Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ana Blandiana - Fără tine


Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.

Ioan Alexandru - Genealogie


Suntem visaţi de cineva
visat la rândul său
de altul
care e visul unui vis
anume,
cuprinşi de somn
visăm şi noi o lume
sălbatec zvârcolită-n somn
visând,
veriga fragedă suntem
în şirul fără început
ce nu se va sfârşi
nicicând,
deşi
ar fi destul
un singur ţipăt
puternic doar cât să poată trezi
pe jumătate
primul domn
de somn
pe cel care doarme
la temelia luminilor
visate.

Ilarie Voronca - Balcon vechi


Merg pe sub acelaşi balcon vechi.
Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi, tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi, şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi.

Să nu deschizi fereastra şi nici să nu te-apleci. întrevăd toată deznădejdea cerului care se frânge.
În orice streaşină şi-n orice suflet viaţa plânge, şi pretutindeni vântul pune săruturi reci.

Totuşi, pe-aici, plopii au ascultat, când atâtea ţi-am spus, şi au repetat şi ei, ca un ecou, o chemare.
În ochii tăi mi-am înecat lebedele privirii ca-ntr-o mare, şi mi-am sângerat sufletul, asemeni unui cer în apus.

De atunci, zilele mi le-am dus pe umeri, ca o bătrână o gramadă de lemne, într-o pădure.
Şi fiecare amintire îmi apasă pieptul - dureroasă mână -şi-mi spintecă sufletul, ca pe-un trunchi, o secure.

De-aceea trage mai jos storurile triste şi nu te apleca.
Lasă-mă numai, spre balconul vechi, să-nalţ — iedera şi scara care coboară prin pomii rupţi, ca o perdea îmi va învălui rănile trupului, ca o mâhnire nouă.

Traian Demetrescu - Cât o viaţă


Ne-am întâlnit pe-o vreme tristă,
Şi, plini de ploaie şi noroi,
Cu-ncredere ne-am luat de mână,
Pornind spre casă amândoi.
În cameră un frig de moarte…
Ea m-a-ntrebat din ochi : rămâi ?
Şi-am împărţit străini şi singuri,
Acelaşi rece căpătâi.
Şi unul altuia povestea
Vieţei noastre ne-am şoptit:
Ea totdeauna neiubită,
Eu totdeauna neiubit…
C-o dureroasă voluptate
La sân ca doi copii ne-am strâns,
Şi-n noaptea aceea, cât o viaţă,
Am plâns…şi ne-am iubit…şi-am plâns…

Lucian Blaga - Poetul

 
Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke
 
Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-am mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătătii, ce şi-a ales.
Când la un semn
sau surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar. 
 
 

Mircea Cărtărescu - Unde merge poetul gonit din cetate


Recitesc, de două luni încoace, cu o încîntare copilă­rească şi cu mîndria puţin absurdă şi dezinteresată pe care o ai cînd echipa ta favorită cîştigă un meci, pagini litera­re care par acum profetice. Cînd dădeam peste ele îna­inte de noua bornă zero din decembrie trecut, aveam o strîngere de inimă şi un gol în stomac ca la alunecarea pe un tobogan foarte abrupt. La cîte o aluzie politică mai tare, la cenaclu sau la teatru, „îngheţa" o sală întreagă. Dar şi în fotoliul tău din camera ta cu biblioteca ticsită, cu picturi frumoase pe pereţi, cu flori peste tot, cu pick-up şi magnetofon, cu maşină de scris pe birou, cu tot acest blindaj prin care nu trecea nimic din viforul de afară (aşa am supravieţuit cu toţii), şi în intimitatea micului apar­tament în care am fost atît de fericit uneori în ciuda ti­raniei, şi aici începeam să tremur de nervi citind „Demo­nii", citind despre Şigaliov, cel care, la şedinţa posedaţilor, vine cu un manuscris uriaş şi spune că acolo este totul: şigaliovismul, ca orice variantă a socialismului, porneş­te de la premisa libertăţii absolute ca să ajungă, fatalmen­te, la dictatura absolută. Nu există altă cale, subliniază încă o dată Şigaliov, cel care mi s-a părut întotdeauna cel mai demonic dintre demonii din roman. Marele Inchizi­tor din „Fraţii Karamazov" dezvăluie aceeaşi caracteris­tică a mişcărilor socialiste, cea care, de fapt, le deosebeşte de fascism: ipocrizia împinsă pînă la clivarea personali-, taţii, pînă la schizofrenie. Hitler nu face nici un secret din teoria spaţiului vital, a superiorităţii rasei ariene şi din persecutarea evreilor. Toate sînt expuse cinic, pe faţă. Ci­nismul socialist-stalinist e însă mai monstruos, pentru că el suprapune peste o lume agonică, mai amputată şi mai chinuită ca oricare alta, palatele de cristal ale unei utopii de cuvinte. Ceea ce e insuportabil în „noua societate", ştim cu toţii, nu sînt atît mizeria, frigul şi foamea, cît min­ciuna vîrîtă pe gît în fiecare secundă a vieţii tale, prăpastia între realitate şi ideologia înzorzonată a fericirii generale.
Cu aceeaşi bucurie recitesc şi „Moartea socialismului" de Croce, „Ferma animalelor" şi „1984" de Orwell, „451° Fahrenheit" de Bradbury, ultimele, ce-i drept, avînd în urmă experienţa stalinistă, despre dimensiunile tragice ale că­reia nu s-au ştiut însă prea multe detalii înainte de anii '50. Uite, îmi spun, că au fost şi minţi lucide, care au avut puterea de analiză necesară ca să urmărească pînă la con­secinţele ultime carcinomul comunist. Reducerea la ab­surd, pe hîrtie, a acestui sistem artificial, bazat pe pre­mise etice false, e o premoniţie sumbră a ceea ce s-a făcut pe scară largă, pe viu, de către alţii, începînd cu călăuzi­torul popoarelor şi continuînd cu copiile lui perfecte răs-pîndite în lume.
Ideea că tirania se naşte din democraţie este însă de origine platonică. Aici, în „Republica", precum într-un joc masochist, Socrate imaginează pentru prima dată „ce­tatea ideală", cea mai bună dintre lumile posibile. Ghet-to-ul socialist avânt la lettre se naşte astfel, deloc întîmplă-tor, la capătul unei splendide desfăşurări logice. Socrate ţine să fie consecvent cu sine şi să creeze o societate ba­zată exclusiv pe raţiune, aşa cum au făcut-o toţi utopiş­tii care i-au urmat. Fireşte că tocmai raţiunea, aplicată fi­inţei umane, duce la monstruozitate. în cetatea platonică guvernează filozofi care au dreptul să-şi mintă supuşii. Puterea ei e dată de un corp militar „de elită", îndoctri­nat ideologic, uşor asimilabil poliţiilor secrete din toate statele bazate pe doctrina socialistă. Fiinţa umană individuală este strict funcţională, exercitînd cîte o singură îndeletnicire. Infestarea ideologică a copiilor este începu­tă chiar din leagăn. Arta e cenzurată şi condamnată la stagnare. Din poezie se admit doar odele. Din epică, mi­turile moralizatoare. Din muzică se elimină orice înnoi­re de mod melodic, pentru că aceasta ar duce (extraor­dinară idee!) la tulburarea sufletului şi la schimbarea sistemului politic. Femeile sînt comune, copiii se cresc în comun, nici unul neştiind cine îi sînt părinţii.
S-a făcut mult caz de faptul că Socrate alungă din ce­tate Poetul. De fapt, poezia e, cum spuneam, prezentă, sub forma imnurilor şi odelor care preamăresc cetatea. Este o poezie aservită, deci, intereselor politice, aşa cum s-a practicat ea peste tot în „lagărul socialist". Ceea ce nu îşi găseşte locul cu nici un chip în lumea raţionaliza­tă este, de fapt, pluralismul vocilor. în „Discursul în roman", Bahtin arată limpede că plurivocalitatea specifică roma­nului (şi aş extinde această caracteristică la întregul lim­baj artistic) nu este posibilă decît în cadrul unui pluri-lingvism ideologic al societăţii. Arta fiind o formă de opoziţie la limbajele instituţionalizate (Bahtin nu poate decît să sugereze acest lucru, el însuşi trăind şi scriind în condiţii tragice), ea nu se poate dezvolta acolo unde exis­tă un singur discurs, dominant, al unei singure puteri. Scena refuzului de a primi Poetul în cetatea ideală — căci e respingere şi nu alungare — este revelatoare. Ea este pre­cedată de o discuţie despre imitaţie în artă, unde Socra­te se pronunţă pentru o artă-etalon, ce respectă nişte ca­noane impuse de ideologi şi are o finalitate etico-socială fără echivoc. El respinge imitaţia tuturor lucrurilor din natură, oricît de meşteşugit ar fi făcută. Periculoase, mai presus de orice, sînt considerate două lucruri: realismul unei arte care „imită" lumea aşa cum e şi nu cum ar tre­bui să fie în mod ideal, şi talentul în exercitarea acestei arte. O teribilă tulburare în faţa Adevărului şi a Frumo­sului este trăită de ideolog, care le îndepărtează cu teamă, ca pe nişte ispite: „Dacă, prin urmare, ne-ar sosi în cetate vreun bărbat în stare, prin iscusinţa sa, să se pre­schimbe în toate felurile şi să imite toate lucrurile şi dacă ar voi să ne arate creaţiile sale, noi am îngenunchea di­naintea lui ca dinaintea unui om divin, minunat şi plă­cut, dar i-am spune că un atare bărbat nu-şi află locul în cetatea noastră, nici nu-i este îngăduit să sosească aici. După ce i-am turna pe creştet ulei parfumat şi l-am în­cununa cu panglici de lînă, l-am trimite în altă cetate..." Ideologul, iată, se falsifică pe sine de dragul simetriei procustiene a Cetăţii. El este capabil să îşi dea seama de valoarea Poetului, de „divinitatea" artei sale. Dar, de dra­gul unei logici împinse pînă la absurd, el sacrifică însuşi Zeul, aşa cum Isus este alungat de Marele Inchizitor. Ide­ologul ne apare astfel drept un refulat, un frustrat, un—pînă la urmă, aşa cum am mai spus-o — masochist. Cetatea sa nu are fundaţii, neavînd un subconştient.
Încotro se va îndrepta însă Poetul, văzînd că nu-şi află locul în stupul cetăţii ideale? Cred că ar merita să-i ur­mărim traseul ulterior. Întorcînd spatele filozofilor-legiuitori, el îşi scutură praful de pe sandale şi scrutează ori­zontul. Patru cetăţi „imperfecte" se profilează pe cer. În prima, cea aristocratică, Poetul nu prea are ce căuta. Este cetatea faptei, a armelor, şi cînd armele vorbesc... în a doua cetate, stăpînită de o oligarhie plutocratică, artistul va decora sălile de bal, va inventa mecanisme uimitoare pentru ceremonii şi carnavaluri (un leu al cărui piept se deschide în faţa regelui, lăsînd să iasă o jerbă de tranda­firi: „o, Lionardo..."), va cînta după un paravan şi va în­china dulci sonete doamnelor influente. Nu, Poetul nu vrea să fie o slugă cu tain la bucătărie. În cetatea tiranică, stă­pînită de un autocrat (şi camuflată now-a-days sub dante­la de cuvinte a cetăţii ideale), artistul cade mai prejos de slugă, ajungînd măscărici şi complice al stăpînului. Aşa că, pînă la urmă, Poetul alege drumul care duce spre sin­gura cetate care îl va primi cu dragoste şi onoruri: ceta­tea democratică.

