Cezar Baltag - Naşterea

Cine se răstignește pe sine
în nașterea sa?

Ochii bat lumile,
Ochii treieră lumile.
Lăcuste de ploaie uscată
forfotesc în hazard.

Mă dau spre lumina
lumilor
și voi avea umbra
și ochiul va arde văzând
și urechea va fi vinovată de sunete.

Iată trec pragul ființei
și ca lupii ce tabără prada
sar asupra mea simțurile.
Iată îmbrac incendiul
cărnii mele
și respirația mă tese
cu o suveică de zgomot, nimicitoare
intre a fi și a nu fi.
Lumina depune cenușa
și zgura de argint
în auz,
ochiul arde văzând,
urechea e vinovata de sunete.

Durere din durere. Nicăieri adevărat
din nicăieri adevărat.
Născut iar nu făcut. Și ca un orb de mână
în lume petrecut.

Totul e moara a totului,
totul e capcana a totului,
ca șarpele incolăcit pe coasă
astfel
vin eu din tânărul
meu mormânt.

Zei foame primiți-mă. Jertfa supremă
sunt eu
în trupul acesta.