Romulus Vulpescu - Telefon

Odaia ta - pustie de bărbat -
Cu husele penumbrei de vacanţă,
Şi uşa,-n care n-are rost să bat,
Şi patul - m-au uitat cu siguranţă.

Mi-a mai rămas un singur sclav,fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău,fac din exil-apel
Să mă evoce,muzical,din umbre,

Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit şi gri ce ne desparte...
Complice cu-al absenţei protocol,
Mai pică de pe-un raft,murind,o carte.

Ironic,telefonul-ferm,lucid,
Deşi trădat - doar el mai înţelege
Că,imbrancindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuş,încoronezi alt rege.

Mai stăruie un miros de tutun,
Răcit în amintiri şi în dantele:
Şi sun nebun,inoportun,sun,sun
Dar nu se-ating de receptor nici ele.

El,totuşi,pătimaş,tot cheamă lung,
Mecanic,ritmic,a sfârşit de lume,
înnebunit că - aparat şi ciung -
Mâini n-are : când revii,să te sugrume.