Nicolae Iorga - Către fraţii din Basarabia

I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove ruseşti numele ţerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei şi la întemeierea din nou - cine ştie pe cât timp? - a tiraniei în Rusia.

Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieţi biurocraţi miluiţi pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolţit cenzura, vechiul meşteşug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine ştie dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla şi Basarabia bătrânului Gavriliţă din Chişinău şi a tinerilor cu sentimente şi democratice şi naţionale, mai ales democratice, dar şi naţionale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamaţiile "autocratului" care nu se învoieşte a-şi jertfi de hatârul nimănuia "autocraţia" străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înţelepciunea lui Trepov şi de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia "moldovenească" poate să-şi strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranţa pe care o avea la început şi în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.
Noi am iubit această foiţă sfioasă şi săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins şi dus într-una din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputaţi la Dumă, dar glasul acelora nu s-a auzit, fiind aleşii oameni fără încredere în ei şi fără mijloace. Alţi români basarabeni, ca învăţatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori şi ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veşnice şi de îndreptări folositoare oricărui neam. Aşa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puţin cunoscători ai cirilicei degenerate şi amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea aşa o ştire slabă, nedesluşită despre gândul, despre suferinţa şi dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.
Şi, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranţă, câtă vreme se putea urma o tactică de "moldovenii" din împărăţia tuturor nedreptăţilor, atâta vreme am crezut şi noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă şi să aşteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.
Acest ceas se înfăţişează astăzi, deşi nu în chipul ce puteam să-l aşteptăm.
Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot aşa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeşii, deşi nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alţii lucrează din greu pe moşia grecului, foarte puternic în acea ţară a armeanului, a polonului, a muscalului, a "moldoveanului" de acelaşi sânge chiar.

Toţi aceşti fii înstrăinaţi, dar cu totul neschimbaţi, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-şi înjghebe mai bine rostul vieţii, căpătându-şi sau lăţindu-şi, liberându-şi de sarcine câmpiile. "Vrem pământ" se aude şi acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că ţeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privinţă, România întrece toate celelalte ţinuturi româneşti). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorinţă, impusă de nevoile fireşti ale vieţii, ţeranul de peste Prut nu mai are decât un simţ al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le desluşească în faţa lor, se împărtăşesc de acelaşi grai, cari li luminează mintea, li încălzeşte inima, li aduce lacrime în vârful genelor şi li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului şi jidovului. Fără şcoală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălţa pănă la gânduri de mândrie românească, de înţelegere iubitoare a legăturilor ce ţin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ţie samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la oraşe, unde în acelaşi văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufleteşte ca fraţii, ca tovarăşii cei buni şi nedezlipiţi ai aceluiaşi război, tinerii "moldoveni" ce au învăţat în şcolile mici şi mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii ruseşti revoluţionare, alături cu muscali cari au aceleaşi plete mari, aceiaşi ochi focoşi, aceleaşi amintiri de suferinţe şi acelaşi avânt de a răsturna vechea capişte a tiraniei, peştera apărătorilor şi ucigătorilor de oameni, şi, în sfârşit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea şi prigonirea rasei sale pribege oriunde şi oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mişcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creştinului de ispravă. Să se fi lăsat veştile despre oştenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng şi ele despre aceleaşi dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, şi nu mai pot răbda.
Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noştri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înţeles, să se fi vorbit ţeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea şi pe care, mai la urmă, dacă şi când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea şi el, ci mai ales despre sufletul şi toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un duşman despre boierul său, când e de acelaşi sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câştiga cu oarecare blândeţă, în numele frăţiei neamului, acest boier el însuşi. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul şi prin care am câştigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăşi din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din acelaşi neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.
Şi, stăruitor, necontenit, deşi în chip păzit, aşa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învăţat săteanul Basarabiei, şi nu numai el, cu gândul că mai sunt români şi aiurea şi să i se fi lămurit ce fel de viaţă în toate ramurile duc acei fraţi pe cari i-a răzleţit nenorocirea.
Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânţă pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa şi din care la vremea ei s-ar fi înălţat sămănături falnice.
Şi, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puţin decât foarte îndrăzneţele lucruri revoluţionare ce s-au spus, - atunci mai bine să fi aşteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit şi sigur, al dreptăţii.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 23.)

