Petre Stoica - Caligrafie şi culori - despre Nichita Stănescu

Pe strada Gutenberg într-o mansardă
Demult, beţiile cu ceaiuri negre
Făceau aldinele să ardă
Pe zidurile răzuite negre.
Mari hărţi de fum purtînd cocardă
O luna strălucind din cercuri negre
Noi doi visam o mare artă
Cu versuri albe versuri negre
O inima dinamitardă
Bătea-n ciolanele noi, negre
şi lungi, şi-n creştere bastarda
hrănite doar cu ceaiuri negre
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă…

Iată-mă înfăţişând o fărâmă de amintire, cât bătaia de aripa a fluturelui, o simplă "respirare". Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţă lui Nichita la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna, stă în faţă mea vorbind şi cântând şi vorbind, deşi în decembrie o mie nouasute optzeci şi trei măreţia frigului l-a mutat definitiv pe stradă aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez firească întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă că a să? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoană care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc, constituie un român. Sice român? Aproape trei decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei(din care scad trei luni, aparţinând animozităţii), copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile(se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând ne-am înhămat la căruţă mizeriei, o rabla pe roţi cu hulube franţe-n hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşâiţi coajă de pâine şi ţigară, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale soţii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit reciproc poemele. Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslojic, cu Nas Titi, admirabilă noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii ne-au răsunat paşii, cuvintele, râsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor-aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsură fiinţei sale mepierioare.

Petre Stoica-Caligrafie şi culori, Editura Cartea Românească, 1984