lui Dinu Radu Golescu
I
D-a
stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca
laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile
uşei - curate ca un pahar; prispa din faţă - lipită cu pământ galben; pe
creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţie, la fitece bătaie de vânt,
două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea,
îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la
pământ pe patru tălpoaie groase.
Ăst cămin fusese odinioară cu
rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata
Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu
gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.
Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.
De
câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile
mari, dar pline de sărăcie şi de pustiu... Nu cerea de pomană... da' şi
viaţa de azi până mâine viaţă e, or foc?
Doi juncănaşi, o vacă,
doi cârlani, zece oi ş-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care
alt'dată ţineau opt perechi de boi ungureşti, şase vaci cu ugerul cât
căldarea, nouă cai iuţi ş-o turmă de oi, ce umplea valea râului de
behăit când coborau dinspre munte.
II
E începutul lui decemvrie.
A
dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă,
ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. Muşcelele
dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini
fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. Vuiet surd
să încovoaie pe după dealuri şi să pierde în văi adânci. Cerul e ca
leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre
păduri. Viscolul să înteţeşte. Vârtejele trec dintr-un colnic
într-altul. Şi amurgul sărei se întinde ca un zăbranic sur.
Râul
Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul
vântului, şi izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de
meterezele podului.
Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lăţimea unei lopeţi.
Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie.
Lumini
gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile câtorva case. Vremea rea a
amorţit satul, îndeobşte zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roşu hămăie
răguşit doi dulăi de câini.
În cârciumă e arababură mare. Firitiseală nepomenită ţine nea Nicola Grecul, cu fruntaşii satului, de ziua sa.
O dată pe an e Sf. Niculae.
În uşa prăvăliei stă un ţăran nalt, spătos, cu faţa conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, râde şi îndrugă singur.
-
Aşa e omul... un ciocan, încă unul ş-al treilea, până ajungi la
tinichea... d-acolo-ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, parcă torni
într-o pârnaie... Dar Sanda ce-o să zică... că mi-a dat Sfântul muiere
harnică, dar rea, topenia pământului!...
Înlăuntru s-aud ciocneli
de pahare, buşeli de călcâie şi zbârnâitul otova al cobzarului. Trăgeau
chindia de curgea ţărâna din pod. Apoi, când să mai muia jocul, numai
ce-i auzeai pe toţi, care mai de care:
- Hai să ne fie de bine, nea Nicola... La mulţi ani cu spor şi sănătate... Cinstit socru mare...
- Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrânit calea bisericii...
- Mai trage-i, părinţele, o leturghie...
- Să te văz, logofete, care pe care...
Fitecine
cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alţii obide. Unii abia aşteaptă
Ignatul să-şi taie grăsunul cât malul, alţii abia au mălai de gură. Că
cine a făcut lumea, cu deşertăciunile ei, la unii tună şi fulgeră, iar
pe alţii îi înbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci.
III
Aşa
înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic,
bogat putred, să răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe când mama
Stanca Kivuleasa stă mâhnită la gura sobei, mângâindu-şi odorul pe
obraji. Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sei.
Odaia e
deretecată de ţi-e drag să te uiţi la ea. Pe pat o scoarţă aleasă în fel
de fel de migălituri. Pernele, cu feţe de cuadrilat. Pe lacra de sub
icoane, două plapămi groase.
Spre răsărit, trei icoane muscăleşti,
roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de
apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât
despre sf. Gheorghe, călare p-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară
şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celâlalt. Mai jos de icoane
arde candela.
Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de
busuioc şi siminoc, din Vinerea Patimelor, strâns legate în vlăstar de
salcie de la Florii.
Focul pâlpâie. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus.
Şi
Sultănica dăschide repede nişte ochi ca pruna de mari. Şi mama Stanca,
ferind-o de scântei, îi zice încetinel: "Dormi puiul mamii, dormi!"
Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrămi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreţi gura.
Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc-ar fi
zugrăvit: alb şi cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoşi
de pică, dar când îi încruntă, te sperie ca-ntunericul. Părul lins, cu
unde albăstrui. Să poartă cu tâmple. Aşa a apucat de la mă-sa, şi mă-sa
de la mă-sa, obicei adus de pe obârşia Ialomiţei, unde nu se ştia de
creţuri şi colţişori.
Sultănichii îi este dragă curăţenia ca
lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprâncenile trase ca din condei şi
buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de
lumânare.
Când merge, saltă puţin şi se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge.
Multe capete a sucit. Mulţi ochi au jinduit-o.
În horă fură toate privirile, şi ea s-aprinde d-ai crede că se topeşte.
Şi
ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşe de borangic, galbenă ca spicul
şi subţire ca pânza păiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca
poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală.
Să
crape de căldură, nu-şi sumete mânicuţele în faţa flăcăilor. Să se
îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului?
Nu scrie la dânsa aşa ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o
brânduşe în păr, ori cu doi-trei didiţei între betele ce-i încolăcesc
mijlocul de patru ori.
La şezători s-a dus o singură dată de când e
fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti: "Cui îi arde de
zbenguit e săritoare pentru aşa treabă". Că până se coace dovleacul în
sobă, câţiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de
le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or năframa,
şi duminica, la horă, până să li le dea, le snopesc o toană pe după
şura din spatele hanului. Unii mai împeliţaţi numai ce-i auzi: "Sări,
cutăriţă, de suflă în ăl foc!" Şi când biata fată stă-n genuchi, suflând
din băirile inimii, odată îi dă brânci şi cade pe spate.
