Mircea Cărtărescu - Unde merge poetul gonit din cetate

Recitesc, de două luni încoace, cu o încîntare copilă­rească şi cu mîndria puţin absurdă şi dezinteresată pe care o ai cînd echipa ta favorită cîştigă un meci, pagini litera­re care par acum profetice. Cînd dădeam peste ele îna­inte de noua bornă zero din decembrie trecut, aveam o strîngere de inimă şi un gol în stomac ca la alunecarea pe un tobogan foarte abrupt. La cîte o aluzie politică mai tare, la cenaclu sau la teatru, „îngheţa" o sală întreagă. Dar şi în fotoliul tău din camera ta cu biblioteca ticsită, cu picturi frumoase pe pereţi, cu flori peste tot, cu pick-up şi magnetofon, cu maşină de scris pe birou, cu tot acest blindaj prin care nu trecea nimic din viforul de afară (aşa am supravieţuit cu toţii), şi în intimitatea micului apar­tament în care am fost atît de fericit uneori în ciuda ti­raniei, şi aici începeam să tremur de nervi citind „Demo­nii", citind despre Şigaliov, cel care, la şedinţa posedaţilor, vine cu un manuscris uriaş şi spune că acolo este totul: şigaliovismul, ca orice variantă a socialismului, porneş­te de la premisa libertăţii absolute ca să ajungă, fatalmen­te, la dictatura absolută. Nu există altă cale, subliniază încă o dată Şigaliov, cel care mi s-a părut întotdeauna cel mai demonic dintre demonii din roman. Marele Inchizi­tor din „Fraţii Karamazov" dezvăluie aceeaşi caracteris­tică a mişcărilor socialiste, cea care, de fapt, le deosebeşte de fascism: ipocrizia împinsă pînă la clivarea personali-, taţii, pînă la schizofrenie. Hitler nu face nici un secret din teoria spaţiului vital, a superiorităţii rasei ariene şi din persecutarea evreilor. Toate sînt expuse cinic, pe faţă. Ci­nismul socialist-stalinist e însă mai monstruos, pentru că el suprapune peste o lume agonică, mai amputată şi mai chinuită ca oricare alta, palatele de cristal ale unei utopii de cuvinte. Ceea ce e insuportabil în „noua societate", ştim cu toţii, nu sînt atît mizeria, frigul şi foamea, cît min­ciuna vîrîtă pe gît în fiecare secundă a vieţii tale, prăpastia între realitate şi ideologia înzorzonată a fericirii generale.
Cu aceeaşi bucurie recitesc şi „Moartea socialismului" de Croce, „Ferma animalelor" şi „1984" de Orwell, „451° Fahrenheit" de Bradbury, ultimele, ce-i drept, avînd în urmă experienţa stalinistă, despre dimensiunile tragice ale că­reia nu s-au ştiut însă prea multe detalii înainte de anii '50. Uite, îmi spun, că au fost şi minţi lucide, care au avut puterea de analiză necesară ca să urmărească pînă la con­secinţele ultime carcinomul comunist. Reducerea la ab­surd, pe hîrtie, a acestui sistem artificial, bazat pe pre­mise etice false, e o premoniţie sumbră a ceea ce s-a făcut pe scară largă, pe viu, de către alţii, începînd cu călăuzi­torul popoarelor şi continuînd cu copiile lui perfecte răs-pîndite în lume.
Ideea că tirania se naşte din democraţie este însă de origine platonică. Aici, în „Republica", precum într-un joc masochist, Socrate imaginează pentru prima dată „ce­tatea ideală", cea mai bună dintre lumile posibile. Ghet-to-ul socialist avânt la lettre se naşte astfel, deloc întîmplă-tor, la capătul unei splendide desfăşurări logice. Socrate ţine să fie consecvent cu sine şi să creeze o societate ba­zată exclusiv pe raţiune, aşa cum au făcut-o toţi utopiş­tii care i-au urmat. Fireşte că tocmai raţiunea, aplicată fi­inţei umane, duce la monstruozitate. în cetatea platonică guvernează filozofi care au dreptul să-şi mintă supuşii. Puterea ei e dată de un corp militar „de elită", îndoctri­nat ideologic, uşor asimilabil poliţiilor secrete din toate statele bazate pe doctrina socialistă. Fiinţa umană individuală este strict funcţională, exercitînd cîte o singură îndeletnicire. Infestarea ideologică a copiilor este începu­tă chiar din leagăn. Arta e cenzurată şi condamnată la stagnare. Din poezie se admit doar odele. Din epică, mi­turile moralizatoare. Din muzică se elimină orice înnoi­re de mod melodic, pentru că aceasta ar duce (extraor­dinară idee!) la tulburarea sufletului şi la schimbarea sistemului politic. Femeile sînt comune, copiii se cresc în comun, nici unul neştiind cine îi sînt părinţii.