Nicolae Iorga - Ziare basarabene

Încă o foaie românească ni trimete Basarabia.
Viaţa basarabeană care iese într-o ediţie cu buchi şi în una cu litere latine, pentru noi, are scopul de a lucra pe terenul cultural pentru binele "moldovenilor" din ţara de peste Prut. În cel dintăi articol ea spune adevărul acesta, elementar pentru noi: "E absurd, după părerea noastră, că Basarabia ar putea susţinea revoluţia rusească". Gazeta cea nouă făgăduieşte a lupta pentru înfrăţirea claselor româneşti din Basarabia. "Înfrăţirea între noi şi ruşi" i-o lăsăm pe suflet (să-i mistuie dacă nu-i cade greu!). Dar poate că e o nevoie de tactică locală, şi atunci se poate admite. Dl. Al. Nour, redactorul foii, răspinge polemica de hărţăială. D-sa a scris cândva la Adevărul, dar nu ştia cu cine are onoarea, - şi i-a părut rău.
Ediţia chirilică are deosebiri. Şi în ea se spune lămurit că "moldovenii" nu vor hotărî sorţii de izbândă ai Revoluţiei ruseşti. Iubirea pentru cultură, pentru neam, fără deosebire de clasă, pentru lumină prin naţionalitate va hotărî şi soarta acestei foi. Dorim mai mult interes pentru lucrurile româneşti de un caracter general.
În ceea ce priveşte deosebirea dintre cele două ediţii, ar trebui ca ediţia în litere latine, fiind mai mult pentru noi, să dea, pe un spaţiu mai mic, un buletin al vieţii basarabene în toate formele ei, lăsându-se articolele de îndrumare, sfaturile, veştile ruseşti pentru ziarul cu buchi.
Moldovanul, foaia d-lui Gh. Madan, iese şi mai departe, dând cetitorilor din Basarabia o cetire literară folositoare şi ferindu-se de orice ciocnire cu cârmuirea. Veşti din România şi alte ţeri române nu dă. Va trăi mult şi va folosi ceva.
Iar Basarabia democratică şi cam revoluţionară şi aplecată spre socialism pare a se fi stins fără înştiinţare şi fără prohod. Nu vom uita că a fost cea dintăi foaie ce a îndrăznit a ieşi româneşte în acea ţară pecetluită cu şapte peceţi. Şi de aceea ni pare rău de sfârşitul ei.

1907 (Neamul românesc, anul I, nr. 103.)

Nicolae Iorga - Trei zile în Basarabia

Mal basarabean înecat în ape de inundaţie, care aici nu-şi mai aruncă valurile asupra terasamentului, ci se răsfaţă larg, liniştit ca în locuri luate statornic în stăpânire. Deasupra -, puzderia frunzişoarelor rotunde, făcând aproape o pânză verde, fragedă şi între ele se răsfaţă rotunda floare plină a nufărului alb, potir de foi groase bătute, ori punctul de aur al floricelelor mărunte care-i sunt vasale.
Prin sălciile cu trunchiuri chinuite, cu luciile frunze palide atârnând a jale se zbat mari păsări albe venite de deasupra Prutului; între ramurile despletite, ele se trudesc stângaci neizbutind a-şi ascunde trupul plin.
Vechea linie rusească pe traversele-i puse pe pământul gol se întinde drept de-a lungul ţermului, trecând peste prăpăstii, pe poduri şubrede de lemn, pe când alături grupe de muncitori, conduşi şi ajutaţi de soldaţi, taie malul de lut în terase şi deschid drum largii linii cu podurile înalte de oţel, semn mândru al stăpânirii româneşti revenite pe pământul ei de drept.
Locuinţe rare în margenea lanurilor de porumb, zdravene fete cu picioarele goale în polcuţe şi rochii de cit cu colori şterse privesc la trecerea trenului.
Înainte şi după Reni, a căror siluetă rusească de trufaşe biserici urâte se păstrează neatinsă, trecutul de acum opt - numai opt ani - pare deplin îngropat. Îl aminteşte ciudata şosea cu panglicuţa centrală de pavaj solid, foarte îngust, dar mai ales casele distruse de război şi revoluţie - una din ele cu turnul de lemn răsturnat ca un osândit care şi-a primit gloanţele-n piept - şi mai ales uriaşul cimitir de locomotive stricate pe coastele cărora se şterg de ploi slovele chirilice. Abia câte o şăpcuţă. Toţi, pănă la evreii cari schimbă hârtii de bancă pe peroanele gărilor, s-au învăţat cu pălăria europeană. Şi nu se aude decât româneşte de jur-împrejur.
Dar ceea ce se desface mai limpede, ca simbol al venirii nouă, e soldatul. Bine îmbrăcat, el are în ochi flacăra de conştiinţă a misiunii pe care o îndeplineşte aici. El comandă şi el apără. Şi aceasta se simte din fiecare privire, din fiecare gest al lui.

* * *

De aici Bugeacul.
E plin de roadă anul acesta şi, alături, de floare. Bielşugul a adus bucuria sau măcar mângâierea în căsuţele de chirpici galben, lăsate de obicei supt coperişul jos de trestie, fără acoperişul senin al varului. La cârciuma de înfăţişare orientală se discută afaceri. În curţile devenite arii caii calcă snopii desfăcuţi; uneori sunt înhămaţi la un vălătuc, la o căruţă, la o sanie pe care o conduce copilul. Femeile vântură paiele şi umplu de praf blond întregul cuprins al micii gospodării.
Cu toată lipsa de apă bună - se bea în gări un greţos lichid opac -, pomi, dar mai ales sălcii cu crengile rotunjite ghem şi salcâmi s-au prins pretutindeni, în curţi chiar sau pe întinderea câmpului de lut ori de nisip.
Şi, pănă departe, Cahulul, apoi Ialpugul, care începe ca un braţ de mare, îşi răsfaţă apa de argint în care de pe luntri se întind năvoadele.