Sultănica
e leită-poleită răposatului. Când se aprinde, nu te poţi apropia cale
d-o poştie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De să mânie, nu mai
vede înaintea ochilor.
Într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce
i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănânce din
zori până la amurg şi n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de
osteneală. A dus-o biata bătrână mai mult moartă decât vie acasă. A doua
zi, când s-a desmeticit ş-a văzut pe mama Stanca la capul ei, galbenă
ca turta de ceară, cu părul alb şi ciufulit, cu ochii traşi de durere, a
sărit la gâtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute şi
p-o parte şi pe alta, pân-a podidit-o un plâns d-a muiat un ştergar
întreg-întreguleţ.
Unele mai isteţe din sat au împrăştiat zvonul că ar cam suferi de vrun farmec.
De
harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila!
Sare din vârful stogului şi cade ca un fulg. În argea nu i se văd
mâinile. Când toarce, mănâncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai
curat. Când Ioniţă Rotarul, om chipeş şi hazlâu, s-a încercat s-o
sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul
flăcăimii, i-a strigat:
- Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele!
IV
Ce punea satul în nedumirire, şi mai vârtos p-ale ce cată nod în papură, e când apucă lumea în cap şi trece nouă hotare.
Numai
ce-o vezi, la răvărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fâneaţă.
Galbenă, cu cearcâne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, şi să
opreşte la vrun deal, la vrun părâu. Ascultă neclintită un ceas, două.
Vântul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura petricelele din matcă şi le
sună ca pe nişte zurgălii auzite din depărtare.
Apoi culege flori
şi le azvârlă, până ce i se aprind obrajii şi să trezeşte ca dintr-un
somn adânc. Ochii îi sclipesc ca oţelul învârtit la soare.
Joiţa
Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea
din creştetul muşcelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei,
privind, ca dusă de pe lume, la roşeaţa apusului.
Obosită de
gânduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gât, cu
gura friptă de sete. Şi de întâlnea vrun izvor, bea până i se oprea
răsuflarea. Apoi, făcând mâinele căldăruşe, le umplea cu apă rece ca
gheaţa şi limpede ca diamantul, pe care ş-o arunca în obraji.
Da' să te ferească Cel-de-sus de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi!
N-avea
să scoaţă capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, ş-ar fi
dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele.
Câte-n lună şi-n soare-i scorneau.
- Sultănica, frumoasă? Aida-de!
Mai bine îşi pune gâtul pe tăietor Ilinca, ciupita de vărsat.
-
E o fudulă, o luată din Iele, n-are toate sâmbetele. Când umblă,
calcă-n străchini. Numai nevastă ca toate nevestele n-o să fie Sultana
aia, zicea la fântână, la horă, la şezători fata Ciauşului. Ce are neica
de nu i-a primit peţitul? Au nu e voinic? Or e beţiv, stricător de
case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? He, he, fata proastă şi
ţâfnoasă dă norocului cu piciorul. Da' de, om sărac şi cu nasul în
sus... Ştie Dumnezeu ce face!
Şi flăcăii, mai toţi, o luaseră în nume de rău. Nu, că de ce să fie
aşa de mută? De ce să fugă de toţi parc-ar fi râioşi? O fată mare se mai
lasă ba la un sărutat - că d-aia are gură dulce - ba la un giugiulit -
că d-aia are sân cu drăgănele. Şi ştii, cum e omul, din una într-alta,
se îngroaşe gluma, şi căpătuiala vine, că moş popa ce-aşteaptă? Să
dezlege dorul după pofta inimii. Altfel cântă cucul pe fată bătrână şi
rămâne moşoroi fără soboli.
V
S-auzea, în depărtare, chiuit de danţ şi pocnete de pistol la nea Nicola Grecul.
Vântul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamii Stanchii.
Sultănica
ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrână. O cuprinse pe după
gât cu braţele rumenite de dogoarea focului şi privi lung în chipul
ofilit al bătrânii.
Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap şi multe prin inimă când grecoteiul se desfăta.
- Mamă, mamă, grăi bătrâna, moş popa, când spune din
Vanghelie,
cică să rabzi şi iar să rabzi... Aşa e, părinţele... aşa e... că
Mieluşelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie şi răsticnire... Dar când
mă gândesc la răposatul ş-auz chiuitul caţaonului, mă podidesc
lacrămile, Sultănica mamii, şi blestem din suflet, doară de l-o ajunge
mânia Domnului!
Sultănica strânse vătraiul de-i zbârnâi în mână.
-
Nu mai pot, grăi iar bătrâna, nu mai pot să-mi târăsc zilele, când mă
uit la tine şi nu ştiu pe ce mâni o să cazi... Aveam şi noi, pe vremea
Kivului, rod şi vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu
mai încăpea de vite şi lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Şi ce te
pomeneai că se aruncau pe răsfăţ. Rupeau pământul cu fuga, de la un
gard la altul, cu coada în sus, cletănată ca o măciucă. Şase argaţi nu
le da de cap până nu se potoleau de bunăvoie şi nu cătau spre obor, dând
din cap şi băgând limba şi p-o nare, şi pe alta. Bietul tat-tău se uita
mândru la bogăţia lui cinstită. Parcă-l văz, c-o mână în şerparu-i
civit, alergând de colo-colo. Ce hărnicie de om! Tot satul nu-i ţinea
piept. Când punea mâna pe plug, trosneau coarnele. Când da cu sapa,
intra cu muchie cu tot. Coasa în mânele lui rădea ca briciul. Tu erai
mică şi nebunatică. Cum te zărea că-i ieşi înainte, cu mănuşiţele pline
de noroi, creştea inima în el şi se topea d-a-n picioarele.