S-a făcut mult caz de faptul că Socrate alungă din ce­tate Poetul. De fapt, poezia e, cum spuneam, prezentă, sub forma imnurilor şi odelor care preamăresc cetatea. Este o poezie aservită, deci, intereselor politice, aşa cum s-a practicat ea peste tot în „lagărul socialist". Ceea ce nu îşi găseşte locul cu nici un chip în lumea raţionaliza­tă este, de fapt, pluralismul vocilor. în „Discursul în roman", Bahtin arată limpede că plurivocalitatea specifică roma­nului (şi aş extinde această caracteristică la întregul lim­baj artistic) nu este posibilă decît în cadrul unui pluri-lingvism ideologic al societăţii. Arta fiind o formă de opoziţie la limbajele instituţionalizate (Bahtin nu poate decît să sugereze acest lucru, el însuşi trăind şi scriind în condiţii tragice), ea nu se poate dezvolta acolo unde exis­tă un singur discurs, dominant, al unei singure puteri. Scena refuzului de a primi Poetul în cetatea ideală — căci e respingere şi nu alungare — este revelatoare. Ea este pre­cedată de o discuţie despre imitaţie în artă, unde Socra­te se pronunţă pentru o artă-etalon, ce respectă nişte ca­noane impuse de ideologi şi are o finalitate etico-socială fără echivoc. El respinge imitaţia tuturor lucrurilor din natură, oricît de meşteşugit ar fi făcută. Periculoase, mai presus de orice, sînt considerate două lucruri: realismul unei arte care „imită" lumea aşa cum e şi nu cum ar tre­bui să fie în mod ideal, şi talentul în exercitarea acestei arte. O teribilă tulburare în faţa Adevărului şi a Frumo­sului este trăită de ideolog, care le îndepărtează cu teamă, ca pe nişte ispite: „Dacă, prin urmare, ne-ar sosi în cetate vreun bărbat în stare, prin iscusinţa sa, să se pre­schimbe în toate felurile şi să imite toate lucrurile şi dacă ar voi să ne arate creaţiile sale, noi am îngenunchea di­naintea lui ca dinaintea unui om divin, minunat şi plă­cut, dar i-am spune că un atare bărbat nu-şi află locul în cetatea noastră, nici nu-i este îngăduit să sosească aici. După ce i-am turna pe creştet ulei parfumat şi l-am în­cununa cu panglici de lînă, l-am trimite în altă cetate..." Ideologul, iată, se falsifică pe sine de dragul simetriei procustiene a Cetăţii. El este capabil să îşi dea seama de valoarea Poetului, de „divinitatea" artei sale. Dar, de dra­gul unei logici împinse pînă la absurd, el sacrifică însuşi Zeul, aşa cum Isus este alungat de Marele Inchizitor. Ide­ologul ne apare astfel drept un refulat, un frustrat, un—pînă la urmă, aşa cum am mai spus-o — masochist. Cetatea sa nu are fundaţii, neavînd un subconştient.
Încotro se va îndrepta însă Poetul, văzînd că nu-şi află locul în stupul cetăţii ideale? Cred că ar merita să-i ur­mărim traseul ulterior. Întorcînd spatele filozofilor-legiuitori, el îşi scutură praful de pe sandale şi scrutează ori­zontul. Patru cetăţi „imperfecte" se profilează pe cer. În prima, cea aristocratică, Poetul nu prea are ce căuta. Este cetatea faptei, a armelor, şi cînd armele vorbesc... în a doua cetate, stăpînită de o oligarhie plutocratică, artistul va decora sălile de bal, va inventa mecanisme uimitoare pentru ceremonii şi carnavaluri (un leu al cărui piept se deschide în faţa regelui, lăsînd să iasă o jerbă de tranda­firi: „o, Lionardo..."), va cînta după un paravan şi va în­china dulci sonete doamnelor influente. Nu, Poetul nu vrea să fie o slugă cu tain la bucătărie. În cetatea tiranică, stă­pînită de un autocrat (şi camuflată now-a-days sub dante­la de cuvinte a cetăţii ideale), artistul cade mai prejos de slugă, ajungînd măscărici şi complice al stăpînului. Aşa că, pînă la urmă, Poetul alege drumul care duce spre sin­gura cetate care îl va primi cu dragoste şi onoruri: ceta­tea democratică.