* * *

Şi aici a fost un trecut care s-a dus. Din Tatarlâcul urâţilor nogai, cu faţa boţită a rămas numele. Cutare haltă se cheamă: Hagi Abdul - ierte-l Allah pe mongolul care şi-a înfipt aici parii cortului de pâslă! Casa de chirpici, atâta de smerită, durată de mâni dibace în a frământa glodul bugecean, e moştenirea celui care s-a dus fără urmă. De la el vine dragostea, grija pentru vastele cirezi de vite albe, roşii, negre, care-şi încearcă paşii în cozile ghiolurilor. Tot de la el turma de oi aşternută ca un muşchi pe coaja pământului ars de soare.
La femei, ulcioarele sprijinite în echilibru pe coromâslă, tulpanul legat supt bărbie şi fluturând pe spate, sfială în mers şi în ţinută.
Atât. Iar de la ruşii oficiali - nimic.

* * *

Caut deşertul şi nu-l găsesc. Aceeaşi floare pe câmp, acelaşi ogor de roadă. Numai ici şi colo coaja galbenă e acoperită de scurta iarbă a oilor.
La staţii se coboară încet proprietari cu cizme; câte un ţeran rus, cu şapcă şi mustăţi rare, stă pe o bancă. Dar tipul tare, plin al ţeranului moldovean supt căciula ţuguiată, domină, şi al fetei cu părul netezit în jurul obrazului rotund şi cu o floare împlântată în cozi.
Şi acum trecem pe lângă un imens lagăr de porumb ca în părţile cele mai fertile ale ţerii, pe când, în margenea liniei, scaii ridică măreţe flori roşii şi, cu păpădia galbenă şi coada şoarecului albă, cu busuiocelul albastru, nesfârşitele imortele râd din strălucitorii lor ochi vineţii.
Pe muchi, sprintena căruţă cu căluţul mărunt aleargă.
Valul lui Traian se iveşte prin dunga-i sămănată de movile. Un sat cu casele albe e lipit de coasta din faţă. Şi de-acum înainte drumul se strecoară printre astfel de păreţi scrijelaţi de hotarele ogoarelor. Jos, unde inundaţia se retrage lăsând ierburi pleoştite în noroi şi pământ crăpat supt căldură, bălăria de stepă se răsfaţă, ori într-o neregulă capricioasă ori în mătăsoase învăluiri lucii. O lume de păsări îşi are aici lăcaşul: sperioase raţe care bat pripit, în stol fugar, din aripioarele albe, smerite lişiţe rotungioare cu pliscul plecat spre pământ, calmi cocostârci filosofici procedând la strângerea broaştelor din mlaştini, pe cari şi le chitesc de la înălţimea vastului lor zbor planat, vulgare ciori gata să se prindă de orice pradă, şi chiar, ici-colo, şoimi dârji cu sânge ca de pradă pe guşa umflată. Trenul zburătăceşte o clipă această lume răsfăţată de bielşugul peştilor, care se lasă apoi, hoţ mare lângă hoţ mic, fără rivalitate, la masa comună.

* * *

O tovărăşie pentru pâne o formează şi oamenii din aceste locuri. La Traian-Val, la Taraclia, pe locul marilor centre dispărute ca Tentul, Rusia a grămădit amatori, din toate neamurile, de mâncare grasă. S-a alcătuit astfel un tip general de colonist, care comunică numai în vorbirea vulgară a limbii stăpânului. El se înfăţişază în nesfârşite variante: de la proprietarul de ţară cu şăpcuţa elegantă, haine de postav fin şi neînlăturatele cizme, de la purtătorul uniformei româneşti prin gări, de la doamna blondă în largi stofe albe, până la flecuşteţul de fetiţă cu codicioanca de cânepă, care se ceartă pe lei cu călătorii, la vânzarea harbuzului rece, pănă la ţeranul de îmbrăcăminte anonimă, cu pălăria pe ochi sau şapca pe ceafă, care leagă zdrenţe disparate de toate colorile cu brâul ce se târâie.
Apoi catapeteasma de dealuri scade, terenul se egalizează, albele răsfirări de sate dispar la înceata urcare spre nord.
Mori de vânt de sistem turcesc; case de acelaşi tip cu acoperişul greu de ţiglă; ţerani cu ochelari şi ţerance în fuste de oraş; colonia începe. Omul abstract, plugarul de duzină, anonimul etnic pe care Roma slavă a Rusiei l-a sămănat aici în pustiu, în pustiul prin nelucrare, atât de larg încă şi azi, cu mâna ei imperială, darnică de pământuri furate.
Aici sunt nemţi. Aiurea lipoveni şi tot felul de neamuri în margenea vastelor pământuri nelucrate pe care le mănâncă buruiana grasă, sau a lanurilor de porumb care nu par a se mai sfârşi.
Sate fără haltă, cu oameni înrădăcinaţi fără o idee netedă a statului din care fac parte.