Fireşte, Platon, prin Socrate, vorbeşte ironic şi despre omul democratic şi societatea corespunzătoare, cu atît mai accentuat ironic cu cît acestea sînt cele mai susceptibile de a-i umbri utopia. Citind atent însă splendidele pagini despre esenţa democraţiei — de necrezut că au trecut peste două milenii de cînd sînt scrise — nu putem să nu obser­văm destul de prost camuflata simpatie pe care Socrate o are pentru aceasta. Metafora folosită pentru democra­ţie este pestriţul, caleidoscopicul: „Există sorţi ca aceas­ta să fie cea mai frumoasă dintre toate orînduirile! Căci precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apă­rea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi aceas­tă cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele." Poetul găseşte aici mediul său, libertatea de a „imita", cum spun anticii, toate formele, toate limbajele: „Mai întîi, aşadar, nu sînt ei liberi, iar cetatea nu este plină de libertate şi de îngăduinţa de a vorbi şi nu e cu putinţă în ea să faci ce pofteşti?" Haosul şi dezorientarea însă, avertizează Pla­ton, se pot ivi foarte uşor aici din exces de libertate: „Aşa­dar — am spus eu — el (omul democratic — n.n.) trăieşte zi de zi făcînd pe plac celei dintîi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punîndu-se la re­gim, ba face gimnastică, ba trîndăveşte şi nu se sinchi­seşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filozofia. Adesea însă, el se îndeletniceşte cu politica şi, luîndu-şi avînt, spune şi face ce se nimereşte... Viaţa sa nu ştie de ordine şi de necesitate, ci, numind un atare trai plăcut, slobod şi fericit, aşa vieţuieşte, de la început şi pînă la ca­păt."
Acest trai hedonic, edenic, îl înspăimîntă pe Socra­te în măsura în care ar duce la dispariţia legii morale. Ma­rele pericol nu este însă acesta, ci consecinţa politică a hedonismului democratic. Ideea egalităţii părintelui cu fiul, a metecului cu cetăţeanul, a dascălului cu şcolarii duce la anarhie. Oamenii devin nişte vicioşi ai libertăţii şi nu se mai preocupă de nimic altceva. Profitînd de ha­osul din cetate, un singur om poate prelua cu uşurinţă întreaga putere. În aceste condiţii, Socrate conchide trium­fător: „E probabil deci — am spus eu — că tirania nu se înjghebează din alt regim politic decît din democraţie, din suprema libertate ivindu-se cea mai cuprinzătoare şi mai desăvîrşită robie."
Şi iată, aproape literal, şigaliovismul. O democraţie adevărată nu va cădea însă niciodată în anarhie, întrucît, conştientă de acest pericol, îşi va crea mecanisme capabile să împiedice posibilitatea degene­rării puterii şi alunecării către dictatură. Atena însăşi avea aceste mecanisme şi le folosea, lucru pe care Socrate îl trece cu vederea cînd descrie, şarjat, societatea democra­tică.
Poetul nu trebuie să devină, chiar în condiţiile de­mocraţiei, doar o rotiţă (adusă sau nu în prim-plan ca vedetă) a uriaşului sistem Show-Biz, oricât de plătită, cu bani şi glorie, ar fi arta lui — şi doar o democraţie îi poate da aceşti bani şi această glorie —, ci are datoria să devină şi o conştiinţă, un om activ şi influent în societate. Acest lu­cru face parte din mecanismul de apărare de care vorbeam, şi care nu funcţionează doar la nivel legislativ. Într-adevăr, artistul, în lumea democratică, este şi un exorcist al răului, un anti-totalitarist, un participant la acea înţelepciune colec­tivă în afara căreia libertatea nu poate exista.