- Bietul tata!...
Focul pâlpâia în gura sobei. Muşcelele alburii abia se mai zăreau prin geamuri.
-
În toiul verii, îndată ce venea rupt de osteneală, ne ospătam bine,
apoi ne odihneam pe prispă. Pe tine te-aşeza ca p-o laiţă pe genuchi, şi
te juca, şi spunea, şi râdea, şi tu-i băgai mâna în barbă. Uite aşa
ne-apuca miezul nopţii. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ş-acum
glasul lui: "Să mai stăm, fă Stancă, fă, că parcă mă-ngraş când mă uit
la voi!" Era rai, nu viaţă, până să pripăşi, ca pomojnic, pe plaiurile
noastre, iuda de caţaon. Şi-a sosit într-un ceas rău. Lăcuste erau,
secetă era, vitele boleau şi mureau p-un capăt. Dar ce să mai îndrug
Sultănica mamii... Într-un an, a făcut ce-a făcut, lipitoarea, l-a băgat
în judecăţi şi l-a lăsat sărac lipit. Kivu era iute ş-avea ş-un beteşug
de tuse. S-a luat la contră şi, de mâhnire, s-a-nbolnăvit. Când ş-a dat
sufletul, mă strângea de mâni ca c-un cleşte şi te chema, ars d-un foc
nestins. "Încă doi ani... Să nu vă las pe drumuri"... a zis şi i-am
închis ochii.
Pe mama Stanca o podidiseră lacrămile; curgeau
picături mari pe vatra de cărămizi calde, şi de unde cădeau se ridicau
aburi înghiţiţi de gura sobei.
- Nu mai plânge, mamă, zise Sultănica sărind în sus. Îi dau foc... să arză ca şoarecii... Doar nu s-au stins toţi ai Kivului!
Mama
Stanca îngheţă văzând pe Sultănica năprasnică la corp şi cu ochii ca
doi cărbuni aprinşi. După câteva clipiri dese, zise cu mare evlavie:
- Fă-ţi cruce, fata mea, fă-ţi cruce, avuseşi un gând rău... Necuratul a trecut pe lângă noi...
Bătrâna şopti de trei ori, plecând fruntea în jos: "Numele Tatălui, ş-al Fiului, ş-al Sfântului Duh, amin".
Se
liniştiră. Sultănica aruncă o buturugă în sobă. Bătrâna turnă untdelemn
în candelă şi-şi şterse pe frunte deştile atinse de paharul ce ardea la
sfintele icoane.
- Am să-ţi fac o rugăciune, mamă. Iacă, astăzi
fuse S-tul Niculae, vreau şi eu să-ncerc mila cerului. Să stau la
privighere până la cântatul cocoşilor d-a treia oară. Poate să ne arunce
cuviosul Niculae vro pungă cu bani, că văduva din carte avea trei fete,
şi pe câtetrele le-a căpătuit...
Mama Stanca, cu tot amarul de care era covârşită, zâmbi.
-
De, maică, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia şi Milostivul nu mai
face minuni. Ei, odinioară a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O
să ne apuce judecata d-apoi... O să plouă foc şi pucioasă... Şi îngerii
Atotţiitorului vor buciuma: "Sculaţi, morţi, din morminte!... " Domnul
ş-a întors faţa de la noi, păcătoşii...
- Să-mi încerc şi eu norocul...
- Bine, Sultănico, fie ş-aşa, răspunse Kivuleasa şi, făcând trei cruci căpătâiului, să vârî în plapămă.
Mama Stanca sforăia dusă. Din vreme în vreme ofta, înghiţind în sec.
VI
Fitece oftare, năbuşită în plapămă, sugruma pe Sultănica. Gândul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumeşti.
Cine pe lume a scăpat de chinul din care izvorăşte omenirea cu bunele şi relele ei? Toţi trec p-acolo, oricât s-ar ruşina.
Sultănica
rătăcea ca o umbră, nu de vrun farmec; ci, când e să te biruie
dragostea, să te pui în cruciş şi-n curmeziş, să te tai şi să presari
sare pe crestături, spuză să pui pe pept, tot degeaba. Toate durerile
trupului le uiţi pe lângă focul dragostii, de este foc cu adevărat. Şi
aşa fusese să fie cu Sultănica, că nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu
lopata şi trece prin toate şi buture de rovină rămâne: bâzâie fără să
ia foc.
Că după cum simţea Sultănica... de s-ar fi vârât în gaură
de şarpe şi s-ar fi dat vântului turbat... era ceva din altul în ea...
un chip... nişte ochi... un sărutat ce-o tot săruta în acelaşi loc... şi
o fura, şi o ducea, legată-ferecată, acolo unde numai focşorul ei
ştia... Se prăpădea după Drăgan Căprarul.