* * *

Cum linia ne duce pănă spre mijlocul Basarabiei, avem acuma pe costişe marile sate vechi prospere, cu casele albe, purtând adesea coperişuri roşii, între livezile cu copaci aleşi.
Se recunosc lesne stratele culturale după aspectul caselor. Locuinţa luminoasă, primitoare, înflorită de un zâmbet, cu cerdacul sprijinit pe stâlpi, uneori delicat sculptaţi, - am observat şi un fel de dizgraţios cafas închis între dânşii -, cu fereştile mărgenite de dungi albastre, e de la vechii moldoveni. De la tatari bucătăria de ciamur supt stuhul buhos. Tot de la ei pivniţa exterioară, având sus o încadrare de piatră cu nişte bombiţe ca pe pietrele unui cimitir musulman. Aşijderea şi cuptorul de pământ, grosolan făcut, de mâni grăbite, stângace. Iar Rusia dă acoperişurile de ţiglă sură-albăstrie, unele şi din 1924, purtând în mari litere cirilice anul şi iniţialele proprietarului, dar mai ales marea, căpăţânoasa biserică, a cării cupolă umflată ca o ceapă în plină maturitate face un contrast aşa de displăcut cu liniile clasice ale încadrărilor de uşi şi ferestre şi ale pilaştrilor.
Iar omul, vag, neîngrijit, zdrenţăros şi pleoştit, are de la stăpânii de ieri, ca să nu apară într-o cămaşă înnegrită, bluza roşie sau mai adesea albastră, tăiată fără cea mai mică grijă de cochetărie şi eleganţă. Pe cap îi e indiferent ce pune şi cum pune. Instinctul de frumuseţă nu-l afli nici la femei.

* * *

La Basarabeasca, punct de legătură între linii, nevoile acestui centru de circulaţie au creat o insulă de românism cult în margenea grupului de evrei speculanţi de la Romanovca, strivitor pentru cele două mahalale creştine.
Pentru copiii din staţie, peste o sută, este o şcoală anume, cu un tânăr învăţător din Huşi. La restaurant pe păreţi o oroare patriotică: Visul dorobanţului, cu un ridicul cap mustăcios din căciula căruia răsare însăşi România Mare, chipurile Regelui şi Reginei binecuvântând de sus, din medalioane!

* * *

De aici linia Cetăţii Albe apucă spre nord-est peste păşuni şi lanuri de porumb. E un tip general moldovenesc, cu mai puţină energie şi varietate în linii.

Satele sunt mai toate străine. În fund, la Tarutino germanii îşi au centrul, cu gimnaziu: în fiecare an pănă acum tineret cult de acolo venea în număr mare la cursurile mele de vară. La Anciocrac, odată Borodino, se înalţă coşurile unei fabrici luminate cu electricitate şi cocheta gară în stil secesionist rusesc e plină cu fete în albe toalete de vară, "şvăboaice", foarte bucuroase când li se vorbeşte în limba lor. Întregul grup îşi datoreşte fiinţa occidentalismului, "europeanismului" lui Alexandru I, cezarului rusesc biruitor asupra cezarului francez Napoleon. Linguşirea şi recunoştinţa s-au unit pentru a face ca aici harta însăşi să cânte gloria victoriilor din depărtatul Vest, Leipzig, La Fère Champenoise, Paris. Câţi din locuitorii de azi mai ştiu originea acestor eroice nume din epopeea plină de glorii şi de durere!
Se lasă noaptea cu o jumătate de lună palidă în cerul limpede. Câmpia pare prinsă toată într-un fir de beteală nesfârşit de uşor pe care un gest ar ajunge ca să-l ridice spre izvorul de lumină. O pace imensă. Ţi-e ruşine de vulgaritatea maşinei care te duce lăsând în urmă cadrul convorbirilor şi râsetelor banale şi semnul de amintire al cojilor de pepene. Apoi în vagoanele chior luminate ultimul dintre rezistenţii la oboseală adoarme. Vom sosi abia spre unu' la Cetatea Albă.