Caiete critice, revistă lunară de critică, teorie şi informaţie literară, Nr. 1 , 1990
1990

Petru Creţia - Nădejdea, semnul biruinţei


"Speranţa este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm şi să le depăşim. Definiţia speranţei este simplă: ea este credinţa, când mai neclintită şi când mai şovăielnică (după oameni şi împrejurări), că ceasul încercării şi al răului va trece şi că va veni vremea binelui şi a înseninării. Tărâmul speranţei este viitorul, care, cum bine ştim, este mai întotdeauna incert. Speranţa ne ajută să credem că, în ciuda a orice, cândva, binele ne va despovăra de rău. Fireşte, a gândi aşa, cere oarecare chibzuinţă, un grad anume de întemeiere pe premisele obiective ale realităţii. Un calcul de probabilităţi, aprecierea raţională a raportului dintre datele existente şi forţele, manifeste sau latente, care tind să le modifice în sensul sperat. Dar nu aceasta este natura esenţială a speranţei, care, dacă nu este mai presus de orice calcul, rămâne un simplu şi rece efort de prognoză. Ca să fie o putere a sufletului, speranţa trebuie să aibă în miezul ei ceva iraţional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruinţa binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Este o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial şi adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Şi spune Iov Domnului: "Mi-ai smuls nădejdea ca pe un copac". Iar Sfântul Pavel, vorbind despre Avraam, zice: "Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri", şi, altunde, vorbind despre Sara: "Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd".
Poţi spera să nu pierzi ceea ce ai sau să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte, temeiul nădejdii tale acelaşi este: că se află cumva o cale prin Valea Plângerii şi a Morţii pe unde, totuşi, se străbate dincolo. Mulţi deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranţa este şi aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduieşte încă. Trecuţi dintr-o vitregie în alta, tulburaţi în loc să fim limpeziţi, răniţi în loc să fim vindecaţi, pradă lăcomiilor şi pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu nişte vorbe scrise cândva, demult: "Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci şi îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranţei"."


(Petru Creţia - Eseuri Morale)

 

Lucian Blaga - Ce îmbătrâneşte în noi


Ce îmbătrâneşte în noi
că neaşteptat ne simtim într-o dimineaţă
doritori să ne ascundem
nume şi faţă?
Ce îmbătrâneşte în noi
că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă
ne găsim oameni de altadată,
străini printre cei de azi, umbre în ceaţă?
Nu-mbătrâneşte în noi valul de sânge,
nici inima cât bate, nici patima,
 nici spiritul, nici răsunetul în urechi,
numai lacrima.
Omul bătrân plânge
cu lacrimi vechi.

Lucian Blaga - Cântare vântului


"În iubire nimeni, nimeni
nu-şi ţine cuvântul.
Veşnic strâns îmbrăţişat
te-a ţinea numai pământul."
Astfel cântă sfâşiat
lângă mine vântul,
când la dreapta, când la stânga,
lângă mine vântul.

Tristan Tzara - Elegie


Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna
 Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare
 Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele
Aşezând cărţile, recitându-mi versurile
 Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine
 Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

George Ţărnea - E totul rânduit să se întâmple


Cum să trăieşti frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniştea din zori
Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoţi prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Şi viaţa ta să-şi afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple -
Cu simplitatea unei adieri -
Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Gheţarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.


Lucian Blaga - Catrenele fetei frumoase


I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopti"
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.


Ion Pribeagu - Scandal în familie


În oraşul - nu spun care -
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,
Domnul Natan Smilovici.
Şi, pe lângă prăvălie
Şi o casă cu balcon,
Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.
Tânăr, cu purtări alese,
Elegant şi studiat,
El era mândria casei,
O podoabă de băiat.
Despre tatăl său, de Natan -
Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!
A făcut el multe pozne
Când era mai tinerel.
Dar cum vârsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.
Într-o după amiază vagă,
Vine Aron, îmbietor,
Şi îi spune: - Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!
- Care Ester? - sare Natan,
Parcă prins de-o amintire -
- Fata Blimei de pe Carmel,
Una blondă şi subţire.
- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că de mult, adică Ester,
Ester este sora ta!
A plecat Aron, da'n suflet
Clocotea ca un vulcan.
Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.
Şi-ntr-o seară, Aron aduse
Tatălui, o veste proastă:
- Aba, o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!
- Vai de mine! - exlamă Natan,
Iartă-mă de-ţi stau în cale -
Însă, şi de data asta,
Fi-voi contra vrerei tale!
Fiindc'odată, mama Leiei -
Crede şi nu cerceta -
M-a convins, până la urmă,
Că şi Leiai-i sora ta !
Tulburat de cele-aflate,
Bietu' Aron s-a dus distrus
La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:
- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa
Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?
Când am vrut s-o iau pe Ester -
Floare, fir de micşunea,
Tata m-a oprit, spunându-mi
C-ar fi Ester sora mea.
Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,
Stea scăldată de auroră -
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.
Mama a rămas furată
Parcă de un gând ascuns,
Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:
- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:
Natan nu e tatăl tău!


O Scrisoare Pierdută - Ion Luca CARAGIALE - Teatrul Naţional (1982)


Cezar Baltag - Naşterea


Cine se răstignește pe sine
în nașterea sa?

Ochii bat lumile,
Ochii treieră lumile.
Lăcuste de ploaie uscată
forfotesc în hazard.

Mă dau spre lumina
lumilor
și voi avea umbra
și ochiul va arde văzând
și urechea va fi vinovată de sunete.

Iată trec pragul ființei
și ca lupii ce tabără prada
sar asupra mea simțurile.
Iată îmbrac incendiul
cărnii mele
și respirația mă tese
cu o suveică de zgomot, nimicitoare
intre a fi și a nu fi.
Lumina depune cenușa
și zgura de argint
în auz,
ochiul arde văzând,
urechea e vinovata de sunete.

Durere din durere. Nicăieri adevărat
din nicăieri adevărat.
Născut iar nu făcut. Și ca un orb de mână
în lume petrecut.

Totul e moara a totului,
totul e capcana a totului,
ca șarpele incolăcit pe coasă
astfel
vin eu din tânărul
meu mormânt.

Zei foame primiți-mă. Jertfa supremă
sunt eu
în trupul acesta.


Vizita (1952) - după I. L. Caragiale


Ion Heliade Rădulescu - Adio la anul 1832


Numărând ceasurile.
. . . . . . . . . . . . . . . . .

Douăsprezece! Adio, o, an! Și ai trecut!
Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!
Adio! întru tine nădejdea m-a vândut.
Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.

Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani...
Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.

Acuma treci! adio! ș-asupră-mi tu ai tras
Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci.
O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!
Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
Tu le păstrezi, și-n sânu-ți ele nu sunt năluci.
Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
1836
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Portret


Coroana pe creștet în veci se-mpletește,
În ochii-ți, seninul cel mai împăcat;
Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește,
Inima e-n chipu-ți cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
Peste ele falnic, făr-a ști, privești.
Dulce ca blândețea, și blândețe altă
Tu nu știi, copilă, că împărățești!

Sânul tău ușure și blând învelește
lnima-ți, altarul d-un ceresc amor;
Focul lui sub dânsul arde, colcăiește
Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
Frumoasă ca viața celui fericit,
Veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ți e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
Marea-cuviință îți dă al său glas;
Pasul aurorei cei răcoritoare
E mai puțin mândru decât al tău pas.

