Adrian Păunescu - Despărţire în flori
La sărbătoarea florilor de măr,
când drumul cere paşii să se-aştearnă,
acum ne despărţim într-adevăr
precum ne promisesem asta iarnă.
La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de Paşte,
din viaţa mea începi să şi dispari,
fiinţa mea abia te mai cunoaşte.
La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele-n bătrâni se poticneşte,
iubindu-te îţi spun: ne despărţim
şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.
Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărţirii noastre.
Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.
Atâtea flori la despărţire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanţe,
de parcă hohoteşte un blestem
porunca lui civilelor instanţe.
Şi floarea de cireş de care-am spus
a-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.
Tu crezi că despărţirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.
La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărţim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.
De măr, de vişin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărţim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.
Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam
că va fi această clipă-n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.
Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
şi dacă despărţirea-i un prăpăd
proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.
Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te ţin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfânta şi păgână.