* * *

După aşa de buna primire a prietenilor şi autorităţilor - părintele Tăureanu, fost senator în Parlamentul Unirii, Polihronie, directorul liceului de băieţi, administratorul Traian Mardan, harnicul, pasionatul cercetător istoric Avakian -, străbatem în noaptea târzie oraşul umed de o recentă şi neaşteptată ploaie. Mari case banale, de înfăţişare veche îngrădesc strade ca de obicei pe aici, foarte largi, roatele alunecând pe nisipul brăzdat în toate sensurile. Un ceai înviorează trupurile obosite, şi pe geam a doua zi se joacă raze de soare.
Întăia grijă e să vedem cetatea, aceea despre care în vremea fără speranţe şi fără încredere - şi cine ar fi putut prevedea minunea, Nemesis pedepsitoarea? - o cercetam în trecutul ei, adunând fapt de fapt din cursul secolelor pentru a-i lega povestea schimbătoare, dar totdeauna măreaţă şi tragică.
Nefiind pe o înălţime, cum o înfăţişează unele stampe vechi, de construcţie imaginativă, trebuie să fii aproape de dânsa ca s-o vezi de pe uscat. Cătina şi buruienile, scaii şi spinii acopăr zidurile exterioare, de o construcţie care se pare a fi mult mai nouă. Dincolo de risipa lor, şanţul, foarte adânc, taie pănă în argilă stratul superior de nisip fin. Şuviţi de apă se mai încolăcesc în profunzime. În dosul acestei brazde largi, piatra galbenă, solidă, scoasă din malurile Nistrului, clădeşte straturile ei acumulate pănă la mari înălţimi, isprăvindu-se prin dantelele crenelelor dărăpănate.
Răsăritul n-are o aşa de formidabilă operă de apărare. Trei civilizaţii au trebuit să lucreze pentru a o lăsa, cu neputinţă de distrus, celei de a patra, a turcilor otomani, cari, afară de urâte moschei şi de unele mici detalii, n-au făcut decât să păstreze ce era necesar unei mici garnizoane, menită să dispară la cele dintăi ciocniri cu o Rusie organizată european. Avem a face cu un milenar proces de tehnică militară, absolut impunătoare, şi, în acelaşi timp, de un perfect echilibru artistic, întregul apărând ca un coronament de stânci palide al malului blond.
Din maiestoasa poartă veche, de mult s-a smuls stema, găsită în dărâmături şi mutată la Odessa, a vechilor domni moldoveni, cari veniseră să restaureze clădirea bizantină, refăcută de comandanţii genovezi în Marea Neagră. Undeva numai, sus, în stânga e frontonul sculptat al unei fereşti.
Soldaţii noştri, comandaţi de un colonel, marinarii "Bazei navale" stau astăzi de pază între zidurile - între "murii", zice vechea pisanie, - cari cuprinseseră pe pârcălabii şi ostaşii urmaşilor lui Alexandru cel Bun şi pe aceia ai lui Ştefan cel Mare. În cele trei curţi pecetluite, în colţuri cu formidabile bastioane, în parte numai sfâşiate de gheara distrugătoare a vremilor, buruiana coaptă, răspândind pulberea-i fină galbenă, e însă singura locuitoare. De pe palidele pietre în cimentul cărora e prinsă toată rămăşiţa sfărâmată a ruinelor antice, mortier înroşit, ca de sânge, de fragmentele mărunte ale amforelor elenice, s-au şters, afară de slabe urme ale unui înveliş roşietec, turcesc poate, tencuielile de odinioară. Nimic din încadrările de uşi şi fereşti aşa de bine păstrate pe alocurea la Hotin. Porţile au fost smulse din ţâţânile care ele înseşi, roase de rugină, au căzut: s-au tăiat în atâtea locuri groasele bârne de stejar, sprijinitoare. Dar uneori resturile de lemn închise între pietre au frânghii prinse cu piroane a căror destinaţie nu apare limpede.
Într-un colţ, d. Avakian şi comitetul pentru conservarea Cetăţii, care i-a restituit glacisul şi a înlăturat postul de tragere la ţintă şi cisterna de petrol, au făcut deasupra pivniţelor fără fund, supt bolţile rotunde, de evidentă construcţie bizantină, o odăiţă de muzeu ale cării fereşti se deschid asupra albastrului Liman, larg ca o mare. Alături zace o frântură de cadru, cu liniile deosebit de elegante.