Ea când se ivește, noaptea risipește;
Și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos,
Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește,
La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăși fericirea!
Care părinți astfel te desăvârșesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ți luminează,
Fiică fericită? Ce e ast amor
Care cu privirea-ți ca o altă rază
Către cer din ochii-ți își ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credința?
Sau dragostea însăși vii să ne arăți?!
Vorba-ți însuflată ți-arată ființa,
Fericit amestec astor zeități!
1836
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Serafimul şi heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului


Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!

  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zâmbirea,
  Fața ta e blândețea,
  Ca pieptu-ți nu e crinul;
  Dragoste ți-e privirea,
  Totul ești frumusețea.

  Ființa-ți luminează,
  Mărirea te-nconjoară,
  Liniștea te-nsoțește:
  Pasu-ți de naintează,
  Slava-mprejuru-ți zboară,
  Preajma-ți pace vestește.

  Frumos serafim! îmi place
  La tine a mă uita,
  În ochii tăi a căta;
  Lumina lor este lină!
  În ochi-mi izbește plină
  Blânda lor, senina pace.

  Tu mă înveți cântarea,
  Tu îmi însufli pieptul,
  Tu îmi arăți cărarea
  Care merge d-a dreptul
  La fiica armoniei.

  Lira ta e cerească,
  Glasul ei m-aripează,
  Ființa-mi pământească
  În zborul său cutează
  La scaunul veciei.

Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește;
Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară
Din soare se repede, din lună strălucește,
După pământ se nalță, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată.
Cu glasul conștiinței el înainte-mi merge,
Blând, dulce, vesel; ș-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoși îți sunt ochii! frumoasă ți-e fața!
Frumos îți e zborul, o, înger ceresc!
Și de-mi este dragă, de-mi place viața,
E d-ast sfânt nesațiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta ființă!
Fața ta să-mi râză până la mormânt,
Ochii-ți să-mi aprinză supusa-mi credință,
Lumina-ți lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,
Când la judecată mă voi arăta
(Momente ce omul le simte mai grele),
Tu ș-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

 * * *

Războinice, viteze, heruvim înfocate,
Împlinitor prea strașnic urgiilor cerești!

  Repede înger!

Ochii tăi scânteiază,
Brațul tău e puterea,
Sabia-ți flăcărează,
Cruntă îți e vederea,

Fața ta e fior!

În urmă-ți e dreptate,
În preajmă-ți strășnicia;
Glasul tău mă străbate,
Totul ești vitejia

Și fulger arzător!

Heruvim! mă-nfiorează
Înmulțita ta vedere,
Mulții tăi ochi priveghează
Ca singura prevedere.

Eu te văz, și mă sfiesc.

Inima-mi nu te uraște,
Tremură l-a ta ivire
Și-n adâncul ei se naște
O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!

Eu văz în tine pe-mplinitorul
Acelei drepte urgii cerești,
Eu văz în tine pe păzitorul
Vechii răstriște cei strămoșești.

Astfel al lumii bătrânul Tată
Din pomul vieții c-a cutezat,
L-a fericirii poartă-ncuiată
Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi oprești raiul, mi-aduci aminte
A mea greșeală, și mă-ngrozesc!
Limba ta tace, n-auz cuvinte,
Dar îți ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,
Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,
Când focul șerpuiește d-a lungul în tărie
Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,
Când undele-i muginde se nalță spumegând,
Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată
Pe fieșcare stâncă te vede ­ amenințând.

Și când fumegă munții, vulcanul când turbează,
Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,
Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,
Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ș-amenință viața,
În orice loc de groază, acolo te zăresc:
Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața!
Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

  Viforul bubuie, zboară,
  Crivățul vâjâie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
    Cu cugetul când vii.

  Grindina bate, rănește,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcnește,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, cosește
    Osânda tu când ții.

Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,
Nu îmi ierta vina câtuși de puțin;
În a mea viață tu mă îndreptează
Când fapte și gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate
Și când vei da semnul, o, drept heruvim,
Atunci ți-adu-aminte că tu ești un frate
Cu-al meu blând și dulce, frumos serafim.

  1833

Ion Heliade Rădulescu - La moartea lui Cârlova


O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale
În umbră să răsune, să geamă la mormânt:
Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale
Și fă să se auză pe aripe de vânt:

"Cârlova nu mai este! și lira-i a-ncetat!"

O, tânăr cântărețe! pasăre trecătoare!
Abia te-ntraripaseși, abia dulcele-ți glas
Chema să te auză pe craca săltătoare
Pe călători, și-ndată, oprindu-le-a lor pas,

Țintind a lor vedere... tu zbori și i-ai lăsat!

Tu ai urât o țară unde puțini ascultă
Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoțești;
Încă trăind, tu viața o petreceai mai multă
Sorbit în armonia a cetelor cerești,

Unde ostaș d-aicea acol-ai și grăbit.

Sub tânăra ta mână, degetele-arzătoare,
Acum se-nfiorează liră de serafimi;
Asculți tu alte imnuri, începi altă cântare
Și-ndemni tu alți războinici, vitejii heruvimi,

Și alt post mai cu slavă ți-a fost ție gătit.

Acolo-ți era locul al tău de moștenire:
Poetul aci este străin și călător;
Astfel vulturul mândru din nalta sa privire
Parcă ar zice lumii din marele său zbor:

Pământul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.

O, fenomen ce-n veacuri abia când se ivește,
O, stea care răsare chiar într-al său apus!
Ce fu a ta lucire? Și ce ne prevestește?
Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?

Și cum se pun acelea care cu tine pier?

De unde ești, ascultă jelinda mea cântare,
Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormânt.
În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
Iubiții-ți fără mine, cu cei ce nu mai sânt,

Văzură cum ți-iei zborul, și tuciul trist vestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și eu sunt ca metalul ce plânge după tine,
Prin focuri de durere trecut și lămurit,
Și patimile repezi izbind inima-n mine,
Fieștecare scoate un sunet osebit,

Care-astupat mugește, se-neacă iar în ea.

Lutoasa mea ființă aci se zăbovește,
Dar eu sunt după tine, pe urmă-ți te-nsoțesc;
Râvna p-ale ei aripi acolo mă răpește
Și soarta ta cea lesne în veci eu o doresc,
Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.

Cu care legătură afirea mea se-ntină,
Întocmai ca ștejarul adânc rădăcinat?!
Vântul când se răscoală, el geme și suspină,
Trosnește și răstoarnă orice l-a-nconjurat,

Și tot ce mai rămâne privește dureros.
Vai! iată a mea soartă, și cât de povăroasă!
Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
Ce-o smulge,-o ia zefirul, și-și las-al său miros.
1831
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Sonet


Inimă și suflet, simțire-ngerească
Ca-a produs pămîntul ca să dovedească
Legătura care cu ceru-l unește !
Nevinovăția cînd binevoiește.

La oameni blîndețea-i să mărturisească,
Atunci se-mprumută fața ta cerească.
Rază de misteruri ce blînd strălucește
În seninu-albastru ce-n ochii-ți domnește !

Poate fericirea mai dulce să fie
Și decît ființa-ți ce nădejdea-nvie?
Și cînd înviază, lin, mîngîitor,

Cît căutătura-ți altceva mai are?
Tu, a omenirii ș-a sexului floare !
De ce nu petrece ș-în... loc gemător?

Ion Heliade Rădulescu - Cântarea dimineţii


Cântarea dimineții
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât ție a da?

Tu ești stăpân a toate,
Tu ești preabunul tată;
A ta putere sfântă
Făptura ține-ntreagă,
Ne ține și pe noi.