VII
Căprarul,
scăpat de militărie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinţi,
scoase apă din piatră şi ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat.
Unii îl făceau, nu e vorbă, pişicher, papugiu de Bucureşti, dar cum
ziceau alţii, din prietenii lui: "Aşa e moara trândavilor. Căţăie, că nu
ţine parale. Până o pune Căprarul mâna în chica vrunuia, să-i facă
morişcă de vânt."
Cârdăşia lui erau din flăcăi de muncă ca Voicu
Ciauşului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ioniţă
Rotarul şi alţii. Nu-l vedeai umblând pe două cărări. Rămânea p-oricine
la prinsori. Prindea armăsarul din herghelie cu dinţii de nările
nasului.
Frumos, chipeş, avea o uitătură vie şi cam ascunsă, de
nu-l ghiceai ce-ar vrea şi ce n-ar vrea. Mustăţi negre şi dese. De le
netezea, pleca puţin capul şi p-o mână, şi pe alta. Cămaşa pe el, ca
floarea. Căciula ţurcănească, trântită p-o ureche, îl prindea ca p-un
haiduc.
Era vesel şi glumeţ.
Dar de prin priar se schimbă Drăgan al nostru.
Începu
să dea târcoale Sultănichii. Când îl cătai, de era şi Sultănica la
horă, el sta doparte mâhnit, privea galeş, răsucind vrun pai în mână.
D-o
întâlnea la adăpatul vitelor, i-ajuta cu dragă inimă, apoi întreba
încetinel de mama Stanca. Şi când zicea "mama", i se lipeau buzele, ca
unse cu miere. De-i ajuta să puie în spinare cobiliţa cu cofele, să n-o
fi atins de mână, că pleca ochii în jos ruşinat.
Azi aşa, mâne
aşa, că Sultănica, când prinse de veste, i se păru aşa de veche treabă,
că d-ar fi fost de când lumea ar fi fost mai de curând.
I se făcu frică.
Ba să hotărî să nu mai dea ochii cu dânsul.
Trei săptămâni îl ocoli, şi fură trei veacuri.
Într-o
zi o luă razna p-un piept de muşcel, fără să ştie încotro. Fânul îi
trecea de mijloc. Arşiţa începuse de dimineaţă. Cântau păsările de te
slăveau. Lăcustele zbârnâiau şi tot a bine ş-a duios spuneau şi ele.
Florile îţi luau ochii şi te-adormeau cu mirosul.
Sultănica căta
alinare, şi, în deşert, alinare nu găsea. Toate o munceau s-o răpuie. Că
d-o supunea frământarea, d-o muia dorul şi sângele de-i năvălea în
colcote la cap, să trântea cu faţa la pământ şi săruta florile, până ce o
piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deşteaptă să fie.
Şi
simţea în astă zi de pribegie o nedomirire, că suia către culmea
dealului, fără să-i pese de ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele ca
un herăstrău. Plaiul, cu podoaba lui, o ameţea într-un vârtej de
întristare.
Când ajunse în vârf, pământul i se învârti supt tălpi;
mintea i se clătină de spaima ce te cuprinde când te prăbuşeşti într-o
vultoare... La umbra unui păducel, Drăgan sta p-un buture de stejar.
Drăgan
aruncă ghioaca cu care bătea păişul, răsturnă o tivgă cu lapte bătut şi
strigă ca scos din fire: "Sultănico, mă prăpădeşti!"
Cum, ce fel, de ce... să treziră strângându-se în braţe, că braţele le curma trupul.
Din acest ceas se întâlneau pe ascuns de lume.
Sultănica bolea. Nu adormea decât despre ziuă. Vise urâte îi turburau odihna.
VIII
Ş-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba să se vază.
Mama Stanca dormea.
Sultănica
suflă în văpaiţă şi căzu la icoane. Galbenă ca turta de ceară, dă să se
roage, şi nu poate să-şi adune gândurile risipite. O sudoare rece îi
brobonă fruntea. Îşi acoperi faţa cu amândouă mânele. Socotise că
icoanele s-au cletinat, voind să se întoarcă de la dânsa.
Încet-încet, ca o stafie, să târî până la gura sobei. La lumina focului parcă murise şi înviase.
"Înşel
pe mama, necinstesc curatele sale bătrâneţi, înşel cele sfinte!"
Dodată, lumina ochilor îi scăpără. Gura sobei se lărgeşte, buzele-i de
pământ se roşesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur; flăcările
sunt limbi de foc ce să răsucesc şi se desfăc; duduitul dinlăuntru să
porneşte ca un potop de jale.
Sultănichii, privind la vâlvătăile din sobă, i să păruse c-a văzut gura şi muncile Iadului.
Speriată,
se repezi din nou la icoane şi dădu-n genuchi. Să rugă, mormăi:
"Împărate ceresc, mângâietorule... " Îndurarea să coborî pe chipul ei.
Vedeniile o părăsiră. Faţa i să lumină şi căzu cu fruntea la pământ.
Şi de ce mila de sus să n-o ajute? Nu s-a grijit la Paşte şi la
Crăciun? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie? Şi
dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu
flăcăii, şi unele neveste să dau afund cu târgoveţii, şi tot bine, tot
vesele, tot zile albe duc?
Ispita ei e mai afară din cale? Un sărutat o arde trei zile şi fitece bălărie o ameninţă s-o dea de gol satului.