Jos, apa linge ultimele pietre rostogolite din ziduri şi puternica proptea nouă adausă de zelul păstrătorilor de astăzi. De sus cad necontenit măcinăturile de vase roşii şi negre, aşchiile de sticlă antică irizată. Colo iese din mal o bucată din greceasca Tyras - de unde pentru turanici numele de Turla al Nistrului -, în simple linii de piatră indigenă. Marmura a fost cărată aiurea, ca la pragul "bisericii greceşti". Monede pare că se mai culeg numai cu greutate.
După căţăratul pe muchi acoperite cu iarbă lunecoasă, pe capricioase puncte de sprijin ale pietrei ruinelor, suntem sus la nivelul porţii pe care la 1484, după ce ultimii pârcălabi isprăviseră toate mijloacele de împotrivire şi trupurile zăceau îngrămădite topindu-se de căldură în ziua de vară, turcii lui Baiezid al II-lea întrară, inaugurând o stăpânire care trebuia să ţie mai mult ca trei sute de ani. Nici de aici, de pe laturea cealaltă, enorma îngrămădire de pietre îngrijit tăiate nu face impresia măreţiei sale incomparabile.
La biserica grecească, atribuită lui Ştefan cel Mare - afară de clopotniţa alipită în faţă, - şi păstrând paraclisul unde legenda pune întăiul mormânt al mucenicului Ioan cel Nou mutat de Alexandru cel Bun, de la genovezi, încă stăpâni, în Suceava lui.
Totul e prefăcut şi spoit în colori tari, cu solemni sfinţi naivi, purtând inscripţii slavone. Numai într-un colţ o veche piatră, poate din al XVII-lea veac, are această inscripţie grecească: (anul lipseşte). "În luna lui iulie, aici zace robul lui Dumnezeu Ioan al lui Panaioti cârmaciul". E împodobită cu doi chiparoşi de jale, întocmai ca în lespezile funerare ale Orientului musulman.
La biserica armenească, zidire lungăreaţă, joasă, în mijlocul unei vaste curţi năpădite de buruieni, fără pomi, cari de fapt cresc cu greu aici, şi fără flori, ne aşteaptă surprinderi. Cele dintăi elemente ale edificiului pot fi foarte vechi, căci Cetatea Albă a fost de la sfârşitul secolului al XIII-lea, ca şi Caffa, un centru armenesc important. Din lunga-i existenţă biserica păstrează mai multe pietre de mormânt de un mare interes, şi prin inscripţiile publicate în traducere românească - în curând în facsimile - de d. Avakian şi prin ornamentele stilizate - chiparoşi, uneori aplecaţi a plângere - sau copiate după florile şi frunzele naturii. În interior, pe lângă còpii slabe de tablouri occidentale din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, adesea cu delicate cununiţe de argint săpat pe capetele sfinţilor, câteva legături de metal - una şi cu pietre scumpe - care, fără îndoială de pe la 1400-500, sunt de cea mai fină execuţie, ca admirabilul Hristos pe cruce, cu care s-ar putea mândri orice muzeu.
Oraşul nou păstrează şi el multe amintiri din vremea turcească, prin zidurile de piatră unsă cu lut care încunjură casele, prin caldarâmul neregulat care acopere uliţile. Se păstrează chiar casa joasă, sprijinită pe proptele de piatră, în care murahazii de la 1826 au încheiat vestita convenţie de la Akkerman prin care s-au smuls turcilor domnia pe viaţă a voievozilor noştri şi făgăduiala unui Regulament Organic. E necesară o inscripţie pe aceste ziduri, astăzi proprietatea unui particular. În curtea căsuţei un câne ne latră speriat, un copil îl întrece în spaimă, pe când o doamnă la fereastă înşiră cărţile de joc ca pentru o gâcire a viitorului.
Venirea rusească a dat căzărmi, clădiri oficiale -, una din ele e liceul de fete, care desigur are nevoie de alt local -, ca şi şcoli: liceul de băieţi e un edificiu alături de care cu greu am putea pune un altul ca spaţiu, igienă şi perfectă adaptare. Culoarul care-l încunjură e scăldat în lumină. Pănă în cele mai mici amănunte e o grijă de material şi de lucru care face cea mai mare onoare şi ziditorilor şi supraveghetorilor. Oraşul are şi o şcoală normală.
Oamenii bogaţi de pe vremuri şi-au ridicat ici şi colo masive locuinţe în cărămidă aparentă gălbuie, fără lustru, care dă o înfăţişare ştearsă şi tristă; nimic nu subliniază mulgrile, care se pierd în această lâncezeală a tonului.
Oraş creat oficial, vechiul Akkerman al ţarului n-are mahalale şi, deci, nici moldoveni de obârşie. Aceştia s-au împrăştiat, s-au pierdut. Nu sunt nici cartiere evreieşti ca în părţile de sus ale Basarabiei. Ansamblul are supt raportul naţional un caracter anonim şi rece.
Pănă la unirea cu România, pe aici se scurgeau spre Odessa fructele, vinul şi alte produse ale Basarabiei de Sud. Acuma acest debuşeu e cu totul închis. Coasta din faţă e duşmană, şi doar dacă de vreo doi ani încoace se cruţă bombele şi incursiunile. Marii negustori de vinuri, cu pivniţele pline, dau faliment. Statul nu caută noi locuri de vânzare, şi cele două trenuri personale pentru călători abia pot servi comerţului. E aici o întreagă operă de întreprins, dar pentru aceasta administraţia n-ar trebui să fie aservită politicianismului în continuă fierbere. Trebuie să se înţeleagă că în Basarabia n-a venit încă vremea egoistelor lupte de partid şi că orice bunăvoinţă şi orice putere trebuie puse în valoare.

* * *

La câţiva kilometri mai departe pe malul Mării e satul Şaba, de fapt Şabag, ale cărui rosturi sunt vrednice de tot interesul.
Odată aşezare tătărască, părăsită, cu vechile-i vii părăginite al căror trunchi era "gros ca un copac". Locuitorii musulmani se împrăştiară. Era vremea când Alexandru I îşi urmărea idealul de prefacere a Rusiei; nouă şi vechi, după modelul Apusului, pe care politica lui de învingător îl domina. Crescut de acel La Harpe al cărui curs de literatură mucezeşte de mult în biblioteci fără nici un cetitor, dar care a fost un nobil spirit de "filosof" binefăcător, împăratul a vrut să arăte stima pentru acest învăţător al său şi chemându-i compatrioţii la desţelenirea noii provincii în părţile ei pustiite prin exodul tătărăsc. Un om întreprinzător, nebiruit în urmărirea planurilor sale, îi servi pentru aceasta, elveţianul Tardent. Cu ajutorul bunilor moldoveni expropriaţi, se întemeie, nu fără multe greutăţi, colonia de vieri, care, în câţiva ani, ajunse prosperă în jurul bisericuţii ei calvine. Din căsuţele cu coperişul de stuf şi şindrilă de la 1840 încă se făcu, pe ambele laturi ale largii şi frumoasei străzi, colecţia de castele şi de puternice gospodării, care trezeşte admiraţie pentru munca ordonată a acestor oameni, capabili de a trece cu izbândă prin toate greutăţile.
Pentru noi e o plăcere să auzim pe malul Nistrului sunetele armonioase ale limbii franceze. Uneori ea e vorbită, cu un accent rusesc, şi chiar cu oarecare greutate. Căci, după Alexandru I, sistemul se schimbă. Vecini germani fură impuşi, şi satului rusesc de alături, cu mândra biserică în stil moscovit, i se dădu toată îngrijirea. Limba de administraţie deveni cea rusească. Caracterul oriental ajungea, cu toate noile imigrări, să domine pe cel de la început.
Astăzi, germanismul înaintează conştient şi solidar, sprijinindu-se pe o întreagă organizare, în acest sud basarabean, contra insulei franceze. N-avem dreptul de a stăvili nici un progres al naţionalităţilor cuprinse în statul nostru. Dar e o datorie să ajutăm pe cei cari samănă prin grai şi spirit mai mult cu noi. Şi elveţienii de la Şaba merită şi concursul statului şi al societăţii româneşti.
Cu atât mai mult, cu cât buna lor stare materială e, de la închiderea graniţelor şi de la deprecierea monedei, serios ameninţată. Vieri, cari n-au unde-şi vinde produsele, ei trebuie susţinuţi. Şi pentru aceasta e necesar să-i întrebăm întăi pe dânşii ca să ştim direcţia în care li putem fi de folos.