În inimă,-n tot omul
Tu ai sădit dreptatea,
Unirea și frăția,
Tu conștiința scumpă,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.

P-aceste saduri sfinte
Răcoritoare ploaie
De adevăr să pice,
Să crească, să dea rodul,
Să fim preafericiți.

Îndreptătorul lumii,
Tu ai slăvit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce țin aceste saduri;
Slăvește și pe noi!

Ș-aceste legi prea drepte
Orice norod le calcă,
Sau care nu le știe,
Cade, ruini rămâne,
Se face neștiut.

Din slava strămoșească
De am căzut, ne nalță;
De am uitat unirea
Ce-i întărea în toate,
Acum ne fă uniți.

Să știm c-avem dreptate,
Să știm ce, cine suntem,
Ș-așa să nu se uite
O nație slăvită
Ce-am fost și ce-am fi noi.

Cu toții, dară, ție
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la tine,
Rugăm să ne-nsoțești.

Ne luminează mintea
Să te cunoaștem, bune,
Să știm că ne ești tată,
Să te cântăm mai bine,
Ș-așa să ne-mpăcăm.
1830
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Elegie II. Dragele mele umbre


Vederea voastră mă-nsuflețește,
Umbre mult scumpe ce mă cătați,
Și al meu suflet se liniștește
Când înainte-i vă arătați.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-așteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceți adesea să se strecoare
A voastre chipuri și mă-nfășoare
Cu vălul nopții cel liniștit.

Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,
Părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcașuri nelocuite
Pe fericire o îndemnați;
P-astă streină faceți să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptați.

Lina ta mână mă ușurează,
Tânără maică, și-nsuflețesc,
Sărutătura-ți mă înviază
Și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Asupră-mi ochii tăi ațintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulțit.

Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te ivești!
A fi de tine cu-apropiere
Este viața ce dăruiești...
Ah! auritu-ți păr fâlfâiește,
M-atinge, unda-i mă răcorește,
Cade p-obrajii-mi cei înfocați;
Și a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelșugare...
Ah! cine-mi șterge ochii-nmuiați ?...

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăși eu însoțiți!
A voastre pasuri prin ce simțire
Nu se desparte? ah! voi iubiți?
Și fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalță toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Și-n cine oare drepții trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărțire
Asprimea soartei crud v-a ținut
Veselă-ți fața acum zâmbește,
Dragostea, pacea o-nsuflețește:
Vălul mâhnirii l-ai sfâșiat!
O jumătate lipsea din tine
Și-ntreg că nu ești simțeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ți-am grămădit?!...
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgește.
Ah! al meu sânge vă însoțește!
Virgil! tu, scumpe fiu ș-al meu dor!

Te-aruncă-n brațe-mi, strâns te lipește
Și luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămește
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredințate,
De sarcin'anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinții-mi dară povățuiește,
Du-i la lumina ce nu sfințește,
Fii lor tovarăș nedezlipit.

Umbre mult drage!... ah, puțin stați!
Veniți adesea, mă cercetați:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflați,
Când m-oi desface de acest lut
În brațul vostru să mă luați.
1830
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Elegie I. Trecutul


Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc,
A vieții mele senina soartă!

Soție bună, îngerul meu,
Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege
Prin vecinici noduri vru să ne lege,
Din doi să facă un singur eu;

Chip ce ca fulger ce-n nor trăiește
Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc
Repede șarpe lucește-un foc,
Aprinde, arde tot ce-ntâlnește;

Astfel, îndată ce s-a ivit,
Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează,
Prin vine-mi repede circulează
Focul ce m-arde, și-s fericit.

Cerească, limpede fericire
Ce raiul naște, dar foarte rar,
L-Adam, la Eva întâiul dar
Ca să cunoască din nemurire!

Ești fericită, căci te iubesc,
Și-nflăcărata asta simțire
Este nectarul de îndulcire
Relelor toate ce mă-ntâlnesc.

Te iubesc, scumpă, dar de ce trece
Grabnica vreme iute la zbor?
Ia, și ne zice că e trecător
Tot, și-l împinge la mormânt rece.

P-ale ei aripi trecem și noi;
Pe nesimțite, ah, tinerețea
Zice: Adio!... și bătrânețea
Ne-arată drumul plin de nevoi.

Trece, dar vezi-o că e-nsemnată
D-amorul nostru, cel neînvins,
Singur e vecinic și neatins
De stingătoarea-i mână-ntrarmată.

Ici e minutul cel fericit
În care-amorul meu te zărește:
"Tinere,-mi zice, d-acum trăiește
Sub legea singură ce-am sfințit."

Ș-apoi cu binele se strecoară,
Se roagă; aspră, dar, tu-l gonești;
El cere pieptul, tu îl ferești...
Și-ndat' el inima împresoară.

O fură! zboară, și nu-l mai vezi:
Pe loc te pipăi, simți ce-ți lipsește,
O ceri, o cauți, ea se unește
Cu-a mea-mpreună, și tu oftezi.

Dincoaci eu mâna plin de sfială
Destăinuindu-mă o întinz,
Cer a ta mână, tremur, coprinz,
O strâng, mă strânge ea cu-ndrăzneală.

Și ochii noștri se rătăcesc,
Aprinși de flăcări se-ntunecează,
Se las, s-ardică, se luminează;
Tot e tăcere, toate vorbesc.

Inima saltă, pieptul ne bate,
Un foc pătrunde printr-amândoi;
Ascuns nu este nimic în noi,
Și faptă bună, și răutate.

Colo vezi lacrimile curgând
Într-o comoară ce le adună
Ca două râuri ce se-mpreună
C-un nume câmpurile-adăpând?

Dincol',o dulce d-amor zâmbire,
Ș-apoi necazurile sosesc:
Drumuri ghimpoase ni se gătesc,
Ceasuri amare de dăspărțire.

Munți ne desparte, zilele trec
Și n-au nici pace, nici mângâiere;
Posomorâte duc și durere,
Grămadă relele se întrec.

Dar iată ceasul de însoțire
Și necălcatul meu jurământ:
Credință, dragoste, crezământ
Jur ție-n sfânta noastră unire.

Și-ndată pacinicul Imeneu
Pe capul nostru mâna lui pune,
Și înțeleptele-i griji și bune
Însânuiește în pieptul meu.

Nod și mai tare dup-asta vine,
Minuturi sfinte sărbătorim:
Cerul ne face părinți să fim,
Brațele noastre acum sunt pline.

Numele tată de două ori
Coboară focul ce-n cer viază,
Ce p-a mea inimă văpăiază
Ca doi puternici flăcărați sori.

Doi fii făloasa-mi mână mângâie
Și strâns la pieptul meu îi lipesc,
Cu ei în brațe cerul slăvesc,
Și e plăcuta la cer tămâie.

Dar ca luceafărul de apus,
Care cu seara pe cer s-arată
Și când lucește, atunci și-ndată
Zice adio, piere, s-a dus!

Astfel nădejdea-mi cea mângâioasă,
Ce cu-al meu înger îmi răsări,
Atunci apuse când se ivi
În a mea inimă dureroasă.

Înger! cerescul meu serafin!
Ce-mi fuse oare a ta ivire?
Floare sau umbră, vis, nălucire?
Ah! izvor vecinic de lung suspin!

Din cer aicea ai fost o rază?
Cu vro solie ai fost pornit?
(Ca-ntr-al meu suflet cel amorțit
S-aduci căldura?) sau cu vro pază?

