Ilarie Voronca - Balcon vechi

Merg pe sub acelaşi balcon vechi.
Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi, tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi, şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi.

Să nu deschizi fereastra şi nici să nu te-apleci. întrevăd toată deznădejdea cerului care se frânge.
În orice streaşină şi-n orice suflet viaţa plânge, şi pretutindeni vântul pune săruturi reci.

Totuşi, pe-aici, plopii au ascultat, când atâtea ţi-am spus, şi au repetat şi ei, ca un ecou, o chemare.
În ochii tăi mi-am înecat lebedele privirii ca-ntr-o mare, şi mi-am sângerat sufletul, asemeni unui cer în apus.

De atunci, zilele mi le-am dus pe umeri, ca o bătrână o gramadă de lemne, într-o pădure.
Şi fiecare amintire îmi apasă pieptul - dureroasă mână -şi-mi spintecă sufletul, ca pe-un trunchi, o secure.

De-aceea trage mai jos storurile triste şi nu te apleca.
Lasă-mă numai, spre balconul vechi, să-nalţ — iedera şi scara care coboară prin pomii rupţi, ca o perdea îmi va învălui rănile trupului, ca o mâhnire nouă.