Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi
moartea: spre deosebire de acestea însă, omul participă la nuntă conştient
în ceasul de floare al vieţuirii sale. Dacă naşterea corespunde zorilor
vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede
pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.
Rosturile acestea ce le avem în faţă îşi desfăşoară frumuseţea într-un astfel
de ceas: sîntem la amiază, tînărul împărat plecat în zori la vînătoare ori fiind
prins în alte îndeletniciri, către amiază în mijlocul pădurii, în luminişul unei
poieni dă peste urma unei păsări de pe alte tărîmuri, mireasma unei flori de
rai, o picătură de rouă tainică rămasă nezvîntată încă pe pământ la acest ceas
deplin al zilei. De acum începe drumul în căutarea acestei flori-păsari, pe urma
stelei călătoare care se va opri deasupra sălaşului de vieţuire al acesteia,
precum steaua magilor. Floarea-pasăre găsită, este adusă în faţa tînărului
împărat şi de acum începe nunta propriu-zisă, de acum tînărul se va chema mire
şi fata mireasă: aceste mădulare nepereche, aceste flori de podoabă vor intra în
zodia rodniciei. Sensul absolutei amiezi este momentul ungerii cu Myrov
de unde vine Mirele şi Mireasa, iar Myrov înseamnă mireasma, slava şi curăţia
lăuntrică ce se revarsă în afară, faţa şi ochii licăresc lumina lăuntrică
îndeosebi, ceasul scînteierii în univers al făpturii umane. Acestei ieşiri în
afară, ieşiri din sine, întîiului pas comunitar al omului i se răspunde cu un
inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii omului ca
podoabă desăvîrşită, pe de altă parte omul încheie un pact pecetluit cu acest
ochi de aur nevăzut deschis in palma pămînteanului. De acum încolo omul îşi
cunoaşte întreaga măsură, statura lui de slavă şi în virtutea acestei slăvi omul
se angajează în istorie luînd partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă
echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta sînt două spărturi prin care
omul se trage în univers cu care atinge şi degustă nemarginile.
Poporul nostru a trăit plenar Taina Nunţii în aşa fel că taina ce urmează
acesteia, moartea, a fost înţeleasă tot ca nuntă, ecou al nunţii, atingere a
întregului pe mai departe: am putea spune că în lumina nunţii se orînduiesc
toate celelalte şi arta Maramureşului bunăoară de la grai la port şi poartă
atinge ceasul de aur şi foc al sărbătorii nuntirii.
De la Mioriţa pînă la Luceafărul eminescian taina existenţei
este închisă în taina nunţii.
În lumina nunţii, omul se adevereşte înţelept ca şi Oedip în faţa Sfinxului:
întrebat ce umbră-i mai grea şi mare pe deasupra noastră, mirele va răspunde:
- Astă lume are
O umbră mai mare
Care-i cea mai groasă
şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.
Să urmărim mai îndeaproape cum se desfăşoară dialogul acesta premergător
cununiei de la poarta miresei unde au sosit crainicii mirelui şi unde sînt
întîmpinaţi cu uşile închise şi li se cere socoteală: practic rostirea se
întîmplă aici în faţa porţii închise unde se poartă acest dialog între
vestitorii mirelui şi al miresei, între vornicii lor. Craii, cei trei sosesc
călări osteniţi de departe şi vestesc cum şi ce i-a adus aici. Aflăm astfel că
împăratul lor stăpîn într-o dimineaţă s-a pregătit de vînătoare:
Al nostru tînăr împărat
Dimineaţa s-a sculat
Pe obraz că s-a spălat
La icoane s-a-nchinat
Lui Dumnezeu s-a rugat
Mîndre haine a-mbrăcat
Pe cal negru-a-ncălecat.
Ceremonia înveşmîntării şi pregătirea de drum sînt întărite de
cîntarea trîmbiţei de aur cu care împăratul îşi cheamă slujitorii:
Trîmbiţa de aur în mînă au luat
Şi frumos a trîmbiţat.
Apoi se pleacă la vînătoare:
Şi-au plecat
La vînat
Şi-au vînat
Cîmpii cu florile,
Luncile cu frunzele,
Văile cu apele,
Văi adînci cu ape reci.