După
ce vede pe Drăgan, vestmintele o doboară ca nişte piei de plumb. Îndată
ce scapă din braţele lui, e ceva care o încinge şi-i zdrobeşte oasele.
N-o să-i mai vie minte la cap. D-ar fi de ţâţă, şi tot n-ar fi aşa de
proastă şi de capie. Vezi bine... nu se poate... Ce e de la ea nu e...
nu e după cum vrea, ci după cum îi e scris să vrea... Cine ne-a dat
inima să nu ne fi înfipt dorul şi dragostea în ea...
Sultănica strânse pumnii de-i trosniră deştele.
În uşa tinzii să auzi ciocănind încetişor.
Sultănica
abia-şi stăpâni răsuflarea. Îşi netezi părul. Îşi aşeză fusta înaintea
icoanelor. Vru să meargă şi se cletenă. Îi amorţise un picior. Apoi ieşi
în vârful degetelor, aruncând o căutătură speriată. Trăsese zăvorul
prea repede.
Mama Stanca doarme învârtindu-se şi p-o parte, şi pe
alta. Chipul ei, zbârcit, uscat şi luminat de candelă, parc-ar fi chip
de moaşte. Visează... Ar voi să scape de vro primejdie... Se-ntunecă...
IX
Se
crapă de ziuă. O făşie de lumină, ca un brâu de argint, se întinde spre
soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare şi ogrăzile
sunt albe de zăpadă.
Sultănica gâfuie, scoţând, pe gură şi pe nas,
aburi groşi ce-i cărunţesc părul şi genele. Picioarele i să scofundă
până la glezne. Nasul ei e roşu-vânăt. Lacrămile i-au îngheţat pe obraz.
Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute şi cade. Să scoală repede şi
iarăşi cade.
Speriată, priveşte în toate părţile. Să tăiase în gheaţă. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă.
Un vânt uşor scutură, din rămurile pomilor, o puzderie de ninsoare.
Sultănica
apucă o pârtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub paşii
ei pripiţi. În dreptul morarului, pune capu-n pământ, furişând o
uitătură numai cu coada ochilor.
Un mârâit de câine o face să
tresară ş-un ţipăt de gâscan i-aruncă inima din loc. Îşi încordează
puterile ş-o rupe la fugă. Case, plute bătrâne, troieni cât dealurile,
ogrăzi de pruni, toate fug şi s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece
podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleieşti cu
aur.
A ajuns acasă. Lăbuş, câinele curţei, cu păr ca de lup, începe a lătra ş-a se gudura pe lângă dânsa.
Sultănica pune mâna pe clanţă, dar nu îndrăzneşte nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger.
Pielea degetelor i se prinse de clanţă.
-
O nălucă, mamă, a sfântului Niculae m-a făcut să alerg, să caz,
ţiindu-mă întruna după acel moş cu barba albă, în sfintele odăjdii...
Bătrâna,
cu frica Domnului în sân, crezu. Să sperie văzându-şi fata sângerată.
Îi legă mâna în cârpe curate. Nu ştia ce să mai facă ca s-o oprească din
plâns.
Atât odor mai are Stanca. Atâta nădejde. În faţa ei vede
pe Kivu, vede belşugul d-odinioară, zilele senine şi nopţile petrecute
pe prispă afară. În faţa ei vede căminu-i cum era când era. O durere d-a
Sultănichii îi curmă viaţa ce abea se mai ţine într-o aţă. Un dar, o
înduioşare, când se zugrăveşte în chipul fetei, face pe bătrâna, deşi
veştejită şi uscată ca o frunză de brumar, să-şi învieze în adâncul ei
ceea ce a simţit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiaşi dată.
D-ar
fi după gândul ei, Sultănica, "plăpândă şi frumoasă ca o cocoană", ar
trebui să fie şi mai şi decât nevasta arendaşului. I-ar da caleşti cu
telegari, poştalioane cu opt cai bidivii şi câte-n lună şi-n soare. Da'
s-ar robi turcilor, numai s-o ştie bine. Şi când să gândeşte că nu poate
nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de
pereţi, să intre în pământ de vie.
- Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetii pe peptul ei măluros şi mort.
Sultănica
sughiţă. Pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două pete ca nişte
nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuţite, scăpate din umezeala
ochilor, trec prin geamuri şi să îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai
mare ca de obicei, mai răsfrântă. Buzele, aprinse, le simte calde de
sărutări. Sfârcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit supt marama ce
cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjiţele opincelor, dezlegate. Se
pipăie. Îşi încheie cămaşa la gât. Clipeşte zorit. Ş-ascunde ochii în
umărul osos al mamei Stanchii.
Dacă ar putea să se arunce la
picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile şi să mărturisească tot...! Dacă
s-ar arunca în râu...? Dac-ar lua lumea în cap şi ş-ar perde de urmă...?
- Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetei pe peptul ei măluros şi mort.
Pe
Sultănica o tăie această mângâiere curată. Sări din braţele mă-sei şi
s-aruncă în pat, cu faţa într-o pernă, coprinsă d-o jale cu lacrămi cari
ard pe unde pică.