Slujba-ți în grabă ți-o împlinesti,
Și-mi dai o vecinică sărutare;
Ți-ndreptezi zborul făr-așteptare
Și iar la postu-ți drept te oprești.

. . . . . . . . . . . . . . .

Iată-ne, soro, iată-ne dorul,
Omul și soarta lui ce-ntâlnim;
Folosul este să ne iubim,
Vremea să treacă, să stea amorul.

Ah, și trec toate, n-aștept și zbor:
La vânturi frunza cea fugătoare,
În mare unda cea plângătoare,
Omul la moarte mai grăbitor.

Vremea grăbește, e călătoare;
P-ale ei aripi grăbim și noi
La toamna vieții plină-n nevoi,
La bătrânețe tremurătoare.

Dar noi nevoia știm să-nlesnim:
Unde e pace nu e durere,
Dragostea-n sine e mângâiere;
Sosească ceasul, noi ne gătim.

Ion Heliade Rădulescu - Sonet la anul 1830


Să ne deschiză lan se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.

În fața porții und' așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epocă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în români crească,
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... tot s-a deschis.
1829
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Zburătorul


Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In brațe n-am nimica și parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.

Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac;
Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă și scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng.

Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine,
La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine,
Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,
Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.
Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,
Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arșița căldurii, când vântuleț adie,
Când plopul a sa frunză o tremură ușor
Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi...» Dar e un vânt ușor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.”

Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,
Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine
Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de el!

O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!

1844

Cezar Ivănescu - Doina (Ultima Thule)


„Il est vilain, il n'ira pas au Paradis
celui qui decede sans avoir réglé
tous ses comptes.“
Almanach des Bons-Enfants

! Suflet al Nostru, alină-te cu tăcerea-ţi;
nu mă pot, nu mă pot, suflete, alina...
eraţi vorbàreţe şi până mai, mai ieri aţi
zvonit voi buze, voi buze de moartea mea,
eraţi vorbàreţe şi până mai, mai ieri
aţi zvonit voi buze, voi buze de moartea mea !

! şi-acum vă temeţi, vă temeţi că mă ucideţi,
că mă ucideţi şi numa cu un cuvânt,
ca două sfinte petale de crin vă-nchideţi,
nu vă închideţi voi buzele-mi de pământ,
ca două sfinte petale de crin vă-nchideţi,
nu vă închideţi, voi, buzele-mi de pământ!

! azi voi să spuneţi, azi totul eu voi să spuneţi,
să nu ne minţiţi nici cu o imagine,
NIMIC PE SÂNGELE GURII, VOI, SĂ NU-MI PUNEŢI,
SPUNEŢI CUM NE-AU AZVÂRLIT TOT LA MARGINE,
NIMIC PE SÂNGELE GURII, VOI SĂ NU-MI PUNEŢI,
SPUNEŢI CUM NE-AU AZVÂRLIT TOT LA MARGINE !

! toţi tehnocraţii, căcaţii şi democraţii,
toţi comuniştii chinezi, pechinezi şi pro-
l-au subţinut pe spinarea acestei naţii
pe-Oligofren ca pe curva din Babilo-,
l-au subţinut pe spinarea acestei naţii
pe-Oligofren ca pe Curva din Babilo- !

! ne-a împroşcat curvuliţa de Europă
cu voma-i multă din trupul umflat de vin
primind în schimb pantofiorii de antilopă,
Firma „Guban“ – Timişoara, cu bani puţini,
primind în schimb pantofiorii de antilopă,
Firma „Guban“ – Timişoara, cu bani puţini!

! azi voi să spuneţi, azi totul eu voi să spuneţi,
să nu ne minţiţi nici cu o imagine,
nimic de sângele gurii voi să nu-mi puneţi
spuneţi cum ne-au azvârlit tot la margine,
nimic pe sângele gurii voi să nu-mi puneţi,
spuneţi cum ne-au azvârlit tot la margine !

! unde scrâşneşte de groază şi geme totul
şi unde Molohii unui virgin infern
zilnic ne măsură şi Sufletul cu cotul
şi unde zilele cenuşa morţii cern,
zilnic ne măsură şi Sufletul cu cotul
şi unde zilele cenuşa morţii cern !

! unde castratu-i făcut să viseze castră
şi unde naşte femeia singură pui
hrăniţi din bezna ţâţoaicelor de colastră
amari la suflet ca fierea de amărui,
hrăniţi din bezna ţâţoaicelor de colastră,
amari la suflet ca fierea de amărui !

! spune tu gura mea cea vineţie-albastră,
spuneţi voi buze, voi curvele orişicui,
azi nu-mi mai trebuie astăzi nici mila voastră
azi nu-mi mai trebuie azi mila nimănui,
azi nu-mi mai trebuie astăzi nici mila voastră
azi nu-mi mai trebuie azi mila nimănui!

! unde e foame şi-i frig şi e şi arşiţă,
nici pielea toată pe tine nu poţi s-o tragi,
vecinic te mâncă un altul şi te sughiţă,
cretinoizi cu o mutră de lotofagi,
vecinic te mâncă un altul şi te sughiţă,
cretinoizi cu o mutră de lotofagi !

! toţi absolvenţii lui nenea Ştefan Gheorghiul:
Popescu, rector, Dinescu, ţâfnos emul,
toţi puţitori parcă-şi poartă în cap sicriul
cu-mpuţiciunea de creier mic şi fudul,
toţi puţitori parcă-şi poartă în cap sicriul
cu-mpuţiciunea de creier mic şi fudul !

! unde de toate ai doară în profunzime
şi unde numai dorinţele-ţi le posezi,
unde ucizi, eşti ucis şi rămâi tot nime
şi-n aurori boreale te masturbezi,
unde ucizi, eşti ucis şi rămâi tot nime
şi-n aurori boreale te masturbezi !

! neamul nevoii hrănit doar cu mămăligă
şi cu discursul scuipat al unuia şui,
striga de noapte la noi toată noaptea strigă
iar ziua strigă tovarăşii Domnului,
striga de noapte la noi toată noaptea strigă
iar ziua strigă tovarăşii Domnului !

! cei de la margine, cei daţi mereu deoparte,
cei puşi de pază şi-acolo lăsaţi singuri,
cei mângâiaţi şi zăbavnic numai de Moarte
ducând Tăcerea Preasfântdumnezeu pe guri,
cei mângâiaţi şi zăbavnic numai de Moarte
ducând Tăcerea Preasfântdumnezeu pe guri !

! Strajă Romană pe Tisa şi sus pe Nistru
vecinic la margine, vecinie poporul meu,
arată-ţi astăzi şi chipul tău cel sinistru
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu,
arată-ţi astăzi şi chipul tău cel sinistru
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu !

! mişcă-ţi tot trupul tău groaznic topit în aur,
mişcă-ţi inelele lanţului tău de fier,
mişcă-ţi tot trupul tău mare ca de balaur
şi te înalţă cu muget până la cer,
mişcă-ţi tot trupul tău mare ca de balaur
şi te înalţă cu muget până la cer !

! mişcă-ţi odată tot trupul tău de balaur
şi zvârle flăcări şi flăcări, Pământul meu,
plumbul răbdării preschimbă-ţi-l tu în aur
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu,
plumbul răbdării preschimbă-ţi-l tu în aur
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu !

!

! blestemul nostru, jigodii, să vă ajungă,
să nu vă-nghită Pământul cel Românesc,
ştefangheorghişti-securişti, ăi cu laba lungă
înşfăcând tot şi-otrăvind tot ce întâlnesc,
ştefangheorghişti-securişti, ăi cu laba lungă
înşfăcând tot şi-otrăvind tot ce întâlnesc !