* * *

Pe alt drum, spre Volintirovca - să zicem Volintiri, - mare sat moldovenesc la Nistru cu 11 000 de locuitori, biserică mare, iarmaroc şi secţie a Ligei Culturale, cu bibliotecă şi muzeu, acestea din urmă operă a maiorului ardelean, a administratorului venit şi el tot din Ardeal, a preoţilor şi a tinerei învăţătoare absolvente a şcolii mele de misionare.
Nu e un drum, ci vechiul şleau, tăind larg şesul, fără a coborî piatră în nisipul şi luturile lui. El trece pe lângă câmpi seceraţi în cari moviliţele de grâu tăiat zăbovesc din lipsa vitelor, vândute în anii de cumplită secetă, şi pe lângă porumburi în margenea cărora joacă milioane de musculiţe flămânde. Suim şi coborâm printr-o regiune de blânde dealuri cu totul lipsite de pomi; în lina lor rotunjire, ele samănă în mai puţin vioi şi variat cu luncile moldovene ale Siretiului.
Satele sunt foarte rare, dar de mari proporţii. Rar câte unul de moldoveni. Încolo, germani, ucraineni de la Staro-Cazaci (Cazacii Vechi), caţapii au folosul câmpiilor de hrană. Ţerani din generaţie în generaţie, cei dântăi lasă pe unul din ai lor la câmp, ceilalţi întrând la meşteşuguri sau înălţându-se către profesiile libere. Din vechile sate se formează noi aşezări, toate cu aceleaşi largi ferme, cu aceleaşi vite alese, cu aceleaşi cooperative şi cu aceleaşi vechi datine (se treieră cu caii ca şi în satele româneşti, bulgăreşti sau ruseşti).
Pe drum, căruţele cu cai duc gospodari cu şăpcuţe, în haine fără coloare, cu cizme, obrazul adesea mâncat de o barbă neîngrijită; femei groase sunt cocoţate în fundul căruţii. Toate acestea arată soliditate, bielşug, muncă, dar pitorescul, frumuseţea lipsesc prea mult. Aiurea unde nu e dezrădăcinată, rasa germană le are - şi în ce proporţie!
La Volintirovca, preotul cel tânăr se plânge public, în cuvântarea ce-mi ţine, de stricăciunea morală de după război: lipsă de respect pentru autorităţi, nefrecventare a bisericii, mărturii false, certe şi bătăi. Cei de faţă sunt însă oameni de toată omenia. Văd cu plăcere pe lângă surtucele ruseşti fără coloare un frumos port ţărănesc alb. Biserica are încă buzduganul şi unul din steagurile căzăceşti: celălalt a fost luat de un domn colonel "pentru muzeu", vor fi fiind la Muzeul Militar din Bucureşti? Celalt preot îmi vorbeşte de haosul produs prin înnoirea calendarului bisericesc; măsura electorală a ministrului de Interne a înrăit şi mai mult situaţia: preoţii sunt învinuiţi că au vândut legea catolicilor, bisericile sunt pustii; au fost de două ori Paştile, şi hramurile nu se mai ţin. E un dezastru moral pe lângă cel material, venind din anii de lipsă, când nu s-a luat nici o măsură eficace de ajutor; la iarmaroc lumea vine zăpăcită, fără încredere în ban.
Ne întoarcem pe alt drum, care taie ţara cale de şaizeci de kilometri, cu întâlnirea unui singur centru, un adevărat târguşor, Bairamcea, vechi cuib tătărăsc, aşezat lângă gârla împuţită Hagi-derè, adevărată cultură de broaşte. Şoseaua - dacă se poate zice aşa - e brăzdată parcă anume, şi, lucrându-se la telegraf, un stâlp e lăsat în curmeziş; fără o mişcare desperată a şoferului ne zdrobeam de dânsul. La trecerea râuleţului, maşina rămâne înfiptă în adâncul mâlului putred.
Târguşorul se străvede prin noapte în faţă, cu pomii şi turnurile lui. Apelul la secţia de jandarmi - cari, trebuie să spun, aici şi aiurea s-au arătat disciplinaţi şi omenoşi - e zădarnic: în sat nu sunt cai sau vite de ajutor. Dar o legiune de cobolzi bărboşi cu şăpci şi pantaloni albi răsare pe negreaţa câmpului. Poartă frânghii şi lopeţi. "Ce cai", strigă unul în ruseşte; "eu sunt mai tare decât calul". Şi picioarele goale întră adânc în nămol, pentru ca maşina să fie liberată. Preţul: trei sute de lei în mână şi o cameră spartă de frânghii. Ceata învingătorilor pleacă în triumf spre sat.

