spitalul Coltea unde nascand tanara femeie moare. Opt kilometri ma despart de oile arse de vii dintr-o neglijenta a focului. Si numai sapte metri de sobolanul care a mancat otrava ce i-am oferit-o. La Pol, la trei mii si ceva de kilometri, cu mana tras din copca inca viu de viu mancat e pestele de eschimos.(...)
Alerg innebunit cu flori in mana. Si nu stiu prin ce culoar alerg. Stiu numai unde alerg. La un metru de mine, la cinci kilometri de mine, la luna si-napoi la un centimetru de mine, ea sta nevazuta, iar eu merg drept, la fel de drept ca si schiorul. Ea nu este o idee. De cate ori am vrut sa fie o idee am ratat-o. Ea este. Ea mi-a dat o intalnire."
(din "Timpul ca distanta")

"Copilul poate sa apara ca fiind pur numai printr-o traumatizata contemplare retrospectiva. Starea cosmica a copilului, a idealului, a lastarului nu este pura dupa cum nu este nici impura. O observatie atenta si obiectiva asupra copiilor ne releva falsul, rasfatul, mima si imitatia reunite in joc. Dar aceasta nu are nimic de a face cu puritatea. Starea ludica a poeziei este puritatea. Nasterea este consecinta, o finalitate naturala sau a naturii. Ea nu are nimic virginal in ea.(...)
Ca orice act de creatie, nasterea este o posesiune. Posesiunea este patata de sange.(...)
Puritatea se dobandeste numai prin munca, prin munca exercitata in mod direct asupra propriului spirit, cat si prin munca de a ridica o piramida spiritului. Singura moartea are caracter virginal si pur. Daca nasterea este o consecinta, un capat al unei serii, moartea ne apare ca o izolare, ca un himen hieratic, un virginal pur.(...)
Puritatea se castiga numai prin munca."
(din "Puritatea ca munca")

"Cinstea nu este o vocatie, cinstea este o optiune.(...)
Cinstea exclude nuantele; ea are un caracter dogmatic necauzal si revelat. Ea este prilejul dragostelor.(...) Hotararea de a fi cinstit se tine!"
(din "Meditatie asupra cinstei")

"Prietenul meu de o viata, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus doua, trei vorbe despre cutremurul care ne-a indoliat tara. Nu pot sa-i reproduc intocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot sa-l spun intocmai. Mi-a zis: "Iesisem descult pe pamant si m-am tinut de copac. Copacul se tinea de mine si eu de el. Amandorura ni se facuse frica"
Sa fi vrut vreodata sa exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilarie pana la tremurata adolescenta, -vorbirea mea cu batranul gutui din fata ferestrei, cu verdea de iarba din curte, n-as fi fost in stare sa zic mai corect decat ce-a zis Grigore de copac.
Trista comunicare, dar totusi ce comunicare, dumnezeule!
Vine o vreme cand te trezesti vorbind si spunandu-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezesti dand de mancare unei vrabii, dar nu din milosardie, ci pur si simplu."
(din "Acel ceva dintre aripa si aer")

"Excesul instinctului, absenta totala a curiozitatii provoaca inadaptare, limitare in timp, moarte.(...) Spaima unei libelule poate sa fie fata de pasare. Spaima unei libelule fata de un avion ar fi un exces al instinctului de conservare. Furnicile pot fi inspaimantate numai de animalul caruia i-ar putea fi hrana. Spaima unei furnici fata de elefant este de neinteles.
Ideea de destin, la vechii greci, poate fi inteleasa si ca exces al instinctului de conservare disproportionat in spaima sa fata de lumea careia nu-i acorda nici un dram de curiozitate. Aceasta totala absenta a curiozitatii se rezolva intotdeauna in tragedie.
Echilibrul dintre curiozitate si instinct se constituie foarte rar, dar atunci cand apare, el se numeste intuitie. Intuitia provoaca obiecte. Arta este rodul direct al intuitiei existentiale si in acest sens ea reprezinta progresul just si echilibrat al umanitatii."
(din "Curiozitatea si instinctul")