! voi, comunişti pupcurişti şi curişti şi încă
radio-Moscova, ştiu, nene că-aţi avut
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut,
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut !

! voi, comunişti pupcurişti şi curişti şi încă
radio-Moscova, ştiu, nene că-aţi avut
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut,
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut !


George Coşbuc - Noi vrem pământ!


Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!


Constanţa Buzea - Leac pentru îngeri



Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gît de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.
 
 

Octavian Paler - Definiţia unui strigăt


Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.


Geo Bogza - Tu ai iubit


Tu ai iubit,
și depărtările au cântat în tine asemeni unor harfe,
toate cântecele pământului și ale mărilor,
cântece pentru călătoriile fără sfârșit, pentru călătoriile fără urmă
pentru toți cei ce se desprind de țărmuri și se duc departe...




Ion Pillat - Sfârşit de toamnă


Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum —
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoană tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.



Ileana MĂLĂNCIOIU - Joc


Îmi iau numărul meu de pietre
şi le aşez cât mai riscant
şi-ncep jocul convinsă
că oricum voi pierde.

De ce joci, totuşi?
mă veţi întreba.

Ce altceva pot să fac?
vă voi răspunde.

Apoi liniştită
voi muta mai departe
piatră după piatră
munte după munte.


Tren de plăcere - după mai multe schiţe de I.L. Caragiale

http://www.trilulilu.ro/video-divertisment/i-l-caragiale-tren-de-placere

Magda Isanos - Bărbatul


Umplând încăperea şi inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-şi cojocul.

Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra şi-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.

“Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia,
îmi spunea uneori,
eşti plină de ghimpi şi de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori…”

Puterea izvora potolit,
din braţele şi pieptul lui dezgolit…

Doamne, fă-mă că Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina şi să-l robesc
visului meu pământesc.



Ion Minulescu - Ecce homo


Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...


Lache şi mache - Momente şi schiţe - Ion Luca Caragiale


Ileana Mălăncioiu - A mai trecut o zi


stau pe un lemn pe jumătate putred
cu bureţi crescuţi la capete
şi mă uit cu tristeţe la soarele
care-ncepe să scapete

a mai trecut o zi, se apropie
aş vrea să mai rămân dar nu mai pot
o, dacă măcar aş spera că atunci
sufletul meu va fi liber de tot

acum e-nchis fără să vrea în sine
şi plânge cum n-am mai văzut
şi smulge-n tăcere bureţii
crescuţi pe copacul căzut.


Ileana Mălăncioiu - Aveţi grijă



Pământul ţării mele nu este numai ceva din afară
Pământul ţării mele este şi-n creierul meu
Acolo rodeşte bine şi-n anii cînd îl uită
Şi-n anii cînd îl bate Dumnezeu

Acolo seamănă cu materia mea cenuşie
Intens populată de îngeri şi păsări sfinte
Acolo nimeni nu se bate cu el în piept
Şi nimeni nu-l minte

Acolo spicele se coc la vreme
Acolo nu rămîne porumbul necules
Acolo este loc şi pentru culegători
De acolo din când în când ies

Gânduri curate ca fluturii albi
Să fie mai frumos şi afară
Acolo rămâne din când în când
Un gol nesfârşit şi-o durere amară

E ceva care începe să mă neliniştească
Mi-e frică pentru mine, se petrec mari schimbări
Aveţi grijă de creierul meu înfierbântat de durere
Aveţi grijă de pământul roditor al acestei ţări.


Ileana Mălăncioiu - In drumul furnicilor



Întreg pămîntul era un muşuroi
furnicile ieşiseră la soare
şi fierbeau în ţărîna încinsă
înainte de ploaia răcoritoare.

Adormisem undeva în drumul furnicilor
şi visam că voi fi ocolită
cînd deodată au început să treacă peste mine
cu pasul lin de cale nesfîrşită.

Noi furnicile, spunea regina furnicilor
ne ştim bine drumul prin muşuroi
iar eu cu spaima răspundeam încet :
şi noi, regina, şi noi.

Atunci m-a luat în spate că pe-un sac
şi aş fi vrut să fie cineva viu
să-mi spună dacă ea creştea atît de înfricoşător
sau eu mă micşorăm fără să ştiu.


Ileana Mălăncioiu - Ochii de Pisică



Văzusem doi ochi galbeni în întunericul desăvîrşit
şi pornisem încet spre lumina caldă a lor
şi recunoscusem pisica noastră moartă acum doi ani
torcînd în linişte pe cuptor.

Am mîngîiat-o-ncet pe şira spinării
şi pe mustaţa arsă şi pe bot
şi mă miram că nu-ntoarce capul spre mine
şi-mi părea rău că nu pot

s-o fac să-nchida ochii rămaşi deschişi
sau să coboare iarăşi în poala mea
de pe cuptoru-ncins peste măsură
pe care dormea.

Apoi am vrut să mă-ntorc dar nu-mi aminteam
de unde venisem în locul acela amăgitor
şi stam lîngă pisica noastră şi ştiam că e moartă
şi-o auzeam cum toarce pe imensul cuptor.


Ileana Mălăncioiu - VIS



Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag
Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,
Se uită unii la alţii tăcuţi
Şi se-ntreabă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,
L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg,
Parcă m-aş fi temut să rup o frunză
Şi am cântat dintr-un copac întreg.


Ileana Mălăncioiu - Ajunsesem la ea


Ajunsesem la ea, băteam la poartă,
i-am auzit glasul uşor înăbuşit
şi paşii de dincolo de zidul de piatră –
şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi
nu mai ştiu când şi unde am fost fericiţi
surorile mele sunt fetele moarte
la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,
ţi-am adus anemone şi cartofi copţi
şi-am stat neclintită la capul tău
şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,
dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui
ea-mi deschisese poarta, dar eu tocmai aflasem
că nimeni nu moare în braţele nimănui.


Lanţul slăbiciunilor (1985) - Ion Luca CARAGIALE - scurt metraj


Mihail Eminescu - Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie


Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge dușman fumegînd,
Și deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mîndrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Ana Blandiana - Odă


Slavă neamului acesta
Vremurilor noastre slavă!
Slavă erei ce se naşte
Duşmănită şi grozavă;
Slavă robului de veacuri
Care n-o să fie rob;
Slavă ţării ce înalţă
O şesime de pe glob;
Slavă!
Slavă fericirii
Vremii viitoare slavă;
Slavă lumii ce se naşte
În aceasta oră gravă;
Slavă anului acesta
Ce-a ucis în colb milenii;
Şi de flăcări, ca drapelul,
Slavă veşnică lui Lenin!

Tribuna, nr. 46, 12 nov. 1959
 

Ion Vinea - Dor de mare


Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
și un veler înalt și o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.
Și timonul smucind și al vântului cânt și al candidei pânze cutremur
și al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă și tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.
E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri;
și tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriți prin genună,
cu stropi spulberați, cu spume spumând și păsări ce țipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuțit tăiș, urmând pasărea, urmând delfinul.
Și tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
și-un somn fără vis când e visul sfârșit și-l îngână apele line.