X
Drăgan Căprarul câştigase rămăşagul cu Ion
al Ciauşului că va veni de hac Sultănichii. Un junc mai mult şi fala
flăcăilor. Cum o să-şi răsucească mustaţa de grozav printre tineret! O
să calce din pod. Câtă-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o
să-l mai încapă locul! Leicuţei i-a făcut răvaş de drum. Bărbaţi sunt şi
pentru cele sărace. Fiecare cu norocul ei. Dacă i-a plăcut, a vrut. Şi
ce, nu e tot ea? Multe a văzut, multe a prefirat el prin ăl Bucureşti!
Doară n-a tăiat câinilor frunză! Sporăvăia, la cazarmă, Negoţoi,
vistavoiul, şi de cocoana d-lui maior. Că n-o să cază el, Căprarul, în
patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bătaie i-a tras ţiitoarea! A
doua zi, la "rivizie", era cu ochii ca fundul căldării.
Olio-lio!
greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan.
Pentru o cotoroanţă ş-o pitpalacă, un pumn, şi le-a luat mirul!...
XI
Mitrana
Tălugă a Ţuţuenilor are şezătoare, nu glumă! Două lumânări de seu ard
p-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e
chip să ai la şezătoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului.
Fitece
nevastă tinerică, fitece fată mare ş-au făcut poala maldăr de fuioare.
Da' mai încurcă lumea câteva fetişcane ce nu s-au prins în horă şi li se
scurg ochii să fie şi ele printre cele mari.
Fusele zbârnăie
alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roşii, cu ochii ca două
scântei, sare de la un fus la altul şi parcă le cântăreşte în labele
lui neastâmpărate. Doi copilaşi, cu chica ciuf, aşteaptă să scoaţă daica
Mitrana cartofii din spuză şi dovleacul din căldare. Şi să tot şterg la
nas când le vin aburi dulci cu miros de godină.
- Aşa, soro, zise
Ciauşanca, a început să cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o
gândurile, c-o s-o ia Drăgan... E împeliţat Căprarul, nu-i dai de fund.
Cu rămăşagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras.
- Iată colo,
strigă Mitrana, de umplu casa, fitece pasăre măiastră îşi găseşte
vânătorul. Măcar de ş-ar clădi cuibul în clopotniţă ori sub streaşina
primăriei, tot o să cânte, că nu se poate:
Dar un hoţ de vânător
Smulse trei fire de păr,
Le făcu un lăţişor
Şi mi-l puse de picior.
- De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cică şi vânătorul îi zice măiestrei:
Cântă-ţi, puică, cântecul
Că mi-e drag ca sufletul.
Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare...
Marica
e un boboc de fată. Cam puţintică, dar ce să-i faci, când omul e
nurliu, duce ziua după el. Marica, de râde, ţi-arată două şiruleţe de
mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, şi să
strecoară printre surate ca un prichindel. Şi gluma cu glumă bate şi
spune basmele şi snoavele bătrâneşti cu atâta limbuţie, că parc-ar citi
pe slove.
Mitrana simţi cuvintele Marichii ca şi cum o piersicase
cu urzici. Tuşi, cântă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de
mezelic, cum se cuvenea după bunele datini.
Safta lui nea Ghiţă aduse iar vorba:
- O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste şi pe Sultănica! Obraz smerit, suflet ascuns...
Nu sfârşi cuvântul, şi Catrina Pârvuleasa şopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte:
-
Uite, soro, ce ţi-e omul! Auzi colo la Safta... Şi ea are un copil ce
face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritişului cu nea
Ghiţă. În curând o să aibă doi, şi, de, se cam zic multe... Altfel, nea
Ghiţă e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei?... Până nu vede, nu
crede... dacă o crede ş-atunci...
- Şi eu, lele Saftă, grăi
Ilinca Ciupita, şi eu dam cu gândul că Sultănica n-o să sfârşească cu
bine. Acum să-şi mute gândul la moşii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice
din gunoi. Mai bine să-şi lege o piatră de moară de gât şi să s-arunce
în râu decât să-şi târască zilele încărcate de aşa păcat...
- Nu
spui eu, Miră, şopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur şi
prin dârmon pe Sultănica, nu-ţi spui eu că naiba când n-are de ce râde
face pe hoţ judecător...
- Ai gură de aur, surată Catrină,
răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăieşte Ilinca Ciupita, şi ea a
înbătrânit fată mare. Se dă ea pe lângă mulţi, şi mulţi se dau pe lângă
ea, c-ar avea bune părăluţe. Da' ce face, ce drege, că n-are lipici.
Când merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde,
sparge ţiple.
Până au început, atât le-au fost mult, c-apoi
cădeau claie peste grămadă, ponoase, cârtiri, zavistii, învălmăşite
într-un hohot gras şi spart.
- O să-i semene Căprarului.
- D-o fi fată, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-răsare pân-o vedea pe dracu la soare-apune.
- Frumoasă zestre dăruieşte sfântul Niculae!
- Zestre cu mâni şi cu picioare.
- Ei, ei, guri rele, şi voi aţi ameţit în braţele flăcăilor! Ziceţi mai bine Doamne fereşte...
- O să vă placă...
- Da' nu ca Sultănichii...
- Pentru că inima cere, nu-şi pune fata poalele în cap.
- Vijelia le ridică.
- Nu se îngroaşe gluma... dacă nu ţi le ridici singurică, fetica mea.
Şi ţipete, şi râs, şi frământare.
Fusele dormea somnul mătuşii. Fetele fierbeau de un neastâmpăr cald
şi puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor graşi şi aprinşi.