"Uitati-va si voi dragilor cat de sus este si cat de atarnat este un cuib.In el oul poate sa stea.
Mai somn si mai speranta decat oul nu avem alta vedere.
A face o roata sub o casa nu e un dar dat miscarii, ci un cosmar mai putin smuls somnului.(...) Uitati-va si voi la stelele fixe. La Steaua Oerului,bunaoara, numita si Luceafarul. Vederea mea doarme intr-insa. N-are ea raze, am eu privire. De nesomn ma pot odihni si in bratele propriei mele femei. De oboseala numai pe o roata pot dormi.
Cautati si voi sa faceti ceva rotund care sa miste zidul - cautati si voi sa faceti ceva oval peste care pasarea stand si clocind sa iasa la spargerea valului de var nu o pasare, ci un pat.(...)
Dragii nostri, fara roata nimic nu este cerc.
Dragii nostri, fara somn nimic nu are cosmar."
(din "De arhitectura")

"Piramida ni se revela ca un soclu solemn pentru statuia punctului.(...)O imensa temeinicie de piatra se trebuia intruchipata in piramida pentru a sustine punctul culminant din varful sau.(...)
Ne dam seama ca tot ceea ce este concret e unic si deci calitativ. Ne dam seama ca tot ceea ce este abstract e repetabil deci cantitativ.
Piramida in totalitatea sa, dar mai ales prin varful sau, semnifica insusi cuvantul, adica fortuirea abstractului in concret, unica si singura cantitate identica, in constientul nostru, calitatii.
Intunecand intunericul, iata portile luminii!"
(din "Soclu pentru punct")

"Gandirea miraculosului Copernic a diferentiat net adevarul de bunul simt. (...) A putea sa ajungi la ideea ca nu soarele rasare si apune, ci pamantul rasare si apune, inseamna negarea vederii concrete in numele vederii abstracte, mai apropiata de adevar. Gandirea abstracta are ca scop aflarea adevarului concret. (...)
Bunul simt se afla in contradictie cu starea cosmica.
Bunul simt nu este interesat de adevar, ci de asezarea in adevar. Adevarul nu are bun simt. El se are numai pe sine si este indiferent."
(din "Avatariile bunului simt")

"Rolul artei nu este in primul rand acela de a exprima idei, ci acela de a exprima tensiunea ideilor"
(din "Realul social si realul estetic")

"Statul se bizuie pe loialitate. Istoria statului se bizuie pe valoare. Statul puternic, din loialitate numai, isi aduce aminte de valoare. Aparitia poetului in stat este de buna-seama un rasfat.
Abia dupa ce se termina lupta, abia dupa ce se numara mortii, abia dupa ce se spala putoarea sangelui, abia dupa ce se spala steaua de raze, abia atunci, si nici atunci, ceea ce este frumos ne trebuie, in pofida aceluia ce a fost victorios.
Trebuie sa doarma piatra ca sa curga apa, si, dupa seceta aspra, trebuie sa inceteze ploaia binecuvantata ca sa ne bucuram gales."
(din "Valoarea ca somn al loialitatii")

"...fenomenul literar trebuie inteles profund diferentiat, tendinta literaturii fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta si a acorda tensiune emotionala legilor, de a reprezenta legile prin sentimente.(...)
De aici decurge si forta educativa a literaturii, intelegandu-se prin forta educativa nu transformarea si modificarea spontana a cititorului, ci starnirea prin sentimente, in constiinta cititorului respectiv, a unei optiuni mai deslusite catre noblete si sublim.(...)
Cu cat mijloacele tehnice de comunicare se vor perfectiona (tiparul, discul, magnetofonul, radioul,cinematografia, televiziune), sansele de circulatie ale literaturii sunt sporite.
Literatura, in esenta ei, nu tine neaparat de cuvantul scris.(...) De la Homer pana la Tolstoi, ca arta literara, expresia n-a evoluat cu mult."
(din "Rolul literaturii")