* * *

După ropote de ploaie, cum, spune cineva, de ani de zile n-a pomenit acest Bugeac, plecăm, supt picurile triste care se învierşunează, spre Bugaz, spre gura Nistrului, punctul unde limanul se uneşte cu Marea.
Din luciul golfului pe care-l străbatem cu şalupa pusă binevoitor la dispoziţie de Baza navală, cetatea apare în toată puterea şi frumuseţa ei fără păreche. Liniile se desfăşoară atât de depline, încât ai ideea că nimic n-a căzut din zidurile ei gălbui-sure, că ea e păzită şi locuită de oamenii ei din vremuri, că în curţile netede străjerii Moldovei lui Ştefan stau sprijiniţi în suliţe, că guri de tunuri sunt prinse în deschizăturile rotunde, că pârcălabii comandă în cămările bastioanelor şi în paraclis preotul se roagă pentru norocul creştinătăţii, că steagul ce fâlfâie în vânt e acela, cusut cu aur, al Sfântului Gheorghe luptătorul.
În faţă se răsfiră căsuţele de sat ale Ovidiopolului, cu pretenţiosul nume legat de falsa legendă a prezenţei poetului la Tyras, nu la Tomi. Pe deal se răstignesc negrele aripi ale morii de vânt, şi din târg turnurile bisericii se ridică albe. Acolo e republica moldovenească, satele fiind, pănă la Dubăsari, româneşti, cu numele adesea corespunzând celor de dincoace. De-acolo, prin luntrile de pescari, vin ştiri şi îndemnuri, care fac pe câte unul, ca pe învăţătorul de dăunăzi, să treacă dincolo pentru a găsi mizeria; acolo se fac slujbele după vechiul calendar ca să îngenunche pe mal credincioşii Basarabiei "catolicizate". Acolo stă primejdia şi se pregăteşte ameninţarea. "Să o-nfruntăm", zice părintele Tăureanu, "nu numai cu armele, ci cu iubirea acestor oameni".
Limanul încreţit de uşoare valuri, e, supt nori, de un verziu lăptos. Rari pescăruşi albi se răpăd la pradă spre ţărmuri; e atâta hrană doar mai departe, în largul Mării!
Două luntri de pescari îşi umflă pânzele lor noi; la ruşi una singură se strecoară lângă mal. Încolo e nesfârşită linişte. La dreapta, livezile, viile coloniştilor din Şaba, cupola satului rusesc dau viaţă ţermului jos.
Şi, când ajungem, după un ceas de plutire, la Bugaz, cu frumosul sanatoriu de copii al d-nei Pelivan, cu vilele care adăpostesc pe dd. Vaida şi Ciobanu, farul, care serveşte şi de turn de observaţie, anunţă Marea, vasta Mare, a altora dar şi, din vechi, a noastră.
Pe plaja de nisip, din care cresc lungi ierburi mătăsoase, valurile au sămănat larg, ca nişte flori de piatră, scoicile vietăţilor ei care au murit.

* * *

La întors, satele pe care le acopere noaptea răsar în câmpia de roadă, puternice colonii străine din opera lui Alexandru I: La Fère, Arcis Sur-Aube (Arciz) cu drumul spre sângerosul Tatar-Bunar. Ce nebunie să predici bolşevismul, moartea bogaţilor, anularea proprietăţii pământului, acestor gospodari cu pasiunea ogorului şi a banului! Niciodată teoria fanatică n-a fost mai oarbă decât în lovitura de acum trei ani.
Şi spre noaptea care vine, trenul, care nu poate servi această proprietate agricolă, se târăşte mizerabil. Natura e un farmec în acest "pământ tătărăsc" cu sclipiri de Orient depărtat. Un câmp întreg e numai flori violete care îl îmbracă într-un veşmânt de coloarea ametistului. Şi, când amurgul vine, cerul are brazde roşii ca nişte răni proaspete. Neînţeles de mult supt seninul spălat de ploaie întârzie ceasul misterios care e dorul de a mai trăi al zilei ce moare.
În zori vom fi la Galaţi.

(Tipografia "Lupta", N. Stroilă, str. General Budişteanu no. 8, Bucureşti [Casă proprie], 1926.)


(Online prin amabilitatea Editurii Fundaţiei Culturale Române, 2002)