Unele-şi sumeseră mânecile chenăruite în stacojiu şi azvârliră coadele
pe spetele largi. Altele-şi desfăcură sânul pietros, care ţipa sub
cămăşile întinse.
Soba dogorea.
Fetişcanele jinduiau
farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună
voie: abia aveau ca două mere creţeşti.
Zbeguiala ridica casa-n
sus, iar Mitrana, roşie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă,
spart în bucăţi mari şi galbene. Aburii, groşi şi dulcegi, se încolăcea
din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama
pe spate şi, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung:
Pentr-un măr de fată mare
Naiba aleargă călare,
Pentr-o mură ş-o răsură
De trei ori să şterg la gură,
Şi răzaşi cu răzăşie,
Şi ciocoi cu căftănie...
XII
Sultănica
nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase
ca iasca şi-i scoteai vorba cu cleştele. Ochii ei, drăgălaşi odinioară,
în fiece dimineaţă erau roşii. Noaptea, cum simţea pe mama Stanca
înşelată de somn, plângea năbuşit până ce pleoapele îi zgâriau luminele.
Unde
o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu mânele înţepenite ca
nişte beţe. Şi după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate şi acoperite
cu pieliţe pârlite, trecea câte un surâs trist şi plin de amărăciune.
Nu
mai ştia de lume, nici de rugăciunea obişnuită. Să mişca ca o
vârtelniţă, fără să ştie, fără să vrea. Când umbla, aluneca uşor, ca
umbra ce însoţeşte paşii omului.
Aşa se văd, în codrii muşcelelor,
mesteacăni bălăi, cu frunzişul mărunt prin care tremură cerul vioriu,
şi dodată, ca arşi de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc
de teaca lustruită, se-ncovoaie, se usucă şi pier pe nesimţite.
Sultănica,
de n-ar peptăna-o mă-sa, nu s-ar mai peptăna. Şi când mama Stanca îi
desfăşură valurile de păr, negru şi des, peptinele îi scapă din mână ca
la o ciolacă, gâtul nu-i mai ţine capul fără pic de carne şi, cu un glas
ce abia se aude, îi zice: "Spune maichii focul tău"...
Ce nu
făcuse bătrâna?... Colindase, pe furiş, prin satele dinprejur după
meştere şi cărturărese. Unei ţigănci dase trâmbă de nouă cămeşi [pentru]
ghicirea soartei pe stele, pe bobi şi pe furtuni... Dar nici
leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de
veştejire.
Din zvon aflase că ai scăpa ce ţi-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.
Într-o
noapte de marţi, zărind un cearcăn în jurul lunei, s-a strecurat ca o
nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streaşina casei. Şi ş-a
presărat în creştet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea,
dar Ielele n-au venit. În altă zi a înşirat toate rugăciunile, de la
moşi, de la strămoşi, până a căzut jos de ameţeală.
Trecu Naşterea
Domnului cu sărbătorile mari, trecu câşlegiul şi cei patruzeci şi patru
de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură şi încolţi podoaba
plaiului. Şi nici-o înbunare l-alde mama Stanca.
În dimineaţa
Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locaşul mântuirii d-o
fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor şi evangheliii. La
ieşire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei şi începu vorba
despre cele spuse în Duminica Floriilor.
Soarele şi un vântuleţ
zbiceau văile. Copii desculţi goneau veseli, încinşi cu ramuri de salcie
slujită de moş popa. Bătrânele, păşia-păşia, ţineau drumul casei,
mestecând anafura sfinţită.
Viaţa se deştepta. Mugurii crăpau.
Vrăbiile, stoluri pe moliftul din faţa bisericei, ciripeau cearta lor
obişnuită. Şi zoriţi la trai de aerul căldicel, cocoşii s-auzeau cântând
să-şi rupă beregata.
Muşcelele, acoperite d-o pojghiţă verzurie, abureau un fum ce să-nălţa alene, clătinat de adiere.
-
Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare - nerăbdătoare d-a sfârşi cu
cele sfinte - se vorbeşte pân sat că Sultănica merge rău cu sănătatea.
Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvânt să se
prăpădească. E tânără, curăţică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste
nu-şi răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta ştii, nu e ea
pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da' şi lui Drăgan n-o să-i
meargă strună. Azi pângăreşte pe una, mâne pe alta, până ş-o găsi
stăpânul.
Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi.
-
Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie,
parcă n-ar fi ştiut de patarama Sultănichii. Ţandăra nu sare departe de
buştean. Aşa a încurcat şi ea în tinereţe pe Kivu, numai că fetei nu i-a
fost d-a bună.
Mama Stanca intră în casă, trântind uşa de perete.
Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La
încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu.
Picioarele-i îngheţaseră până la glezne... Şi, învârtind ochii în cap,
aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii...
- Ai perdut
tot... ai perdut cinstea casei! Atât ne mai rămăsese! strigă Kivuleasa,
şi căzu mototol la pământ, bolborosind şi zvâcnind din picioare.
Sultănica începu să ţipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deşert
se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. "Tot... tot... tot!" mai
izbuti să zică... ş-o sărută cu focul cel din urmă...
Satul întreg
îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ş-o arăta cu degetul. În
urechile-i surde auzi strigându-i: "Unde ţi-e fala?... Credeai c-o să
ţie cât lumea belşugul fără căpătâi?... N-a fost curată starea
d-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viaţă şi necinstea te
cotropeşte la moarte."