"Nimic mai fals decat interpretarea ideii de frumos ca o idee a gratuitatii. Nu exista frumos gratuit, - in primul rand si de aceea ca frumosul si ideea de sine a frumosului sunt un act de comunicare"
(din "Nevoia de arta")

"De cate ori am putut auzi cu urechile sau am putut vedea cu ochii darul material pe care logosul ni-l face, infatisandu-se fie sub forma homerica, ori in forma biblica a versetelor, intotdeauna am izbucnit intr-un fel de rictus sardonicus, intr-un fel de ras scurt, ragusit. Imi cer iertare pentru o astfel de intimitate, dar, impreuna cu prietenul meu, poetul Grigore Hagiu, de cate ori avem norocul sa ne intamplam asupra unui text sacru, bucuria lui existentiala ne provoaca un fel de ras, un fel de hohot, in prima lui aparenta indecent.(...)
Iar cat despre simturi, rotile noastre, de masinarii infernale ce suntem, curgand nelinistitor de zgomotos si tinzand catre real, catre concret, catre logos; ele, simturile, sunt latura feminina a existentei..."
(din "Ciudatul ras al ratiunii estetice")

"...contemplatia este o forma postuma ideilor. Actul scrisului este un act de rememorare, iar nu o actiune, atunci cand el se exercita in mod grav si fundamental. Ideile care vin in timpul scrisului sunt idei minore detestabile. A-ti exprima in mod coherent o idee sau un sistem de idei, inseamna a face intrucatva experienta infernului...
a. a avea senzatia ca intelegi ceva si a trai acest lucru pe care-l intelegi.
b. a uita in mod spontan ceea ce ai inteles in secunda in care timpul intelesului s-a consumat prin el insusi.
c. a incerca sa-ti aduci aminte ceea ce ai inteles -iata calvarul.
d. a reconstitui notional ceea ce nu tine de notiune.(...)

Inclinam sa credem ca literatura isi are la origine:

a. incercarea de a acoperi zonele neinregistrate senzorial ale naturii.
b. dorinta de a supravietui prin cuvinte, dedusa din neputinta de a supravietui in mod direct, prin sciziparitate.(...)
Sentimentele nu au coherenta si nici structura. In schimb, pe parcursul lor, ele sunt continui. Ele sunt antinotionale, iar in schimb in planul ideii ele reprezinta ideile vagi.

Daca in planul ideilor a este egal cu b, b egal cu c, deci a=c, in planul ideilor vagi a=b, a=c dar c nu este egal cu b."
(din "Logica ideilor vagi")

"...eu nu-mi tin minte poeziile pe care le-am scris,ci numai cateva pricini care ma starnesc intruna sa scriu poezii.(...)
- Cuvintele, imi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemanatoare cu fiintele, ele sunt chiar fiinte. (...) Au un fel de a trai al lor, cand libere zboara in aer ca pasarile, cand traiesc in simbioza cu creierul, cu coardele vocale, cu valul palatin, cu limba, cu dintii, cu buzele. Ca si animalele, cuvintele se inmultesc, au familia lor, se organizeaza in grupuri, pornesc la vanatoare, haituiesc sau sunt haituite. Sau aidoma plantelor, infloresc din timp in timp, cresc numai in anumite zone geografice, fac fructe, se scutura, insamanteaza cel mai fertil pamant arabil al lumii, creierul uman.
Cuvintele sunt animale si plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pamantesc, ca animalele si plantele, (...), ci locuiesc pe globul creierului si anume in atmosfera globului creierului,in acea atmosfera abstracta, in care chiar si stelele cerului patrund nu prin ele insele, ci prin numelelor. Prin numele frumoase pe care le poarta de obicei razele si lumina. (...)
Cuvintele isi au radacina in creierul uman (...) dar dupa aceea pornesc spre sfera abstracta a auzului, in care si locuiesc un timp. Adorm in litera scrisa ca sa se trezeasca alergand pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vanatului, mereu gonite din urma de-mpuscatura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dintilor, strivite de gura inchisa a ganditorilor care le refuza iluzia sonora, lasandu-le mereu in pura lor abstractiune.(...)