Fireşte, Platon, prin Socrate, vorbeşte ironic şi despre omul democratic şi societatea corespunzătoare, cu atît mai accentuat ironic cu cît acestea sînt cele mai susceptibile de a-i umbri utopia. Citind atent însă splendidele pagini despre esenţa democraţiei — de necrezut că au trecut peste două milenii de cînd sînt scrise — nu putem să nu obser­văm destul de prost camuflata simpatie pe care Socrate o are pentru aceasta. Metafora folosită pentru democra­ţie este pestriţul, caleidoscopicul: „Există sorţi ca aceas­ta să fie cea mai frumoasă dintre toate orînduirile! Căci precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apă­rea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi aceas­tă cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele." Poetul găseşte aici mediul său, libertatea de a „imita", cum spun anticii, toate formele, toate limbajele: „Mai întîi, aşadar, nu sînt ei liberi, iar cetatea nu este plină de libertate şi de îngăduinţa de a vorbi şi nu e cu putinţă în ea să faci ce pofteşti?" Haosul şi dezorientarea însă, avertizează Pla­ton, se pot ivi foarte uşor aici din exces de libertate: „Aşa­dar — am spus eu — el (omul democratic — n.n.) trăieşte zi de zi făcînd pe plac celei dintîi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punîndu-se la re­gim, ba face gimnastică, ba trîndăveşte şi nu se sinchi­seşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filozofia. Adesea însă, el se îndeletniceşte cu politica şi, luîndu-şi avînt, spune şi face ce se nimereşte... Viaţa sa nu ştie de ordine şi de necesitate, ci, numind un atare trai plăcut, slobod şi fericit, aşa vieţuieşte, de la început şi pînă la ca­păt."
Acest trai hedonic, edenic, îl înspăimîntă pe Socra­te în măsura în care ar duce la dispariţia legii morale. Ma­rele pericol nu este însă acesta, ci consecinţa politică a hedonismului democratic. Ideea egalităţii părintelui cu fiul, a metecului cu cetăţeanul, a dascălului cu şcolarii duce la anarhie. Oamenii devin nişte vicioşi ai libertăţii şi nu se mai preocupă de nimic altceva. Profitînd de ha­osul din cetate, un singur om poate prelua cu uşurinţă întreaga putere. În aceste condiţii, Socrate conchide trium­fător: „E probabil deci — am spus eu — că tirania nu se înjghebează din alt regim politic decît din democraţie, din suprema libertate ivindu-se cea mai cuprinzătoare şi mai desăvîrşită robie."
Şi iată, aproape literal, şigaliovismul. O democraţie adevărată nu va cădea însă niciodată în anarhie, întrucît, conştientă de acest pericol, îşi va crea mecanisme capabile să împiedice posibilitatea degene­rării puterii şi alunecării către dictatură. Atena însăşi avea aceste mecanisme şi le folosea, lucru pe care Socrate îl trece cu vederea cînd descrie, şarjat, societatea democra­tică.
Poetul nu trebuie să devină, chiar în condiţiile de­mocraţiei, doar o rotiţă (adusă sau nu în prim-plan ca vedetă) a uriaşului sistem Show-Biz, oricât de plătită, cu bani şi glorie, ar fi arta lui — şi doar o democraţie îi poate da aceşti bani şi această glorie —, ci are datoria să devină şi o conştiinţă, un om activ şi influent în societate. Acest lu­cru face parte din mecanismul de apărare de care vorbeam, şi care nu funcţionează doar la nivel legislativ. Într-adevăr, artistul, în lumea democratică, este şi un exorcist al răului, un anti-totalitarist, un participant la acea înţelepciune colec­tivă în afara căreia libertatea nu poate exista.



Caiete critice, revistă lunară de critică, teorie şi informaţie literară, Nr. 1 , 1990
1990