Vînătoarea este o călătorie, o iniţiere, un prilej de-a experia
lumea, pentru că nu se vînează practic nimic: nici o sălbăticiune nu-i doborîtă,
nu-i vorba aici de-o literatură ilustrativă, ci mai degrabă de-o înălţare
sufletească. Nu de-o vînătoare, ci de-o vînare, de-o pîndă, de-o ieşire întru
cunoaştere, de-o nălucire, de-o transă, de-o stare sufletească înaltă şi
sărbătorească, sîntem în zorii unei mari sărbători ce-şi atinge un sens către
seară după o zi întreagă de rătăcire, pribegie:
Şi vînară
Cît vînară
Zi de vară
Pînă-n sară
Şi nemica nu aflară.
Spre seară istovit de drum şi însetat viitorul mire îngenunche
la un izvor să bea:
Şi jupînul nostru mire
Fiind foarte însetat
La un izvor s-a plecat
Şi setea şi-a stîmpărat,
Dar cînd s-a sculat în picioare
A zărit lîngă el o floare,
O urmă de fiară.
Acum mirele experiază la izvor sensul pribegiei lui, aici la
izvor, la fîntînă apare semn de la mireasă:
Şi pe la apus de soare
Am ieşit în drumul mare
Drumul mare-i pe colină.
Ajunserăm la fîntînă,
Zărirăm urmă de fiară.
Odată semnul aflat începe descifrarea lui. Mirele singur nu
înţelege mărturia şi apar sfetnicii şi filozofii cu presupusul lor bine prins în
versuri închegate:
Sfetnicii se sfătuia,
Iar filozofii tăcea
Şi la urmă tot privea;
Sfetnicii au sfătuit,
Iar filozofii au ghicit.
Iată ce spune sfetnicul al doilea :
Aceasta-i urmă de floare de rai
Care cu al nostru împărat
Va fi un soţ de bun trai;
C-a nost tînăr împărat
Pe-aceste locuri a vărat
Şi a iernat
Şi ştie florile
Şi garoafele
Unde cresc
Şi-nfloresc
Şi-a văzut în răsăriturile
Domniilor-voastre o floare,
Cu raze de soare,
Care ziua înfloreşte,
Noaptea creşte,
Şi-a odrăsli nu mai odrăsleşte.
Floarea de rai este mireasa care creşte undeva unde nu poate
cunoaşte rodnicia. Şi astfel îndată sînt aleşi trei crai vestitori şi trimeşi cu
puteri să aducă floarea în grădina împărătească a rodniciei:
Al nostru tînâr împărat
Aşa a pus la socotinţă
Ca să mute această floare,
Cu raze de soare,
Din răsăriturile domniilor-voastre
În grădina-mpărătească,
Unde ziua să-nflorească
Şi noaptea să odrăslească.
În alte compuneri floarea trebuie dusă departe în munţi:
Şi-a socotit
S-o ducă în munţi
Cărunţi
L-ale domniei-sale curţi.
Că acolo va-nflori
Şi va odrăsli
Şi Dumnezeu înc-a şti.
Craii sînt aşadar învestiţi să plece în căutarea ciutei
căprioare, cum apare într-o compunere transilvană dintre cele mai profunde prin
realismul şi limpezimea cuvîntului prezentînd o adevărată fată din Ardeal în
preajma cununiei:
Căci tînărul nostru crăişor,
Cu al vîntului dor,
Pe acest loc oarecînd
Cu ai săi cîţiva îmblînd
A zărit aici o ciută cuvîntătoare,
Nu mută, ci grăitoare.
Cu cisme roşii încălţată,
Cu ţundră neagră-mbrăcată;
Mută, la cap mare
Şi-mbrobodită sub barbă tare.
Pribegia crailor este ca a păstorului după turma pierdută sau a
celor trei magi pe urma stelei:
Şi pe loc am purces.
Din urmă în urmă,
Ca păstorul după turmă
Şi viind noi trei voinici
Şi ajungînd pe aici
Cu suflarea vîntului
Pe faţa pămîntului
Am zărit căzînd pe casă
O stea mîndră luminoasă.
Interesantă este compunerea din Ţara Moţilor cea mai complexă
din culegerea de faţă, unde şi mireasa iese la vînare, unde şi ea se pregăteşte
ca şi mirele de nuntă, pribegind şi ea, ieşind în întîmpinare. Chemarea ei nu-i
din corn de aur ca a mirelui ci din buciumul arhaic, getic, cu care rostea
preoţimea din vechime:
Tînăra noastră crăişoară,
Plină de voie şi de pară,
S-a sculat de dimineaţă
Şi spălîndu-se pe faţă
A luat un bucium mare
Şi-a suflat în trei părţi tare.