Ele, cuvintele, sunt organizate in doua mari neamuri,in doua mari rase, in doua continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate in gandirea in imagini si in gandirea in notiuni. Mai inradacinate, mai plante, mai diverse in asociatiile lor, cuvintele gandirii in imagini nasc subiectivitatea luxurianta, padurea tropicala, abundenta. Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sunt mai aspre, mai independente, se oranduiesc numai asa cum vor ele, dupa legile lor intime, si noi trebuie sa le acceptam. Pentru ca ele au in primul rand ca ideal adevarul.

Gandirea in imagini, luandu-si cu precadere ca ideal frumosul, este gandirea caniculara a copilariei si a adolescentei.
Gandirea in notiuni domneste peste maturitate, peste varsta intelepciunii, peste stiinta.(...) Imaginatia cuvintelor a creat numai artele. Imaginatia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, cea de forma tactila sculptura. Numai poezia se confunda uneori cu insasi coloana vertebrala a gandirii in imagini. Ea mi se pare cea mai apropiata de esenta abstracta a cuvintelor. De aceea poate ca si sunt atat de indragostit de poezie."
(din "Despre limbajul artistic")

"In ceea ce priveste ritualul poeziei, esential este cuvantul vazut, scris de mana sau tiparit; scoaterea cuvantului din zona sonora si fixarea lui in cea vizuala. (...) Ca vehicul poetic cuvantul scris tinde sa-si piarda proprietatile sintactice, integrandu-se unei morfologii pure, in care o propozitie, sau chiar o fraza intreaga are valoarea functionala a unui singur cuvant, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, in structura unei poezii, grupurile de cuvinte transporta un ce aparte, un supra-cuvant sau mai bine zis un necuvant. Ca o ipoteza de lucru vom folosi termenul de necuvant, necuvinte pentru a indica elementele primordiale ale poeziei asa cum se nasc ele, nenotionale si ambigue.(...) Fluxul comunicarii se ingusteaza ca o palnie spre cuvantul scris si se largeste ca o palnie din cuvantul scris. (De la emitator spre receptor)(...)
Caracterul profund particular al operei literare realizeaza contemplarea omului din afara lui, comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte.(...)

Ne izbeste asemanarea dintre substantive si nuclee. Dintre verbe si electroni. Dintre adjective, adverbe, pronume si quante. Ne uluieste faptul ca aidoma atomilor diferiti, care au un numar anumit de valente, fiecare luat in parte, au un numar anumit de posibilitati sintactice de a se combina cu verbele. Am putea spune, fara sa aproximam prea mult, ca limbajul, cuvintele sunt umbra marita a materiei in constiinta."
(din "Fiziologia poeziei sau Despre durere")

"Poezia este o tensiune semantica spre un cuvant care nu exista, pe care nu l-a gasit. Poetul creeaza semantica unui cuvant care nu exista. Semantica precede cuvantul. Poezia nu rezida din propriile sale cuvinte. Poezia foloseste cuvintele din disperare."
(din "Cuvintele si necuvintele in poezie")

"Laud abecedarul pentru ca, taindu-ti geamatul primordial si smulgandu-ti limba nedegustatoare, nu te lasa, ah, slut de ele.(...) Detest aritmetica invatata de mine pentru ca ea isi propune un adevar. Adevarul adevarat imi pare a fi de natura calitativa, adica unic, adica pasionant. 1+1=2 nu este un adevar ci este o posesiune, o gelozie. Jegul cantitativ al lui 3 si al lui 4 reprezinta in mintea mea ideea inca si mai salbatica, mai barbara a competitiei. (...)
1 nu are fericirea trista a literei. Are calitatea dublata de posesiunea calitatii, adica de cantitate.'
(din "Lauda abecedarului si detestarea aritmeticii")