XIII
La trei
duminici după Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald şi tremurător.
Zăpuşeala, în loc d-a da lenei vieţuitoarele, le zorea, le ferbea
într-o mişcare veselă de sărbătoare. Belşugul împrăştia cheful
pretutindenea.
Porumbiştile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se
strecura şi pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni şi mere se
îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră
unu peste altu, acoperind gardurile cu foi ţepoase şi mai late ca foile
de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orce râvnă. Că din vreme veche
nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se
însutise.
În faţa Hanului Roşu se încinsese o horă straşnică, de
săreau scântei de supt călcâie. În vârtejul jocului, salbele de galbeni
împărăteşti şi icosari turceşti zornăiau la gâtul celor avute.
Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la
stânga. Suratele, împodobite cu flori-domneşti, râdeau izbind pământul
după hihăitul flăcăilor pletoşi, rumeni de zăduf şi de sânurile
durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor
sprintene, parcă naiba gâdila astă tinerime plină de foc, ş-o arunca în
sus ca p-o minge.
Trei ţigani - două cobze ş-o lăută - trăgeau
"mărunţica craiului", înşirând, din când în când, chiote întocmite din
senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trântind capul şi p-un umăr, şi pe
celalt, mai ales când zărea ulcica, plină până-n buze cu vin roşu,
subţire şi înspumat.
Fruntea horii era Drăgan Căprarul. Cu
mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe şoldul drept, cu
pălăria pe ceafă, ş-ascundea mândria sub nişte sprincene îmbinate. Se
simţea în lauda lumei. Se răsfăţa în atâtea priviri drăgăstoase.
Femeile în vârstă nu se mai săturau privindu-şi mândreţele, îndrugând mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pământului.
-
Numai biata Stanca se stinse aşa cum cu gândul n-ai fi gândit... şopti
morăreasa. Odinioară, când sosea în toiul horei, amuţea zarva...
-
Doamne fereşte, grăi moaşa Safta, cu Sultănica lăsată pe drumuri, n-a
avut parte nici de parastasul de trei zile... Şi pe dasupra mai va
parastase la nouă zile, la trei şi şase săptămâni; la trei, la şase, la
nouă luni; la anu, la anu şi jumătate, la doi ani, apoi la doi ani şi
patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creştineşti pentru
mântuirea sufletului. Şi cine poate, la şapte ani, scoate oasele din
sânul pământului pentru sfânta moliftă. După şapte ani omul e curat, că e
ţărână. Şi ţărâna cu oasele binecuvântate să vor întrupa în ziua
d-apoi, mai curate ca lacrâma, în faţa tronului de lumină veşnică.
-
Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proţăpit e! Da, şi joacă, bată-l
pustia, parc-ar trage tighel! O să ne nuntească satul cu fata
primarului. Da' nu ca zărpălatecul de fi-meu: în loc să puie şi el ochii
pe vruna, d-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, când îl cauţi, cu
hârzobul în mână. Pe cine i-o fi căşunat nu ştiu, că nu spune să-l
tai...
- Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu
ochii căprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Ăsta să-ţi fie necazul ăl
mare, că n-ai mai vedea fir alb...
Brâul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puţine fete-l învârteau, da-l învârteau să se ducă pomena.
XIV
Pe
pieptul muşcelului dintre Domneşti şi Berivoeşti, Sultănica suia,
mânând o vacă bălaie c-un viţel, ce să da pe furiş la uger şi scăpa, în
mers, ţâţa rumenă şi asudată de lapte. Miercana mugea, întorcând capul
cu nişte ochi negri, blânzi şi genoşi. Bătrânul Lăbuş îşi urma stăpâna
cu credinţă.
Sultănica, afundată până la brâu în fâneaţă, mergea
privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe faţă aşa
de subţire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezişul
tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decât
sprincenele, şi nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitându-se, fără pic
de credinţă, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător şi vioriu.
Părăsind
vatra părintească, pustie de farmecile de odinioară, tot i să înfăţişa
ca o minciună deşartă. Luase lumea în cap, căutând drumul muntelui
Popău, unde tatăl său îşi ţinuse la păşune turmele de oi şi cirezile de
vite mari.
Voia să-şi pearză urma şi să-şi adoarmă inima ostenită.
Fânul,
de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche
vârtojită, să mişca în valuri uşoare, ca o pânză înbrebenată cu flori.
Scânteioarele se ridicau cu vârful roşu. Drăgaica stufoasă răspândea,
pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânărelele, drepte şi
băţoase, întreceau fânul şi stau de streaje, din pas în pas, cu flori
galbene şi bătute p-acelaşi picior.
Arii de feţe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfăşurat în
colnice şi văi, închis, în depărtare, de înălţimi încovoiate ca nişte
brâie verzi.
Peste toată această mândreţe plutea câte un vultur,
alunecând în largi rotocoale pe aripele întinse ale căror sfârcuri abia
se mişcau din vreme în vreme.
Sultănica ajunse în vârful
muşcelului... Privi lung la turla bisericii din sat... Şi pieri la vale,
înecată în fâneaţa ce cobora...
Miercana mugi, şi mugetul ei se perdu, ca un glas de jale, în adâncimea văilor.