În căutarea mirelui porneşte şi ea ca urmă, ca semn, ca stea; o
compunere din Bucovina ne-o arată pe mireasă ca fiind una cu steaua:
Iar cînd am ajuns şi-am dat
Să intrăm în acest sat
O stea ni s-a arătat
De urma zînei am dat
După dînsa ne-am luat
Şi cînd am fost
În dreptul acestei case
Iată steaua că se lasă
Şi zîna intră în casă.
Ca şi în colinzile străvechi steaua se ascunde, cînd apare obiectul adoraţiei
propriu-zis, pentru care steaua era numai semn. Aici steaua coboară şi apare
mireasa.
Călătoria pe urma stelei este minunată pe drumurile lumii,
iniţiatică, străbâtînd toate stările naturii:
Pe bune drumuri ne-au îndreptat
După cugetul cerului,
După numărul stelelor
Şi-aşa venirăm cîmpii cu florile
Dealurile cu viile,
Şesurile cu grînele
Cînd fuserăm la mijloc de cale
Găsirăm o zînă de floare.
Drumul vestitorilor cunoaşte o linie de aur, calea la jumătate
se întunecă, pînă aici era un semn, era floarea însăşi de la izvor, de acum
floarea devine stea şi în cele din urmă va fi mireasă. Spre mire jumătate de
drum face steaua, iar jumătate mirele, citind un semn în natură.
Natura-i în slujba mirelui, cerul a miresei:
Trecînd la mijloc de cale
Pierdurăm acea zînă de floare.
Cînd fuserăm pe la această casă,
Văzînd că steaua încă ne lasă
Ne-am abătut la Dumneavoastră.
Ajunşi la poarta închisă, rostind sensul călătoriei şi căutării
lor, mirelui îi sînt adresate dinăuntru, de către veghetorii miresei cîteva
întrebări de al căror răspuns atîrnă soarta nunţii. Mirele, întrebat de ce a
cules tocmai această floare nearsă de soare din grădină, răspunde:
Portărei de poartă.
Sufleţele bune
Nici n-am cules,
Nici n-am ales
Cea mai dalbă floare,
Mîndru înfloritoare,
Ci care mi-a dat
Care mi-a însemnat
Bunul Dumnezeu
Mi-am luat-o eu.
Altă întrebare urmează:
Ce umbră-i mai groasă
Pe deasupra noastră ?
- Astă lume are
O umbră mai mare
Şi-i deasupra noastră,
Umbra cerului.
Imaginile sale din poetic în tainic spiritual:
Ce apă-i mai mare
Aici pe sub soare ?
- Apa cea mai mare
Aici pe sub soare
Roua de vară
Pe toată lumea.
Apoi apar ultimele două întrebări şi răspunsuri legate de
rodnicia lumii şi sensul nunţii: pîinea şi plugul sînt simbolul de taină al
acesteia din urmă:
Cea mai groasă umbră,
Pe pămînt deasupra,
Umbra stogului
În postu Sîn-Petrului.
Umbra cea mai mare pămîntul o trage pe urma plugului:
Şi pămîntul n-are
O umbră mai mare
Ca şi cea de plug.
Toate aceste întrebări iniţiatice primind un răspuns, poarta se
va deschide şi mirele va putea intra la mireasă pentru a o scoate din casă
afară în grădină spre rodnicie, în acel topos împărătesc unde creşterea
sfîrşeşte în rodnicie.
Acum se aude cîntecul însoţitorilor fraţi:
Căci cu sapa de argint
Scoatem floarea din pămînt
S-o sădim cu rădăcină
La-mpăratul în grădină.
Acum este puşcată, spartă oala cu cenuşă aşezată în vîrful
unei ciuhe, ulciorul steril ce cunoaşte răcoarea apelor rupte din izvor, pîinea
rotundă este ruptă în bucăţi şi împărţită tuturor, sămînţa trebuie să moară ca
să poată aduce roadă mai multă.
Colacul mirelui este împlîntat în suliţă:
Ca şi mirelui să-i placă
Semnul cel bun de la maică.
Mirele şi mireasa devin simbol, şi realitatea vieţuirii lor, în
suferinţa rodniciei, deschide calea către altă nuntă şi alt împărat, mirele şi
păstorul din vechime.
Mirele intră şi ia mireasa din casa prea strîmtă şi iese
spre munţi:
Daţi-mi mîndra mea,
Deschideţi poarta
Ca să ies cu ea.
Maica miresei rămîne şi fata pleacă:
Tu vei rămîne
Iară ea va mè
Preste văi şi munţi,
Preste ape punţi.
Bunul Dumnezeu
Nu te lasă-n rău.
Acesta-i întîiul moment al nunţii desprinderea de acasă,
deschiderea porţilor şi ieşirea către grădină.