"In exercitarea poeziei e ceva care se poate invata si ceva ce nu se poate invata. Aripa o ai sau nu o ai. Poti sa zbori sau sa nu zbori cu ea. Depinde de aer, de inaltime, de alizeu sau de crivat. Rare pasarile zburand pe ploaie si inca si mai rare cele care zboara noaptea. Aripa este forma naturala a rotii. Aripa nu poate fi invatata, insa roata poate fi invatata. Ingereasca o stii sau n-o stii, lumeasca se invata"
(din "Aripa si roata")

"...discretia marmurei...”
(din "O placa de marmura")

"...viori de carne cu corzi de nervi...”
(din "Sufletul lui")

despre Calinescu: "...tata al unei sabii de neridicat."
(din "Calinescu in Palatul culturii")

"...Din ce in ce mai rar poetul, preocupat de propriile sale obsesii, se indupleca sa observe banalitatea atat de plina de revelatii a lumii in care traieste..."
( din "Gheorghe Tomozei")

"...In poezie nimeni nu se concureaza cu nimenea. Totul este sa fii poet, si daca esti, tu singur o stii, tu singur esti maret sau jigodie, si, asta, numai fata de tine insuti. Ce sa fac daca dimineata cand ma trezesc din somn, in acelasi trup ma trezesc?..."
(din "Trubadurul de Cezar Ivanescu")

"... Deplang pe cel care plange cand ploua, ca pe un risipitor cu avutul sarii(...) Dispretuiesc pe cel care plange noaptea. Plansul profund e pe soare, in amiaza, la douasprezece. Atunci."
(din "Glose")

"A venit vremea ca sa dictez aceste ganduri indelung traite. Starea dictarii este urmatoarea: privesc linistit la o bucata dreptunghiulara de lemn slefuit. Evident pe ea se calca. Privesc o bucata de lemn, pentru ca lemnul ma indeparteaza de ridicol prin refuzul sau de a muri, chiar atunci cand prin geometrie se desparte de absurd.(...)
..imi spalam mainile la o pompa, cand deodata am vazut ca ele sunt absurde. Tineau de mine si nu erau eu.(...)
(Una din pricinile pentru care marile idei sunt amorale este si aceea ca nu se indica starea de spirit a celui care le-a gandit).
(...)Moartea nu cutremura pe nimeni. Sentimentul mortii este echivalent cu spaima. (...) Revelatia lipsei de sine produce spaima. Spaima este cel mai viguros sentiment....Spaima in formele ei primitive se acopera cu o coaja de ou. Spaima reala se transforma in cuvinte. (...)
Schimba-te in cuvant ca sa nu te roada viermii"
(din "Marea supravietuire - poem")

"Muzica este un raspuns caruia nu i s-a pus nici o intrebare(...)
Ideea de singuratate si sentimentul de singuratate provin din unicitatea individului, din totala neasemanare a omului cu el insusi si, generalizand, din totala neasemanare a omului cu omul(...)
...arma indragostitului nu este arma, dupa cum arma soldatului nu este dragoste
(...)Spre diferenta de tristete, care este a speciei noastre, dar nu numai a speciei noastre, ci si a speciei arborilor si a celorlalte stele, melancolia ne apare ca un egoism...(...)

Si, de fapt, te intreb, dragul nostru Toma, dupa mintea dumitale, ce credeti dumneavoastra prietene ca ar putea sa fie fenomenul uciderii omului de catre om? Am meditat mult si n-am inteles nimic.(...)

Sentimentul este forma cea mai curata a adevarului(...)

Imbratisarea, Toma, este un sentiment. Uita-te si tu prostule la orizont!(...)

Rasul si plansul, Toma, sunt o trebuinta a preaplinului celui satul de sine insusi si inspaimantat de absenta gurii in jurul careia se nascuse.(...)

Sa nu te mai nasti daca nu esti in stare sa induri viata!(...)

Poet este acela care naste.(...)

Faptul ca locuim pe acest pamant e la fel de tragic ca faptul inimii de a locui intre gratiile coastelor(...)