Radu Gyr - Baladă pentru Eminescu

 
Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme
Şi te-au înãlţat iconoctas,
Ca sã fulgeri tânãr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au vãzut voevodând voroave,
Ciobãnind genune şi zãpezi,
Potcovar de fum bãtând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmã-Piatrã
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatrã,
Mãrile cãlite sub baros.
Împãrat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Fãt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi rãzvrãtiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zãrii
Paşii tãi pe unde te-au fost dus
Şi-nsetat pe drumurile Ţãrii
Dibui urma ta de blând Iisus.
Caut picurii de sânge, neşterşi încã,
A crucificãrii pe furtuni
Şi sãrut lumina lor adâncã
Şi-i ating cu mâini de rugãciuni.
Trist Iisus cu umbra de tãmâie
Dãruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bãtut, pe veacul tãu, în cuie,
Scânteind, înalt, din rãstigniri.
Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinãtoare,
Ars ca Nesus în cãmaşã de venin…
Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împãrat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !
Te-ncrustãm, zadarnic, în agatã
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodatã,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ţi pipãi steme şi nici lauri…
Numai rãnile mã plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimã şi plâng.

Romulus Vulpescu - In fiecare zi - interpret Tudor Gheorghe

Radu Gyr - Imn morţilor



Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntruna an de an,
noi v-auzim curgând sub glie
ca un şuvoi subpământean.
Ați luminat cu jertfe sfinte
pământul până-n temelii,
că țara arde de morminte
cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n țară,
v-o regăsim mereu în noi.
De vi s-au smuls şi flori, şi cruce,
şi dacă locul nu vi-l ştim,
tot gândul nostru-n veac v-aduce
îngenunchieri de heruvim.

Morți sfinți în temniți şi prigoane,
morți sfinți în lupte şi furtuni,
noi ne-am făcut din voi icoane
şi vă purtăm pe frunți cununi.
Nu plângem lacrimă de sânge,
ci ne mândrim cu-atâți eroi.
Nu, neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

Dimitrie Cantemir - Singurătatea Inorogului


Singuratatea Inorogului, un bocet din Istoria ieroglifica a lui Cantemir si una din cele mai frumoase pagini din literatura româna.

Plecatu-s-au cornul Inorogului; împiedecatu-s-au paşii celui iute; închisu-s-au cărările cele neîmbiate; aflatu-s-au locurile cele necălcate; în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vândut; surcelele i-au uscat, focul i-au aţitat, temeliile de la pămân
t în nuări i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul, gonaşi neosteniţi dulăii, iscoadă neadormită Hameleonul, şi toţi în toată viaţa îl pândesc.

De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat; toţi prietenii l-au lăsat, în lanţuje nedezlegate l-au legat; toată greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de acmu, în ceriu să zboare, n-a scăpa; o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tânguiască, încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască! Filul, măcar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în strâmtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat, s-au înştiinţat, ce ar fi putut să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mângâierii, răspunsul curmării să dă: „1.000 de ani la opreală de ar fi, un dram de panzehr n-aş putea găsi”. Ce mângâiere i-au rămas? Nici una Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una! Ce priietin i să arată? Nici unul!


 

Radu Stanca - Fata şi zmeul


Avea în braţe vipere,
Şi-n trupul zvelt un şarpe,
Îl îndrăgeau frumoasele
Cântând molcom din harpe.

Dar domnul ţării porunci
Ca celui ce-l dă gata
Fata mezină îi va fi,
Cu tron cu tot, răsplata.

Cruciş cad spadele acum,
Şi-n ochi mijeşte plânsul.
Un trup se prăvăleşte-n scrum,
Altul stă-nfipt pe dânsul.

Dar fata-nmărmurită-n prag
Îşi rupe sânul, greul.
« Vai, nu voinicul mi-a fost drag,
Ci zmeul ! »


Nicolae Iorga - Către fraţii din Basarabia


I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove ruseşti numele ţerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei şi la întemeierea din nou - cine ştie pe cât timp? - a tiraniei în Rusia.
Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieţi biurocraţi miluiţi pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolţit cenzura, vechiul meşteşug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine ştie dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla şi Basarabia bătrânului Gavriliţă din Chişinău şi a tinerilor cu sentimente şi democratice şi naţionale, mai ales democratice, dar şi naţionale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamaţiile "autocratului" care nu se învoieşte a-şi jertfi de hatârul nimănuia "autocraţia" străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înţelepciunea lui Trepov şi de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia "moldovenească" poate să-şi strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranţa pe care o avea la început şi în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.
Noi am iubit această foiţă sfioasă şi săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins şi dus într-una din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputaţi la Dumă, dar glasul acelora nu s-a auzit, fiind aleşii oameni fără încredere în ei şi fără mijloace. Alţi români basarabeni, ca învăţatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori şi ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veşnice şi de îndreptări folositoare oricărui neam. Aşa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puţin cunoscători ai cirilicei degenerate şi amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea aşa o ştire slabă, nedesluşită despre gândul, despre suferinţa şi dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.
Şi, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranţă, câtă vreme se putea urma o tactică de "moldovenii" din împărăţia tuturor nedreptăţilor, atâta vreme am crezut şi noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă şi să aşteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.
Acest ceas se înfăţişează astăzi, deşi nu în chipul ce puteam să-l aşteptăm.
Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot aşa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeşii, deşi nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alţii lucrează din greu pe moşia grecului, foarte puternic în acea ţară a armeanului, a polonului, a muscalului, a "moldoveanului" de acelaşi sânge chiar.
Toţi aceşti fii înstrăinaţi, dar cu totul neschimbaţi, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-şi înjghebe mai bine rostul vieţii, căpătându-şi sau lăţindu-şi, liberându-şi de sarcine câmpiile. "Vrem pământ" se aude şi acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că ţeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privinţă, România întrece toate celelalte ţinuturi româneşti). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorinţă, impusă de nevoile fireşti ale vieţii, ţeranul de peste Prut nu mai are decât un simţ al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le desluşească în faţa lor, se împărtăşesc de acelaşi grai, cari li luminează mintea, li încălzeşte inima, li aduce lacrime în vârful genelor şi li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului şi jidovului. Fără şcoală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălţa pănă la gânduri de mândrie românească, de înţelegere iubitoare a legăturilor ce ţin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ţie samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la oraşe, unde în acelaşi văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufleteşte ca fraţii, ca tovarăşii cei buni şi nedezlipiţi ai aceluiaşi război, tinerii "moldoveni" ce au învăţat în şcolile mici şi mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii ruseşti revoluţionare, alături cu muscali cari au aceleaşi plete mari, aceiaşi ochi focoşi, aceleaşi amintiri de suferinţe şi acelaşi avânt de a răsturna vechea capişte a tiraniei, peştera apărătorilor şi ucigătorilor de oameni, şi, în sfârşit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea şi prigonirea rasei sale pribege oriunde şi oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mişcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creştinului de ispravă. Să se fi lăsat veştile despre oştenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng şi ele despre aceleaşi dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, şi nu mai pot răbda.
Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noştri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înţeles, să se fi vorbit ţeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea şi pe care, mai la urmă, dacă şi când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea şi el, ci mai ales despre sufletul şi toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un duşman despre boierul său, când e de acelaşi sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câştiga cu oarecare blândeţă, în numele frăţiei neamului, acest boier el însuşi. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul şi prin care am câştigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăşi din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din acelaşi neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.
Şi, stăruitor, necontenit, deşi în chip păzit, aşa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învăţat săteanul Basarabiei, şi nu numai el, cu gândul că mai sunt români şi aiurea şi să i se fi lămurit ce fel de viaţă în toate ramurile duc acei fraţi pe cari i-a răzleţit nenorocirea.
Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânţă pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa şi din care la vremea ei s-ar fi înălţat sămănături falnice.
Şi, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puţin decât foarte îndrăzneţele lucruri revoluţionare ce s-au spus, - atunci mai bine să fi aşteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit şi sigur, al dreptăţii.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 23.)