Ion Heliade Rădulescu - Serafimul şi heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului

Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!

  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zâmbirea,
  Fața ta e blândețea,
  Ca pieptu-ți nu e crinul;
  Dragoste ți-e privirea,
  Totul ești frumusețea.

  Ființa-ți luminează,
  Mărirea te-nconjoară,
  Liniștea te-nsoțește:
  Pasu-ți de naintează,
  Slava-mprejuru-ți zboară,
  Preajma-ți pace vestește.

  Frumos serafim! îmi place
  La tine a mă uita,
  În ochii tăi a căta;
  Lumina lor este lină!
  În ochi-mi izbește plină
  Blânda lor, senina pace.

  Tu mă înveți cântarea,
  Tu îmi însufli pieptul,
  Tu îmi arăți cărarea
  Care merge d-a dreptul
  La fiica armoniei.

  Lira ta e cerească,
  Glasul ei m-aripează,
  Ființa-mi pământească
  În zborul său cutează
  La scaunul veciei.

Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește;
Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară
Din soare se repede, din lună strălucește,
După pământ se nalță, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată.
Cu glasul conștiinței el înainte-mi merge,
Blând, dulce, vesel; ș-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoși îți sunt ochii! frumoasă ți-e fața!
Frumos îți e zborul, o, înger ceresc!
Și de-mi este dragă, de-mi place viața,
E d-ast sfânt nesațiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta ființă!
Fața ta să-mi râză până la mormânt,
Ochii-ți să-mi aprinză supusa-mi credință,
Lumina-ți lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,
Când la judecată mă voi arăta
(Momente ce omul le simte mai grele),
Tu ș-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

 * * *

Războinice, viteze, heruvim înfocate,
Împlinitor prea strașnic urgiilor cerești!

  Repede înger!

Ochii tăi scânteiază,
Brațul tău e puterea,
Sabia-ți flăcărează,
Cruntă îți e vederea,

Fața ta e fior!

În urmă-ți e dreptate,
În preajmă-ți strășnicia;
Glasul tău mă străbate,
Totul ești vitejia

Și fulger arzător!

Heruvim! mă-nfiorează
Înmulțita ta vedere,
Mulții tăi ochi priveghează
Ca singura prevedere.

Eu te văz, și mă sfiesc.

Inima-mi nu te uraște,
Tremură l-a ta ivire
Și-n adâncul ei se naște
O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!

Eu văz în tine pe-mplinitorul
Acelei drepte urgii cerești,
Eu văz în tine pe păzitorul
Vechii răstriște cei strămoșești.

Astfel al lumii bătrânul Tată
Din pomul vieții c-a cutezat,
L-a fericirii poartă-ncuiată
Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi oprești raiul, mi-aduci aminte
A mea greșeală, și mă-ngrozesc!
Limba ta tace, n-auz cuvinte,
Dar îți ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,
Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,
Când focul șerpuiește d-a lungul în tărie
Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,
Când undele-i muginde se nalță spumegând,
Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată
Pe fieșcare stâncă te vede ­ amenințând.

Și când fumegă munții, vulcanul când turbează,
Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,
Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,
Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ș-amenință viața,
În orice loc de groază, acolo te zăresc:
Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața!
Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

  Viforul bubuie, zboară,
  Crivățul vâjâie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
    Cu cugetul când vii.

  Grindina bate, rănește,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcnește,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, cosește
    Osânda tu când ții.

Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,
Nu îmi ierta vina câtuși de puțin;
În a mea viață tu mă îndreptează
Când fapte și gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate
Și când vei da semnul, o, drept heruvim,
Atunci ți-adu-aminte că tu ești un frate
Cu-al meu blând și dulce, frumos serafim.

  1833