Cuvantul nu slujeste revelatia si de loc pe daimon. El este o incercare lasa de a-l face pe pat sa inteleaga ce este somnul.(...)

E o mizerie a sufletului uman faptul ca el a gandit ideea de cinste. (...)

Cinstea este o racorire, ca si umbra. M-auzi, asudatule?"
(din "Inserare de seara")

"Vad cu ochiul meu ochiul, ca un punct pus dupa un vers al lui Shakespeare, cel aflat in varful unui corn de melc ivit de dupa ploaie.(...)
Melcul ne invata ca ochiul este un varf.(...)
...fostele morti numite pamant(...)
...mana curata e primul semn al spalarii cuvantului(...)
...iar de ma iubiti, vai mie, caci eu plec(...)

Inca din adolescenta, spre norocul meu trist, mi s-a revelat faptul ca nu exista poeti, ci numai poezie.(...)
Actul cunoasterii are ceva in el mizerabil si profund partial(...)Inul, bunaoara, rupt si smuls si spalat in apa, - fir de camasa in tesatura camasii, - il vom cunoaste prin imbracare. A avea o camasa de in este o conversare cu madularul inului, dar nu este si o pricepere a starii de a fi numita in. Vederea inului prin distrugerea numai a celui ce-l vede se poate vedea.(...)
Ma intreb daca nu cumva litera, semnul, simbolul, masca, camasa nu sunt decat amintiri reprimate. Ma intreb daca nu cumva scrisul nu are un caracter funerar. Ma intreb ce s-ar intampla daca mi-as smulge camasa de in de pe mine si as deveni camasa de nervi si de carne, inului.
Inul este insa intelept. Inul se suporta pe sine gol. Inul creste din samanta, inverzeste si se duce spre nici o culoare prin dulce ingalbenire."
(din "Scrierea inului")

"Ideea de vid, de gol, de nimic, mi-a aparut adesea de o tandra naivitate cand ea s-a reprezentat printr-o absenta(...)
Mai intai trebuie sa se iste un gol ca mai apoi sa apara umplerea. Gravitatia este o continua umplere. Forma si starea obiectelor reprezinta actiunea umplerii(...)
Trupul meu este o enclava in zidul curgator. Sufletul meu este o invazie in vid. Ma apasa ceea ce exista pentru ca se prabuseste in mine(...)

Daca nu tii pe umar un sac sau o arma, te poti trezi peste noapte ca iti rasare din el o aripa."
(din "Marele trohanter sau despre ritual")

"Sita cea mai fina este sticla pentru lumina. Mai fina sita inca e trupul omului pentru trecerea timpului(...)

Si totusi, El care ne-a exprimat plansul unei idei abstracte si care ne-a scris mersul pe ape, a putut sa uite invatatura de a uita vreodata: iata ce i s-a intamplat intr-o duminica spre luni: "...Era cu totul altul Eminescu in duminica aceea, cand a venit la mine cu Stanescu... De o veselie exuberanta, aproape copilareasca si foarte vorbaret".
(din "Cu ce fel de glont putea fi impuscat Eminescu?!")

"Subtilitatea consta in durabilitatea chihlimbarului extinsa si asupra insectei perisabile"
(din "Geometria la Caragiale")

"Intelepciunea este sicriul nostru. Dragostea, puterea de a iubi impodobita de erori ca fluturele de polen, numai ea ne face sa traim. A iubi, ca si trecerea timpului, ne indeparteaza de lege.Timpul este departarea dintre lege si eroare (...)

Cuvintele, daca sunt ale poeziei, seamana cu trupul omului.
Bunaoara: a fi - adica mai nimica si o lungime. Uitati-va va zic, leit trupul omului. Bunaoara: a avea - un fel de dantela, un fel de pierdere, un fel de margine a nimicului. Seamana cu trupul omului? Da, intocmai seamana cu trupul omului. Iar aceasta identificare nu este facuta prin vedere,ci prin dragoste, prin sentiment."
(din "Legea, ca loc de unde se pleaca")