Partea a doua a nunţii este cununia, pecetluirea legămîntului,
de-a vieţui în comuniune, de-a şti că a fi înseamnă a rodi ca şi boabele de grîu
sub glii şi care aduc roadă, unele zece altele o sută, altele o mie pentru că
nunta înseamnă începutul morţii, adică biruinţa asupra ei, ieşirea, „Pashă”,
acceptarea suliţii în coasta pîinii, spargerea vasului steril în care pîlpîia o
mînă de cenuşă.
În aceste texte se intră cu greutate. Motivul de
temei este
foarte vechi, prelucrat mereu, compunerile cu mici variaţii de la
provincie la
provincie diferă. Greutatea vine de acolo că trebuiau urnite mari puteri
şi
mărturisite evenimente îndelungi înainte ca poarta să poată fi deschisă,
ca
fiinţa să aibă argumente lăuntrice, să părăsească o vatră devenită casă
pentru
un alt ţinut unde se întîmplă comuniunea şi rodnicia. Odată deschise
porţile,
poate începe nunta propriu-zisă, rostul vornicilor, al rostitorilor
vestitori,
al prodromilor încetează, intră mirele şi mireasa sub coroană şi
mireasma
mirului vărsat despre care nu mai trebuie nimic rostit. Compunerile cele
mai
complexe şi mai definite ca duh şi formă din această culegere par a fi
cele
transilvane şi între ele marele dialog din Ţara Moţilor şi cel din
părţile
Bihorului, apoi compunerea vrînceană şi cele moldave atinse de suflarea
lui
Eminescu. Am încercat să redau, în paginile de faţă, folosindu-mă de
aproape
toate compunerile ce alcătuiesc culegerea, firul alcătuitor al trainicei
ţesături, anume ideea de temei a rostirii din această întîia faţă a
nunţii, cea
mai grea pentru că-i partea vorbitoare, pe care o reiau în două cuvinte:
între
mire şi mireasă se află o poartă închisă; pentru a fi deschisă, mirele
trebuie
să jertfească, să se desprindă de lumea sensitivă, de natura şi
elementele
uranice, să se dovedească organic cunoscător al firii lucrurilor şi
orînduielii
Cosmosului, din băiat să poată deveni iubit, frate şi bărbat, dintr-o
fire sensitivă, pantheist umblînd prin natură, să devină copt pentru
vieţuirea
istorică, angajat întru rodnicie şi suferinţă; din rouă, trupul devine
pîine în
coasta căreia sîngeră lancea, din vînător omul devine păstor şi mire.
Tot aşa mireasa, din floare şi ciută, trebuie să crească spre
virtuţile rodnice ale unei maici, devenind iubită, soră şi mireasă, făptură
istorică, persoană cu capul mare îmbrobodit sub bărbie, cu ţundră
neagră-mbrăcată, nu ciută, ci grăitoare, nu mithos, ci istorie. Omul e chemat
mai întîi să se integreze în natură prin rodnicie şi pe urmă în lumina rodniciei
să ajute ca natura să se desăvîrşească, să treacă din posibilitate în plinătate,
pentru că aşa cum există o cale împărătească, anume calea înţeleaptă în duhul
măsurii şi bunei cuviinţe, tot aşa există o grădină împărătească, unde omul e
chemat să vieţuie plenar în lumina şi spiritul rodniciei, împărat fiind omul cel
mai simplu care într-o zi se hotărăşte să jertfească din sinea sa pentru un
altul, să se deschidă în vederea nunţii, să devină nu mut ci grăitor, nu
senzaţie ci spirit.
Poporul român a rostit în multe feluri cu nuanţe nesfîrşite,
cu fineţuri adesea cereşti, un singur lucru: nu există rodnicie fără ieşire din
sine, fără sacrificiu; nu există nuntă fără ieşire din matca solitară
acaparatoare, într-o bună zi trebuie să pleci: apele nu mai sînt bune, cerul
apăsător, începe bolirea şi trebuie să ieşi, să te rupi din ţărînă pentru alte
dimensiuni, într-o bună zi natura începe să vorbească; oii, iarba nu-i mai place
şi spune: pe la apus de soare trebuie să mori, sau într-o noapte piatra strigă:
zidul rău mă strînge, copilaşul plînge, precum şi-n faţa porţilor închise omul
descoperit este strîns de gît de nu va răspunde, „Ce umbră-i mai groasă / Pe
deasupra noastră”:
Astă lume are
O umbră mai mare,
Care-i cea mai groasă
Şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.
Ioan Alexandru
